O ladă cu nuci, numită în mod bizar I-Cabod, fremăta. Nucile erau nemulțumite și începuseră acțiunile de protest. Lemnul subțire pârâia și gemea, gata-gata să se rupă și să verse tot conținutul pe podea. S-a străduit să reziste, ascuțindu-și urechile în încercarea de a înțelege cum de s-a stârnit așa o agitație în pântecul său robust. A auzit murmurul nucilor putrede care au atras de partea lor nucile goale și împreună au pornit un atac fățiș și nerușinat împotriva nucilor sănătoase cu miez delicios, pe care le acuzau de lipsă de valori nutritive și de gust, și se străduiau să le arunce la gunoi. Singurele nuci care aveau dreptul legitim să rămână în ladă erau ele – conspiratoarele – și aveau de gând să facă tot posibilul pentru a-și împlini visul. Unite, puteau să înșele gospodina, fabricând cu rapiditate dovezi care să ateste că nucile sănătoase sunt niște impostoare inutile al cărui loc este la gunoi. Le-au lovit, așadar, vibrând cu brutalitate, le-au murdărit și le-au împins.
Încetul cu încetul, nucile pline de miez au fost aruncate din ladă, iar strigătele lor de ajutor au fost acoperite de pocnetele asurzitoare ale monstruoaselor uneltitoare:
– Foc! Foc! Foc! Să fie aruncate-n foc, stricatele!
Nucile violente scuipau mucegai și tușeau tuberculos, dar nu se opreau.
Alertată de zgomot, gospodina a ridicat de pe jos lada care zăcea spartă, a pus-o pe masă și a adunat toți miezii de nucă care se ițeau printre cojile sparte. Cu mâini rapide și cu multă grijă a curățat miezii aurii și i-a pus într-o pungă cu gândul că va face multe bunătăți din ei. Celelalte nuci au fost măturate și aruncate la gunoi. Urma să le ardă cum se crăpa de ziuă.
Lada, eliberată de conținut și reparată, răsufla ușurată. Acum putea să se odihnească. Mai mult, primise un nume nou: Cabod. “I”-ul fusese acoperit de un cui.
Șobolanul Mitică privea nemulțumit lada cu nuci pe care scria I-Cabod. Nu-i plăceau deloc schimbările. De ce o fi pus gospodina în ea nuci, în loc să pună porumb, ca de obicei? Oare, dacă nucile nu vor mai fi, va reveni la locul lui de cinste porumbul? Mitică își atinse instinctiv pântecul protuberant gândindu-se la o asemenea posibilitate. Adevărul fiind spus, pe Mitică îl deranja mai mult faptul că ar fi trebuit să patruleze iar prin magazie pentru obișnuita baie de porumb, decât faptul că o ladă din debaraua doldora de mâncare era umplută cu o mână de nuci insipide. Era un client greu de mulțumit; prețuia atât cantitatea cât și calitatea produselor. Pe lângă asta, grija pentru strălucirea blănii lui gri-perlă – care se murdărea cu praf și pânze de păianjen de câte ori se strecura printre obiectele vechi din magazie ca să ajungă la tărâmul făgăduinței – era încă un factor care atârna greu și-l făcea să se zburlească de dezgust. Detesta să arate ca un vagabond, tocmai el care era un dandy autentic. Noroc totuși că plimbarea zilnică prin cămară era satisfăcătoare și nu avea nevoie prea des să se refugieze în magazie. Îi plăcea curățenia din acest mic regat al său, ordinea în care era așezată mâncarea – parcă gândită anume pentru preferințele dumnealui – și lipsa pericolului de a-i cade vreun lemn de foc peste coadă.
Mitică a rumegat gândurile rele, pline de nemulțumire, care se adunaseră sub limbă și s-a lăsat pătruns de o idee care i-a încălzit inima. Apoi, s-a apropiat tiptil de ladă și, mângâind cu mustățile sale nucile putrede, a început să le căineze pentru nedreptatea ce li se făcea: Cum era posibil să fie obligate nobilele nuci putrede să împartă spațiul cu un grup minoritar de blonde pline de miez, privilegiate pe bază de aspect fizic plăcut? De ce să nu-și înmoaie și ele cojile într-un culcuș rezervat pentru notabilități? De ce să trăiască în umbra comparațiilor nedrepte? Dacă ar fi fost în locul lor, nu ar fi tolerat asemenea injustiție. Păcat că nu poate face nimic ca să le înlesnească un trai decent. Măcar de s-ar găsi cineva să le vină-n ajutor…
Apoi Mitică s-a retras într-un colț și a râs pe înfundate, mefistofelic, privind cu nesaț și cu licăr în ochi vâlvătaia protestului nucilor putrede și urmările lui. Era pe deplin mulțumit de rezultatele obținute. Atât de mulțumit, încât s-a lins pe botul umed și rece gândindu-se că, în curând, avea să mângâie cu privirea sa paternă porumbul gălbior și dulce în loc să-și piardă timpul cu biluțe lemnoase dezgustător de putrede, numai bune de pus pe foc.
Emilia Crosman (1992, București) a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, secția Studii Iudaice-disciplină complementară Limba și Literatura Catalană(2013-2016) și Masterul de Studii Religioase-Texte și Tradiții(2016-2018).A debutat cu proza scurtă intitulată „Fripturică”(nr.181) în cadrul rubricii Flash fiction stories a publicației Literomania, unde a continuat să publice frecvent.
Lasă un răspuns