Înţelepciunea populară afirmă că, în general, filmele care se califică drept “urmări” sînt mai puţin merituoase decît opera originală. Exemplul oferit de “Horrible Bosses 2” este o ilustraţie perfectă a acestui dicton, sugerînd faptul că studioul responsabil pentru film n-a urmărit decît profitul (şi dacă vă întrebaţi în ce măsură primul film a scos un profit suficient de mare pentru a justifica un al doilea efort, amintiţi-vă doar de mizeria numită “Grown-Ups”!)…. Filmul semnat de Sean Anders – care preia ştafeta de la Seth Gordon – nu face decît să exploateze succesul primei pelicule, adăugînd o coda care nu era în mod neapărat necesară.
O mare parte din atracţia filmului original s-a datorat actorilor distribuiţi în rolurile secundare: Donald Sutherland, Colin Farrell, Jamie Foxx, Jennifer Anniston şi inegalabilul Kevin Spacey (într-o performanţă reminiscentă a fabulosului său rol din “Swimming with Sharks”). Reţeta se repetă şi aici cu fidelitate, dîndu-le lui Foxx, Aniston şi Spacey şansa de a-i eclipsa încă o dată pe comedianţii din rolurile principale. Cum personajele lui Surtherland şi Farrell au ieşit definitiv din cadru, locul lor în cel de-al doilea film e luat de alţi doi actori care interpretează roluri de tată şi fiu: Cristoph Waltz şi Chris Pine.
Cea mai mare supriză a poveştii este faptul că “şefii oribili”, de data aceasta, sînt chiar cei trei protagonişti ai filmului original – Dale, Kurt şi Nick. În mod inexplicabil, avînd în vedere deznodămîntul primei aventuri, noua peliculă îi surprinde în clipa în care s-au decis să-şi creeze o companie proprie, şi să producă un model avansat de baterie pentru duş. Ineptitudinea de care dau dovadă în parteneriatul cu un afacerist lipsit de scrupule îi aduce pe cei trei în situaţia de a-şi pune în pericol atît propriile lor vieţi mărunte, cît şi bunăstarea propriilor angajaţi. Cheia de boltă a scenariului este decizia lor disperată de a-l şantaja pe afacerist, pentru a-şi menţine firma pe linia de plutire cu banii de recompensă. Bineînţeles, întregul plan se dovedeşte complet nerealist, şi nimic nu iese conform pregătirilor originale. În mod ironic, taman personajul lui Kevin Spacey (acum încarcerat) devine salvatorul final, închizînd cercul povestirii şi restabilind legătura cu primul film.
Ca escapism, pelicula funcţionează în mod acceptabil. Cele trei personaje principale au rămas la acelaşi nivel de funcţionare mentală, ceea ce le permite să aibă o serie de peripeţii mai mult sau mai puţin credibile, dar suficient de spectaculoase, şi, ocazional, capabile să elicite rîsetele audienţei. Obsedata sexuală interpretată de Jennifer Anniston are cîteva scene în care tachinează fanteziile masculine (fiind, probabil, responsabilă pentru cîteva dintre cele mai memorabile momente). Criminalul jucat de Jamie Foxx devine şi mai simpatic. Iar personajul lui Dale (Charlie Arbus) rămîne la fel de smiorcăit şi agasant că pînă acum – fiind, de departe, cel mai iritant aspect al întregii afaceri. Cea mai mare pierdere e cea a lui Christoph Waltz, plasat într-un rol în care n-are nici o ocazie de a ne impresiona. Însă filmul n-are “dinţi” şi n-are prea mult de spus, constituind un exemplu perfect de “sechelita”. Venind din partea unui regizor şi scenarist responsabil atît pentru simpaticul “Hot Tub Time Machine” cît şi pentru dezastruosul “Dumb and Dumber To”, era probabil de aşteptat.
“Horrible Bosses 2” (“Şefi de coşmar 2”). 2014. Regia: Sean Anders. 108 minute.
Notă film: [s3r star=5/10]
Jurnalist si specialist in comunicare.
Fotograf amator, pasionat de tehnologie.
Devorator de filme si carti.
Lasă un răspuns