Haina de dar- capitolul V

Cu astfel de gînduri și întrebări fără răspuns ne-am oprit într-un tîrziu în fața unei clădiri lungi cu un singur etaj. Un balcon din lemn vopsit în culoare verde și cioplit cu măiestrie împrejmuia clădirea. Ferestre înalte se aliniau de-a lungul balconului. Lîngă intrare, pe partea dreaptă se afla o terasă din același lemn ca balconul care era acoperită cu rogojini iar de ele atîrnau lampioane colorate. Cîteva persoane stăteau la umbră pe fotolii din pai citind sau sorbind leneși din băuturi răcoritoare. Era hotelul unde urma să locuim pentru o perioadă încă nedefinită. Se numea Golden Rose iar de-a lungul intrării și de jur împrejurul clădirii se aflau tufe înalte și dese de trandafiri.

Machungwa a oprit în fața scărilor de la intrare și sărind din mașină a dus din nou cu o ușurință de necrezut geamantanele noastre în interiorul clădirii. Făcea totul ca și cum era mereu pe fugă și cînd a ieșit ne-a spus în drum spre mașină că în două ore se va întoarce și ne va duce la biroul avocatului pe care Paul l-a însărcinat să ne ajute.

Am primit două camere plăcute dar insuportabil de încinse de căldură chiar dacă la ferestre atîrnau jaluzele din bambus. Am încercat să deschid ferestrele și să ies pe balcon dar după ce am aruncat o privire afară le-am închis imediat din cauza căldurii care se strecura peste tot. Camerele nu aveau baie, o chiuvetă smălțuită și un prosop verde ce atîrna într-un cîrlig după ușă erau singurul lux. Dușurile și toaletele se aflau pe hol. Un pat înalt și lat acoperit cu o pătură înflorată trona în mijlocul camerei. Le celălalt perete, vizavi de ferestre se afla un dulap mare din lemn de abanos cu două uși iar pe una din uși era lipită o oglindă dreptunghiulară. În fața patului o măsuță din același lemn ca dulapul cu două scaune servea ca birou. Pe masă se afla o lampă cu gaz spre mulțumirea mea în felul acesta puteam seara să scriu cîteva rînduri în jurnalul ce-l începusem. Totul arăta foarte plăcut și comod dacă nu ar fi fost căldura care ne moleșea.

Am lăsat-o pe mama singură, ea dorea să se împrospăteze puțin după călătorie iar eu mi-am depus doar geamantanul la mine în cameră. Eram prea curios ca să-mi pierd timpul cu schimbatul îmbrăcămintei și am ieșit afară cu gîndul să aștept pe terasă.

Am coborît în arșița după amiezii și am rămas din nou înmărmurit de spectacolul pe care natura ni-l oferea. La orizont cerul își schimbase culoarea. Brîul ce-l înconjura și care se unea cu cîmpia se colorase dintr-un galben portocaliu într-un roșu închis iar marginile sale negre și zdrențuite se întindeau lucioase spre cer. Era ca un ocean de foc care lumina cîmpia și care o lăsa să arate ca și cum era în flăcări. Nu se auzea nici un zgomot, aveai impresia că ești în vată. Aerul dansa în depărtare și întărea iluzia flăcărilor ce se legănau uleioase. M-am așezat pe o bancă la intrare admirînd natura măreață ce se desfășura în toată frumusețea ei.

Cîțiva copii cu picioarele goale și la fel de goi ca cei de pe șosea s-au apropiat timizi de mine. Unii cu degetele în nas, alții cu degetele în gură, cu ochii mari și nevinovați mă priveau speriați. O mulțime de muște se plimbau pe capetele lor, le atîrnau în colțul gurii, bîzîiau pe obraji sau în colțul ochilor dar ei nu băgau de seamă; cu picioarele goale zgîriau praful din curte fiind atenți ca distanța dintre ei și mine să fie mereu aceeași. M-am ridicat să comand ceva de băut iar ei s-au retras un pas îmbrîncindu-se unii pe alții și zîmbind plini de așteptare. Patronul hotelului tocmai vroia să-i ia la goană dar eu m-am împotrivit și i-am spus că vreau să comand cîteva băuturi răcoritoare. Văzînd că nu are încotro și-a pus din nou zîmbetul servil pe față grăbindu-se să-mi îndeplinească dorința. Am comandat zece sticle cu limonadă pe care le-am aliniat pe bancă. Copii așteptau curioși iar eu le-am făcut semn cu mîna să se apropie După un timp unul dintre ei mai îndrăzneț a făcut doi pași uitîndu-se la mine pe sub sprîncene. I-am întins o sticlă pe care el a apucat-o cu o mișcare rapidă dîndu-se prevăzător un pas înapoi. Ceilalți se uitau cu ochii mari și dintr-o dată mîini micuțe și murdare s-au întins spre mine iar eu le-am dat bucuros restul de sticle.

În felul acesta am legat prietenie iar din ziua aceea de cîte ori ieșeam din hotel auzeam glasuri de copii strigînd mzungu…mzungu!…ca după aceea să apară toți rîzînd cu guri știrbe și fericiți.

Mama care coborîse între timp pe terasă văzînd copii bînd limonadă a căutat prin geantă și scoțînd triumfătoare o punguță cu bomboane le-a împărțit grupului gălăgios format numai din mîini întinse. Scurt timp după aceea am plecat cu Machungwa la biroul recomandat de Paul.

Companionul lui Paul se numea Filip Schindler. Era un bărbat amabil ( poate puțin prea sobru ) care ne-a povestit despre toate căutările întreprinse fără rezultat de a-l găsi pe tata, dar eu nu puteam scăpa de impresia că ne ascundea ceva .

Ziua se apropia de sfîrșit și am stabilit să ne întîlnim a doua zi iar eu mi-am exprimat dorința să mergem în rezervație. Nu știu de ce dar Filip nu părea deloc entuziasmat, el vroia să plecăm direct cu mașina la Mombasa. I-am răspuns că avem tot timpul, începem mai bine de aici căutările luînd-o încet spre sud pînă la Mombasa. El nu a mai spus nimic și a plecat grăbit.

După ce am mai primit cîteva informații în legătură cu împrejurimile și obiceiurile băștinașilor, ne-am despărțit gînditori.

Aflasem că numai rasa albă are privilegiul de a locui în hotel înterzindu-se strict băștinașilor să locuiască împreună cu mzungu. Mi-am adus aminte de sosirea noastră la hotel. Pe terasă la umbră stăteau într-adevăr numai albi. Doar personalul datorită căruia ne simțeam bine și avem tot ce ne trebuia era de altă culoare. Instinctiv mă împotriveam să-i numesc negri și vedeam dezaprobarea mută a mamei mele aflînd de discriminarea care ne făcea să ne fie rușine de culoarea pielii noastre.

Întorși la hotel am comandat pentru mama și mine o salată iar desertul a fost un tort cît toate zilele care putea sătura șapte persoane.

7 Noiembrie.

Nu știu cum a dormit mama, eu în orice caz am dormit neliniștit, căldura era insuportabilă.

Fata din stație îmi ocupase toate gîndurile și eram din ce în ce mai convins că nu a fost reală. Toate impresiile se adunaseră într-o bilă enormă care-mi uruia prin cap dîndu-mi amețeli. Din cauza Jeepului aveam impresia că tot patul se hîțîna cu mine și visam că am oprit în stația de autobuz. Cleopatra s-a urcat grațioasă, tăcută și misterioasă. Cu privirea drept înainte stătea mîndră și nu se bălăbănea ca noi la orice hîrtoapă. Eu bineînțeles îmi înghițisem din nou limba și mă blestemam în gînd, eram sigur că mi se topise creierul de căldură.

M-am trezit amețit și am răsuflat ușurat văzînd că a fost numai un vis.

Îmi făceam griji de mama, după așa un drum și eram convins că a dormit la fel de prost ca mine. M-am grăbit spre camera ei care se afla două uși mai departe. Am bătut iar ea mi-a cerut cu un glas limpede să intru. Spre mirarea mea arăta odihnită și senină, nu știu cum făcea, de parcă efortul drumului și căldura îi priesc. Eu eram amețit iar ea strălucea.

M-a luat în brațe și eu am cuprins-o de talie întrebînd cum se simte.

-Dragul meu Andrei, a spus încîntată, nu m-am simțit niciodată atît de bine ca acum!… uite, de cîteva zile mă gîndesc la toate întîmplările petrecute. Sunt mai mult decît sigură că există un Dumnezeu care are grijă de noi toți. Cum altfel era posibil ca după atîta durere și tristețe să mi se dăruiască atîta bucurie și fericire? Să nu rîzi de mine, eu am știut asta la fel de bine cum știu acum: precis că-l vom întîlni pe Leon. Tatăl tău trăiește, ai să vezi, simt asta din ce în ce mai puternic mai ales de cînd am ajuns aici….de abia aștept să pornim în căutarea lui. Dar acum hai să mergem jos, mi-e sete de un ceai aromat iar tu trebuie să-ți îngrijești copiii care probabil te așteaptă nerăbdători, a mai spus zîmbind ștrengărește.

Din nou nu mai era nevoie să adaug ceva. La fel simțeam și eu. Cred din ce în ce mai mult că semăm cu tata doar la statură. Felul de a simți și gîndi le- am moștenit precis de la mama.

Și bineînțeles, copiii mă așteptau iar eu mă bucuram la gîndul că le voi face o surpriză cu mici cadouri pe care le pregătisem. Erau de fapt nimicuri de care ei totuși s-au bucurat sărind în jurul meu și încercînd să ajungă la pachețelele pe care le țineam cu brațele ridicate. Ieri după ce comandasem tortul i-am chemat să-l mîncăm împreună spre disperarea patronului care nu a mai ieșit din hotel. L-am împărțit cu ei mînjindu-ne pînă la urechi iar Cora nu se mai deosebea de ceilalți copii, bătea din palme și se bucura în rînd cu ei. Comandase pentru toți limonadă și o urmăream cum îi privea, timidă. Mîngîia pe cîte unul pe cap jertfindu-și toate batistele de dantelă ștergînd încontinuu nasuri murdare.

Copiii țopăiau în jurul nostru, acum nu le mai era frică, mă trăgeau de pantaloni și de cămașă, nu mai avea nici un rost să mă schimb tot timpul, mîinile lor niciodată curate lăsau veșnic dungi negre pe hainele mele, dar cu timpul m-am obișnuit. Pe undeva totul făcea parte din atmosfera și viața de aici.

După ce i-am mulțumit pe toți m-am dus repede sus în cameră să-mi iau servieta cu acte ce mi-o dăduse Paul. La ieșire ne aștepta Filip care stătea pe bancă și se distra construind o praștie pentru copii din jurul lui. Am observat cu plăcere că și el se împrietenise repede cu „populația cea mică” și am simțit chiar simpatie pentru el iar mama i-a adresat cîteva cuvinte prietenoase. Nu după mult timp a apărut și Machungwa și după ce i-a alungat cu un strigăt pe copii, fluturînd mîinile ca după niște găini speriate, ne-am urcat toți în jeepul care deja scuipa fum.

După zdruncinături nesfîrșite pe un drum plin de hîrtoape străbătînd o cîmpie nesfîrșită, ne-am apropiat de rezervație. Praful roșu și uscat se așternuse pe pielea noastră transpirată dîndu-ne o înfățișare de războinici, toți eram roșii pe față și pe păr iar printre dinți ne scîrțîia nisipul.

Am lăsat Jeepul ceva mai departe de sat și am luat-o pe jos încercînd pe cît posibil să ne scuturăm de praf și să arătăm cît mai civilizați. Mama rîdea cu toată fața și, printre ridurile accentuate de praful roșu, ochii-i sclipeau precum două stele.

Apropiindu-ne de sat am văzut deja de departe colibele înghesuite una lîngă alta iar, printre ele, copii și găini ciufulite alergau pe un fel de pajiște cu iarbă uscată. La capătul pajiștei un gard strîmb, construit din crengi și alte uscături, forma un țarc în interiorul căruia oi și capre tropăiau prin noroi și smocuri de tufe cu toate frunzele mîncate.

Colibele erau construite la fel ca și țarcul, din crengi lungi împletite și lipite cu lut și bălegar. Toate se aflau de-a lungul unei ulițe și erau atît de joase încît mă puteam uita pe acoperișurile acoperite cu rogojini. Se numeau Enkaji, după cum ne-a spus Machungwa.

În spatele colibelor se întindea de jur împrejur un gard construit din mărăcini și alte crengi groase cu țepi ascuțiți. Gardul folosea ca apărare contra animalelor sălbatice m-a lămurit iar Machungwa.

După cît se părea nimerisem tocmai în timpul ceremoniei Emurata.

Este o ceremonie stranie, o tradiție cu rădăcini foarte vechi și foarte importantă pentru bărbații tribului. Pe moment, majoritatea persoanelor care stăteau în fața colibelor erau doar femei sau copii mici. La apariția noastră copii au sărit și s-au ascuns în spatele femeilor ițind spre noi cîte un ochi speriat sau curios. O bătrînă le-a spus ceva iar ei s-au băgat de-a bușilea ca niște șoricei fugăriți într-o colibă, lăsînd privirii doar fundulețele goale.

Unele colibe aveau în loc de ferestre găuri acoperite cu zdrențe sau hîrtie îngălbenită, dar cele mai multe erau fără ferestre.

Femeile erau înfășurate în caftane colorate și în picioarele goale trebăluiau prin fața colibelor. Toate erau rase pe cap iar în locul părului purtau benzi colorate minunat împletite din perle și mărgele de toate culorile. La vederea noastră s-au apropiat curioase și vorbind cu Machungwa rîdeau încercînd fiecare să o atingă pe mama. Îi pipăiau uimite părul și brațele ca și cum nu mai văzuseră piele albă. Mama le zîmbea și la rîndul ei mîngîia timidă cîte o mînă.

Machungwa ne-a spus că toți bărbații sunt plecați la o ceremonie mult mai departe de sat unde femeile nu au voie să ia parte. Acolo se afla și un massai bătrîn care-l cunoscuse pe tata. Deci trebuie să mergem acolo ca să putem afla amănunte despre el. Mama nu avea bineînțeles voie să meargă cu noi.

Deja îmi făceam probleme că o las singură dar ea din contră, s-a bucurat spunîndu-mi să mă duc fără grijă, ea este oricum dornică să vorbească cu femeile care tocmai se pregăteau să adune niște vreascuri în mijlocul curții. Cum avea de gînd să stea de vorbă cu ele habar nu aveam dar eram convins că va reuși mai bine decît oricine.

Am pornit cu Machungwa în frunte spre satul bărbaților. De departe auzeam o melodie ciudată și Machungwa ne-a a spus că este Lebarta, un cîntec special pentru ceremonie. După ce am mai mers în jur de o sută de metri am zărit printre mai multe colibe care se aflau în cerc, băieți de toate vîrstele îmbrăcați în caftane negre. Machungwa mi-a explicat de ce toți sînt îmbrăcați la fel. Caftanul se numește Olaibatak și se folosește pentru ceremonie. Mi-am închipuit că era probabil un fel de uniformă. Fiecare avea în mînă un baston destul de gros care se numea Rungu și pe care-l întrebuințau la lupte. Fețele lor erau pictate artistic cu vopsea albă care ieșea foarte mult în evidență în contrast cu pielea închisă la culoare. Le dădea o înfățișare războinică. Toți se aflau acolo pentru ceremonia care avea să-i pună în rîndul bărbaților.

După executarea circumciziei, băieții sunt declarați războinici și sînt inițiați în arta luptei de către membrii mai experimentați ai tribului. În colibele aranjate în cerc, războinicii vor locui pentru o vreme mai îndelunată, simulînd des lupte pe care le-ar putea duce eventual cu animale sau dușmani din alte triburi. Colibele erau multe la număr și fuseseră construite de mamele băieților și purtau numele de Manyatta. Cred că timpul în care ei vor locui acolo se aseamănă puțin cu armata la noi. Am mai observat că toți Moranii (massaii cei tineri) erau deosebit de atrăgători înalți, bine făcuți și mîndri, de o mîndrie firească, înnăscută, fără a părea încrezuți, la fel ca fata din stație care nu-mi mai ieșea din cap.

Era de necrezut cîtă personalitate emana atitudinea lor, unde erau privirile hoațe, lingușitoare, răutăcioase și mincinoase pe care le cunoșteam de acasă ?….privirea lor dreaptă, mîndră și plină de curaj mi-a inspirat admirație și respect.  

Mai tîrziu, după ce termină acea perioadă, tinerii devin păstori si se vor ocupa de îngrijirea familiei. Dar întemeierea familiei este condiționată de trecerea cu succes a antrenamentului. Numai după aceea o pot întemeia!

Toate astea le-am aflat tot de la Machungwa care folosea o limbă foarte colorată amestecînd ca de obicei expresii cu gesturi dar spre mirarea mea l-am înțeles fără probleme. Am absorbit toate noutățile ca un burete, eram fascinat de acei oameni și de felul lor de viață.

La un moment dat, Machungwa s-a îndepărtat cîțiva pași vorbind ceva cu unul din membri mai bătrîni ai tribului și arătînd spre noi. Eu nu mă mai simțeam deloc bine în pielea mea. Bătrînul s-a îndreptat spre mine, m-a cercetat cu o privire amănunțită, a făcut hmmm…hmmm…mi-a întors spatele iar eu mi-am închis și ultimul nasture de la cămașă. L-a luat din nou deoparte pe Machungwa vorbind cu el într-o limbă cu multe vocale și foarte melodioasă. S-a întors apoi cu niște străchini din lemn în care se afla un lichid roșu lăptos. Ne-a îmbiat să bem dar eu aveam rețineri, habar nu aveam ce putea fi. Machungwa a spus că este sînge de vită amestecat cu lapte și se numește saroi.

– Saroi, saroi a spus și bătrînul îndemnîndu-ne să bem. Machungwa deja golise strachina lui și ștergîndu-se cu dosul palmei la gură ne-a îndemnat iar să bem și văzînd nehotărîrea pe fața mea ne-a explicat că vitele nu sunt omorîte. Vitele sînt pentru massai toată averea, de aceea ei nu le omoară, le înțeapă cu grijă vîna de la gît numai atît cît să sîngereze iar ele sunt după această operație la fel de sprintene ca înainte. Sîngele vitelor este foarte sănătos pentru războinicii tribului.

Văzînd că Machungwa băuse am băut și eu fără să-mi mai fie teamă de vreo vrăjitorie în legătură cu ceremonia (nu era chiar rău la gust ) Filip nu s-a lăsat mai prejos și a băut eroic deși pălise puțin la față. Machungwa ne-a spus că ne putem întoarce. Bătrînul Wambua își aducea aminte de un mzungu care semăna cu mine, dar dispăruse de mult timp. Nimeni nu știa unde.

Mă gîndeam neliniștit cum să-i aduc mamei această veste. Filip m-a sfătuit să nu mă grăbesc, poate urma să aflăm mai multe în Mombasa. 

Magdalena Chirilov

Sunt născută în România la București și trăiesc de 48 de ani în Germania la Berlin. Faptul că nu aveam și nu am ocazia să vorbesc limba română, m-a determinat să scriu și în felul acesta să-mi țin trează legăturile cu limba noastră atît de frumoasă. Am început cu proză, trecînd la poezii și întorcîndu-mă la proză. Lucrez pe lîngă altele și în ceramică iar cînd această ocupație mă obosește, pictez. Încerc pe cît posibil să întrețin relații virtuale cu persoane din țară, nu întotdeauna din păcate cu succes. În rest, nimic deosebit despre persoana mea. Da, am o nepoțică dulce care este sufletul meu.