O dimineață grăbită în Iași. Iașiul meu și al lui. Eminescu și Creangă. Doar doi oameni mari. I-am vizitat astăzi pe fugă, așa cum îți vizitezi un bun prieten. Treci, îl saluți grăbit și pornești mai departe cu pași repezi, uitându-te în jos la fiecare înaintare, pe potecile străzilor când în urcuș, când în coborâș, spre următorul amic.
M-am oprit înadins, cu privirea înălțată până ce se lovea prea multă lumină de celulele mele cu conuri și bastonașe, acolo în fața statuii lui Stefan cel Mare, „acela care păreche n-are sub sfântul soare”, la Palat. E multă liniște la Statuie. Trecătorii aproape nu-i mai zăresc de aici, de sub umbra sabiei domnitorului țărișoarei aisteia a Moldaviei.
Dimprejur, mă veghează veșnicele tunuri adormite. Când eram mică mă suiam la fel ca toți copiii pe ele. Ce năzbâtie comună! Acum, nu se mai urcă nimeni pe ele. Palatul stă impunător și invizibil, se conservă așa părăsit iar generațiile actuale sunt tot mai dăunătoare în cultură. Un brad pe jumătate gol stă în partea mea dreaptă, stă drept și vorbește cu timpul și rezistă morții.
-Să fii uscat dar să rămâi! un gând se plimbă repede.
-Teiul lui Eminescu era împrejmuit de gard viu! Mai înțelept decât de un gard de fier și totuși? Ce-a fost în mintea mea să cred că voi sta răgaz de un simplu amar de ceas, singură, doar eu, sub crengile încărcate de memorii încă vii ale Poetului, vii prin însăși seva ce îi curge în tot trunchiul și prin clorofila frunzelor mănunchi de fruct de tei. Să stau eu, singură cu el și să iubesc un copac?
De la Tei, căruia i-am dat roată de două ori, enervată de puținii vizitatori gălăgioși ca un stol de pescăruși înconjurând un banc de pești verzi, precum și de blițul aparatelor mobile, am grăbit în criză de timp, un taxi spre Bojdeucă. Râsete largi, zgomotoase și fețe zglobii m-au întâmpinat de cum am închis ușa mașinii.
-Frumos! am gândit. Mereu și mereu are Creangă copii în curte.?
-” Bădiță Ioane”, (cum îl alinta Eminescu) tot încă mai povestești?!
Am intrat, am plătit pentru cultură și am primit complimentul că pot trece foarte bine drept o fetiță și că mi-aș fi putut ușor masca prezența odată cu trecerea elevilor în grup. Aveam în compliment doar doisprezece ani. Iar după ce am intrat, am făcut poze, am aruncat privirea în fiecare colț cu o familiaritate evidentă pentru că rămăsese totul neschimbat de mai bine de cincisprezece ani, de când văzusem pentru prima oară, locul unde Creangă pierdea nopțile la un păhărel de vin dulce alături de „Mihăiță” și de unde era apoi târât de Poet până pe strada și sub geamul Veronicăi Micle pentru a se mai naște o rimă. Am urcat treptele curții lui moș Creangă, mai mult decât atent, acele trepte de piatră de râu când, un alt grup vioi, mă întâmpină la ieșirea în poartă, gata să-i dea o tură de viață bunului și dragului nostru povestitor.
Iașiul are străzile parcă ar fi aruncate dintr-o tolbă cu vreascuri. Picate unele peste altele, când mai în sus, când mai în jos și întrepătrunse peste cele șapte coline.
Am căutat cu privirea tramvaiul 7. Mi s-a dat sfatul să circul cât pot de mult la pas, să nu aștept după tramvai. Dar eram hotărâtă să iau şaptele. Așa mi-am promis. Totuși, pentru asta ar fi trebuit să am Jurnalul lui Şapte în mână și cărțulia e acasă pe pat. Apoi am promis că în aerul de Iași voi scrie niște versuri. Nu le-am scris! Eminescu m-ar certa iar Creangă mi-ar spune „-Ioana mică…dragă copiliță, de ce nu încerci tu, chiar așe?”.
-Bădiță Ioane, iaca, oi încerca. Dară rimă nu oi face!
Pe un caiet aruncat în rucsacul veșnic purtat de mine pe câte-un umăr, stă scrisă încercarea:
Și statura nu-mi este frumos purtată
Îmi simt mâinile strâmbe
În rătăcirea prin același loc
În care el,
A dormit de prea multe ori,
A privit de prea multe ori,
Și chipul nu-mi este veșnic
Unde el
A zâmbit de prea multe ori,
Unde el
A vorbit de prea multe ori,
Unde el
A plecat de prea multe…
Îmi simt mâinile singure
Și zâmbetul nu-mi este deschis
Când el
A furat de prea multe ori,
A iubit de prea multe ori,
A plâns de prea multe…
Pe pietonala centrală a orașului sunt mulți trecători și deși pe zebră eram o grămadă, doar eu m-am oprit la Palat. Cultură! Restul, s-au grupat unit şi frumos, ordonat doi câte doi ca la grădiniță, cu o rigurozitate politică înspre un alt palat numit în zeflemea, Palace, un alt Iulius Mall. Am primit îndrumarea și am aflat fără să mă intereseze măcar, că merită să-l vizitez fiind altul cel mai mare din sud-estul Europei. Celălalt fiind back home, la Timișoara. Nu găsesc nici un alt apelativ în afară de ” SEC” . Poate prefer aşa, dintr-o dată, să stau doar eu , pe lespedea de piatră care arde sub mine ca un foc molcom de la dogoritul soarelui acestei dimineţi de iunie, la Statuia lui Ştefan, pe unde mai calcă din când în când câte o furnică, încercănd să-şi scurteze voiajul înapoi la colonie iar eu să-mi aştern gândurile în acest caiet ca de şcoler. Să fiu eu oare într-un Shangri-La al Iaşiului pitoresc? Fac abstracţie de priveliştea grotescă a parcării, cu imaginea ce apare ca trasă cu rigla a liniilor albe ale spaţiilor ce delimitează potrivirea fixă ba a unei maşini, ba a alteia. Tramvaiul şapte trece şi îmi dă impresia unui sunet atât de lin, sunet ce îl lasă în alunecarea lui prin acest Iaşi. Scârţâitul lui prea lung, face zgomotul să fie o magie a sunetelor şi te poartă uşor într-o lume uitată de început de secol, când aici forfota modernizarea şi industrializarea şi aceste şapte coline fremătau de noutate şi de pedanterie vieneză. Mai multe maşini se încăpăţânează în staţionarea lor, taman în faţa mea, parcă vor să îmi întunece orizontul întoarcerii mele în acel trecut, prin aglomerarea parcării ca o îmbulzeală de caroserii şi tobe de eşapament picurânde. Guguştiucul cântă aici mai gros şi eu pun preţ pe cântatul lui, ca pe o bătaie a inimii mele. Nu simţiţi că reîntorşi de prin câte undeva, vine să vă întâmpine aerul Moldovei şi, mai exact, este ceva, un altceva înmiresmat în aerul de Iaşi? Nasul meu percepe un cu totul alt odor, mult mai plin. Trebuie să fie parfumul Ieşilor! Oare doar mie îmi miroase a spice de grâu şi a iarbă, bătute de vântul molatic şi duios, care plimbă în tot aerul graiul dulce moldovienesc. Se aud uneori picurate trilurile vrăbiuţelor şi o bătrânică îşi spune păsurile unei domnişoare, pe limba ei veche şi dulce ca mierea. Eu mă tem să deschid gura, cumva mă simt că aş profana acest decor auditiv cu sonorul meu ca de Radio Europa Liberă. Au apărut precum ciupercile după ploaie, vizitatorii moftangii. Încerc să rămân asemeni statuii, stană de piatră şi mă cârcesc cât mai mică, poate, poate nu mă observă aceşti flăcăi cu fetele lor şi poate se grăbesc să ia cu asalt the next palace! Ghinion! Aceştia fac pe amatorii de istorie! Şi BANG cu tunurile din partea mea dreaptă! BANG, BANG, BANG urmate de alte banguri de inteligenţă demnă de nişte neandertalieni abia ieşiţi din grotă ce acum văd lumina zilei, văd piatra şi văd fierul! Liniştea mea s-a dus pe Apa Sâmbetei! Şi da, e o sâmbătă de iunie şi eu am parte de măgăriile unor copii mari. Văd pe asfalt trupul domnului Moldovei, pe cal ţinând paloşul la vedere şi mă ia un val de războinic încât din gura mea cad fulgere la adresa invadatorilor. M-am încăierat pentru tunuri iar un individ masiv, cât două-trei femei ca mine şi încă vreo jumătate, începe împotriva mea un asalt verbal de injurii ( Ce vrei fa? Dacâ vin la tini dau cu tini di tăţi pămânţii! ti bag in pământ, fa! Gloaba pământului ci ieşti!). Cam aşa a continuat el să îndruge ameninţări iar eu aş fi fost în stare să-i iau capul drept trofeu dacă amicii lui nu l-ar fi ţinut de după umeri ca pe un zăluzit. Eu, apărată de tot neamul de poeţi şi oameni de literă ai vremurilor apuse şi având imaginea tăişului de sabie a lui „Athleta Cristi” , consider că mi-am făcut datoria faţă de aceştia însă am preferat să caut oamenii legii, în costumele lor impecabile de oşteni ai cetăţii şi să reclam faptele la care am fost fără vrerea mea făcută părtaşă! Din nefericire, era doar un gând acest gest, întrucât „I-ai de unde nu-s!”, căci înainte cu vreo nici cinci minute, se plimbau galeş ca nişte cocoşei, cu bastonul la buzunar, probabil înspre un loc mai ferit de astfel de evenimente. Mi-a rămas ca unică scăpare fuga… Ruşinoasă dar sănătoasă! Mi-am zis eu în gând! Picioarele mele au prins viteză, mergeam fugind de la Palat! Înapoi pe pietonală, cu dinţii încleştaţi după răzbunare şi simţind amar în suflet ca şi în raţiune, trăgeam concluziile zilei şi ah, ce n-aş fi dat ca să fi fost bărbat!
M-am mutat cu caietul de însemnări, pe foile căruia tremura cerneala şi literele se speriau de rapiditatea cu care îmi descărcam frustrarea, în Piaţa Unirii, unde în arhitectura socialistă se află încă falnic Hotelul Unirea. Mă aşez pe o bancă ce înconjura un tei şi imediat cum îmi scot din rucsac caietul, apoi stiloul, apoi cu gesturi tipizate şi totuşi grandomane, îmi scot capacul stiloului şi îmi potrivesc între arătător şi degetul mare printr-o întoarcere ca de pistolar, obiectul meu de tortură, văd exact la capătul băncii un domn care cu aceeaşi ghicită formalitate ca şi în cazul meu, îşi tăia metodic, concentrând atenţie exact atât cât trebuie, unghiile mâinilor. În orice caz, acest alt individ, e un domn prin comparaţie cu neandertalianul. Şi încep să-l urmăresc cu admiraţie pe acest personaj, să-i observ sacoul proaspăt periat şi să văd buclele şireturilor simetric expuse pe luciul pantofilor cu puţin toc. Mă încântă un om pedant iar ziarul pe care tocmai îl deschide îi dă un aer ce mă poartă pe mine, privitorul, într-o fereastră a trecutului, cu copii alergând după porumbei şi râzând vioi printre gângureala păsăretului adunat la firmituri înşirate de câte o vecină de bloc si sunete de tocuri purtate în paşi iuţi ale tinerelor domnişoare şi mămici.
Până la urmă am dat peste o audiţie ieşeană de sâmbătă pe la prânz!…
Asta – ”Un brad pe jumătate gol stă în partea mea dreaptă, stă drept și vorbește cu timpul și rezistă morții” – mi-a placut și la asta – ”Văd pe asfalt trupul domnului Moldovei, pe cal ţinând paloşul la vedere şi mă ia un val de războinic încât din gura mea cad fulgere la adresa invadatorilor.” – nu m-am putut abține sa nu zambesc :)
O pagina de jurnal scrisa cu sentiment, asa mi s-a parut. Nu sunt in masura sa dau sfaturi, poate o vor face altii mai priceputi :)
Mulțumesc frumos pentru cuvintele tale, Damian!:)
Pentru cineva aflat „la început”, foarte dificilă temă ați abordat în rîndurile de față. Dar orice lucrare în care se face mai mult decît referire la nume atît de mărețe ca ale geniilor literare Creangă și Eminescu, impune standarde și obiective înalte. Întrevăd tinerețe și poftă de viață dincolo de aceste cuvinte, deși tonul și subiectul sînt încărcate de amărăciune. Bucurați-vă de viață, experimentați, redescoperiți-vă, scrieți-ne despre toate acestea!
De câte ori m-am perindat prin piața Unirii, niciodată nu am reușit să descriu arhitectura hotelului Unirea. Îmi lipsea cuvântul ăsta: socialistă.
Bun, acum despre text. Nu e constant. În sensul că pe alocuri e profund și creează niște imagini interesante, pe alocuri tinde să banalizeze. Uneori pare exhalația poetică ce caracterizează un scriitor solid, matur, alteori o compunere a unui elev din școala gimnazială. Într-un fel, ești un compus chimic în plină fierbere, care are nevoie să se stabilizeze.
Multumesc frumos domnule Ştefănescu, va voi asculta sfatul si voi scrie.Imi cer scuze daca am intinat amintirea geniilor literare Creanga si Eminescu, cred ca nu aceasta a fost intentia mea!
Multumesc frumos Pavel! Sa inteleg ca eu sunt un compus chimic care colcăie? Un vulcan adicălea? Un vulcanism intre elevul de gimnaziu si omul matur. :)
am citit cu placere..Iasiul este al doilea meu oras, m-am regasit prin Piata unirii, pe la Palat:)mi-au placut versurile tale. ca tehnica, frazele sunt uneori prea lungi, pot fi scindate ca aici:
„Mă aşez pe o bancă ce înconjura un tei şi imediat cum îmi scot din rucsac caietul, apoi stiloul, apoi cu gesturi tipizate şi totuşi grandomane, îmi scot capacul stiloului şi îmi potrivesc între arătător şi degetul mare printr-o întoarcere ca de pistolar, obiectul meu de tortură, văd exact la capătul băncii un domn care cu aceeaşi ghicită formalitate ca şi în cazul meu, îşi tăia metodic, concentrând atenţie exact atât cât trebuie, unghiile mâinilor.”
gand bun!
Mulțumesc Cristina! Îți întorc gândul bun! ;)
Da, frazele sunt lungi și greoaie…