Idilă cu Adda

A început de-o vreme o dulce sihăstrie:
Parcă-aş trăi cu Adda pe-o insula pustie,
Eu negru precum Vineri, ea încă nefemeie.
Şi-n jur e doar pădurea bătută de maree

Şi soare şi lumină şi foarte mult văzduh.
Pe sânii blânzi ai Addei cresc fragii din belşug.
Şi cum îşi poartă paşii prin ierburile frele
Îi licăresc genunchii ca două pietricele

I-s plini de rouă sânii, iar gâtul ei e alb.
Vorbim de oi şi capre, ca Tytir cu Menalc,
Pădurea este toată doar seve şi doar muguri,
Iar eu mă uit la Adda ca vulpile la struguri.

Şi aşteptând să treacă în tihnă încă-o zi
Noi, goi ca papuaşii, culegem păpădii,
Prin iarba încă udă şi plină de răcoare,
Din care să-i fac Addei brăţări şi cingătoare.

Chiar de-n făcut podoabe încă stângaci oleacă-s,
Cerceii-i îi voi face din fructe mici de coacăz,
Dar s-o ating pe coapse mi-e totuşi tare frică.
Acum pe coapsa Addei se suie o furnică.