Havana, oh na na…

Văru-meu era chitit să vadă Havana așa că am început să ne interesăm de prețuri, Varadero-Havana. De fapt nu trebuia să facem nici un efort, cei din resort, angajații, ne acostau cu întrebări de genul: nu te-ar interesa o cutie de trabucuri la negru, nu vrei să mergi la Havana, etc. Putea fi chelnerul sau tipa care făcea rezervări pentru masa de seara de la restaurant sau chiar salvamarul de pe plajă.
Pînă la urmă am luat oferta salvamarului, un tip la vreo 55 de ani, bronzat, cărunt, uscățiv, cu față tipică de alcolist. Alberto. Oferta lui Alberto era cu vreo 60$ mai ieftină decît a tipei de la rezervări restaurant. Cînd i-am dat vestea că nu mergem cu ea ne-a aruncat un “sper să aveți noroc să fie totul în regulă…” de parcă urma să ne urcăm într-un avion șubred.
Nu mergeam cu ea și pentru că nu acceptase să schimbe ora plecării de la 8:00 la 9:00, chestie pe care omul salvamarului o făcuse imediat.
Șoferul care ne aștepta într-un Mercedes-taxi galben, model anii 80, era și ghidul. Îl chema Joel și mi-a spus că numele lui este franțuzesc și în Cuba nu întîlnești un alt Joel. Era o informație pe care nu o puteam verifica așa cum am verificat multe altele și s-au dovedit a fi false. Cel mai uluitor mi s-a părut cînd a pretins că distanța dintre Havana și Miami este de 20 de kilometri! Nu mi-am putut stăpîni neîncrederea dar el m-a asigurat că într-adevăr doar douăzeci de kilometri de ocean în linie dreapta despart cele două orașe. În realitate sînt 367!! Mai ne informează Joel că populația Havanei este de cinci milioane de locuitori, aproximativ jumătate din populația Cubei. Eu străbătusem un oraș de cinci milioane și Toronto arată cu totul altfel. Havana are de fapt două milioane de locuitori. Singura informație corectă cred a fost legată de pronunția Havanei, cu accentul pe primul a, nu pe al doilea cum spunem toți. Uneori îl întrebam cîte ceva și dacă nu știa era forțat să inventeze ani, detalii geografice, cifre. Un pod construit de americani cu 80 de ani în urmă care nu a necesitat nici cea mai mică reparație. O biserică catolică, momentan închisă care era “maybe 700 years old”. M-a distrat la culme acest “poate că 700 de ani”. Iar cînd începea să vorbească neîntrebat invariabil ne “povestea” despre unde vom mînca (știe el cel mai bun loc în Havana), de unde putem cumpăra trabucuri la cel mai bun preț, unde e piața de obiecte de artizanat, etc. I-am spus lui văru-meu că în mod sigur omul nostru are un procentaj din toate locurile în care vom fi convinși să cheltuim bani.
Orice ți s-ar spune despre Havana, e greu să-ți imaginezi atîta degradare și uzură structurală, că cimentul cedează, se macină în asemenea hal. E probabil cum ar arăta Bucureștiul dacă România ar fi pe o insulă, nu ar exista UE și am fi într-un embargo continuu. Tocmai asta face priveliștea atît de impresionantă: faptul că noi, ca români, am trecut milimetric printr-un asemenea posibil dezastru. Havana, pe la periferii, arată ca Vaslui la puterea minus trei. Clădirea Parlamentului lor, renovată de curînd pe dinafară, are aspect impozant (șoferul ne-a spus că renovările durau de zece ani, informație care după cum v-ați dat seama nu valorează nimic). Am intrat în tutungeria de lux de alături (cu toaleta înfundată) unde un pachet de 25 de trabucuri Romeo and Juliette costa 160$. La intrare, o negresă gravidă contactată de șofer ne-a făcut semn să ocolim pînă în spatele magazinului. Am ajuns pe strada din spate unde toate clădirile arătau ca pe coperta din Prăbușirea casei Usher. Negresa ne-a făcut semn să intrăm într-o clădire în care ne-a întîmpinat semiîntunericul secondat de mirosuri greu de descris. Fecale pe o treaptă, pereți cojiți și balustrade pe care ți-era teamă să te sprijini. Am urcat scările în spirală și am ajuns într-un hol luminat într-un capăt de lumina unui neon. Cîteva uși de apartament (sau ce-or fi fost) erau deschise. Garsonierele celor mai proaste apartamente de nefamiliști din Bucureștiul anilor 80 erau un lux în comparație. Șoferul venise cu noi dar nu ne ajuta deloc la tocmeală, cum negrul cu codițe care ne prezenta pachetele de trabucuri cerea niște prețuri nu cu mult mai mici decît în magazin. Pînă la urmă le-am luat la jumate din cît ne ceruse. Negrul i-a spus ceva pe ton nemulțumit șoferului iar acesta și-a schimbat atitudinea față de noi: cel puțin jumătate de oră după aceea a fost incapabil să zîmbească, ceea ce m-a făcut să cred că văru-meu, fără să știe spaniolă, tradusese corect spusele negrului: “la ce preț le-am coborît ăstora sper că nu mai ai pretenția să-ți dau și ție ceva!”
Am vizitat diverse obiective turistice în bătaia unui soare necruțător. Erau aproximativ 30C și ți-era greu să crezi că urma să vină Revelionul. Culorile orașului erau date mai mult de mașini (cele americane, vechi, revopsite în roz, turcoaz, etc), de vestimentația oamenilor, de ocean și vegetație. Casa memorială a lui Hemingway era închisă iar șoferul ne-a spus că e posibil să-i facem pe paznici să ne descuie poarta contra cost dar că-i cam departe, așa că ne sugerează să vizităm cele două baruri frecventate de scriitor. Ambele fuseseră luate cu asalt de turiști și nu era nici o plăcere să stai mai mult de trei minute. Uneori vedeam oameni stînd la cozi interminabile, probabil la ulei sau zahăr. La o benzinărie, chiar în fața noastră, spre finalul plinului doi oameni zgîlțîiau din toate puterile mașina. L-am întrebat pe șofer dacă fac asta ca să intre mai multă benzină și chiar nimerisem: gluma mea era exact explicația. “Vrei să ieșim din mașină să te ajutăm să o zgudui mai bine și pe asta?” “Da”, a răspuns Joel la mișto. Văru-meu nu mai putea de supărare că nu apucase să-i filmeze pe cei din față.
Apoi ne-a condus la “cel mai bun loc de mîncat din Havana”. Pentru asta a trebuit să ieșim complet din perimetrul orașului, într-un cîmp cu vedere spre oraș pentru că cel mai bun loc de mîncat din Havana nu era în Havana. Pe o parte a străzii erau aliniate case cu etaj iar cealaltă era lăsată liberă cît vedeai cu ochii. Se vedea la orizont conturul clădirilor mai mari și oceanul. Cerul era superb, un fel de reflexie a nuanțelor apei. Căci cerul are proprietatea asta de a copia din ce vede dedesubt (în Ottawa, peste niște zile, noaptea cînd am ajuns, cerul era alburiu, ca zăpada).
Restaurantul era la etajul casei, pe terasa acoperită – o construcție din lemn și acoperiș de stuf sau trestie iar noi găsisem o masă chiar la margine. Vîntul aproape că nu adia deloc și pînă ce au venit cu mîncarea ne-am uitat la muncitorul care lucra la aranjamentul floral al casei de alături și care descărca roaba cu gunoi chiar pe cîmpul din față. Le-am spus că la țară în România cel puțin țăranii aruncă gunoiul în spatele casei. Pe un fir de telegraf s-a așezat o pasăre colibri mare cît trei albine. Pe terasa casei de alături (avea acoperiș drept) patrulau doi cîini și la un moment dat s-au așezat chiar pe marginea acoperișului de parcă urmau să sară, exact ca într-o scenă din romanul meu Liftul. Eram uimit că ceva ce-mi imaginasem cu ani în urmă devenise acum aproape realitate. O formație formată din doi bărbați și o femeie cîntau fără să ia pauze. Destul de des, pe drumul din fața noastră cîte o mașină nou venită stîrnea praful.
Am comandat pui la grătar dar era făcut doar pe jumătate iar eu dacă nu văd dungile de la grătar și rumeneala specifică, înghit cu noduri. Salata era stil nou, ca peste tot, varză, roșii, castraveți peste care trebuie să pui tu ulei și oțet știind că nu are cum să iasă la fel de bună ca acasă. Nota de plată venea cu o anomalie: avea totalul, apoi adaosul normal de 10% pentru ospătar, după care, inexplicabil era o sumă mai mare apoi o ultima și mai mare. De la 75 se ajungea la 99. Pînă atunci ne servise o chelneriță care vorbea engleza perfect dar pentru explicații au trimis o alta care nu vorbea deloc sau se prefăcea că nu știe decît spaniolă. Într-un final, cînd a realizat că sîntem greu de fraierit, ne-a anunțat că primul preț era în pesos, al doilea în euro și al treilea în dolari. Dar noi deja plăteam în pesos și oricum nu avea sens ca prețul în euro să fie mai mare decît cel în pesos. Era o metodă de furat pe față turiștii mai timizi. În fața restaurantului, în timp ce-l așteptam pe văru-meu să fumeze o țigară un tip cobora spunînd că a fost cel mai scump prînz din viața lui.
Joel ne aștepta la umbra unui palmier de lîngă mașină. Ne-a întrebat puțin stresat cum a fost, noi am spus că excelent, ceea ce l-a făcut să se relaxeze. Dar mai mult ca sigur nici de la restaurant nu și-a primit integral partea, din moment ce observasem șmecheria de pe nota de plată – cum bine a zis văru-meu, probabil adaosul ăla din burtă era pentru șoferi.
Pe drumul de întoarcere Joel a mai oprit să cumpere de la un țăran aflat pe marginea carosabilului un șirag de mini-banane cu doi pesos, spunînd că în oraș ar fi costat patru. “Banana is a very natural fruit”, mi-a explicat savant – frază pe care i-am repetat-o mai tîrziu lui văru-meu de cîteva ori, ca pe un banc cretin la care rîdeam ca nebunii.
A doua zi tipa de la rezervări ne-a întrebat cum a fost și dacă mai vrem să facem vreo excursie, de data asta cu ea. I-am spus că vremea fiind excelentă preferăm să stăm la plajă, la care ea mi-a răspuns “it’s going to change today!”.
Numai că restul celor patru zile vremea a stat mereu neschimbată: 28-30C și soare fără pic de vînt.
I-am spus lui văru-meu: concluzia e că ăștia preferă să fabuleze decît să verifice informații pe google, cum facem noi.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.