Iepure

Băiatul își saltă ghiozdanul pe umeri. Îl așază bine, apoi își ridică ochii spre maică-sa. Zâmbește.
– Sunt gata, mami. Pot pleca?
Maică-sa se lasă într-un genunche și își trece degetele prin părul lui. Încearcă să îl aranjeze. Băiatul are un păr negru și des, mereu încâlcit ca al unui animal sălbatic. Imposibil de pieptănat. De obice femeia îl spală și îl usucă, lăsând restul în seama norocului.
Femeia zâmbește și îi mângâie obrazul. Are ochii umezi.
– Oh, dragul meu!
Îl strânge repede la piept, ca el să nu îi vadă lacrimile. Băiatul își înfășoară brațele în jurul gâtului ei și spune senin:
– Nu îți face griji, mami. Mă întorc mai târziu.
Muzică pentru urechile ei. Dacă ar putea să îl țină acasă, ar face-o. Dacă ar putea să îl țină departe de restul lumii, ar face-o. Pentru totdeauna. Dar nu e drept, își spune ea. Nu pot hotărî eu asta, oricât de mult aș vrea. Simte privirile tuturor înfigându-se în băiatul ei, simte șușotelile și toate pauzele acelea stânjenitoare. Simte liniștea din jurul lui. E grea și îl va zdrobi, într-un final. Iar odată cu el, o va zdrobi și pe ea. Își înghite lacrimile și le simte pe limbă, printre dinții strânși. Au un vag gust de sare și cenușă.
Băiatul ei iubit.
Plin de gânduri bune, cu zâmbetul pe față, mereu cu zâmbetul pe față, iar ea era sfâșiată pe dinăuntru să știe că acestea erau ultimele lui clipe de fericire. Cum îi vor întoarce lumea pe dos ceilalți! Cum îl vor călca în picioare și îi vor zdrobi spiritul.
Știa, mereu știuse că va veni și ziua aceasta, ziua când nu îl va mai putea proteja. Ziua când fiarele îl vor asalta, iar ea nu va putea decât să privească de la distanță cum băiatul ei era sfâșiat.
Cu palmele în jurul lui își șterge lacrimile în tăcere. Băiatul nu pricepe mișcările din spatele lui, și zice, nerăbdător:
– Cred că trebuie să plec. Nu vreau să întârzii, mami.
Oh, Dumnezeule!
Femeia își forțează ochii să absoarbă lacrimile înapoi și zice cu dinții strânși:
– Nu, nu e bine să întârzii. Hai, du-te!
Se ridică în picioare și mai face o încercare inutilă de a-i aranja părul micului om. Ochii lui o privesc.
Dumnezeule, ochii aceia!
Zâmbește neputincioasă și ridică din umeri.
– Du-te. Ne vedem mai târziu.
Băiatul zâmbește, zâmbetul acela frânt, atât de natural și coboară scările cu ghiozdanul săltându-i ritmic pe spate.
Maică-sa îi privește chica spiralând în jos pe scările blocului. S-a chinuit în sinea ei aproape o săptămână. Să îl lase sau nu la școală. S-a luptat cu demonii ei zi și noapte. Erau tot mai puternici pe măsură ce se apropia termenul. Apoi a luat o hotărâre. Își dă seama că l-a trădat. Ar fi putut fi acolo, alături de el, dar își dă seama că nu ar fi suportat ca toată lumea să … Nu. E mai bine așa. Poate totul se va dovedi a fi doar în mintea ei. Poate băiatul se va descurca mai bine de unul singur decât cu ea. E puternic. Zâmbește pentru o clipă, lumea pare un loc mai bun, apoi privirea i se întunecă. Își vede copilul cu ochii minții, îi vede zâmbetul și superbii ochi albaști, și știe că nimeni nu îl va iubi așa cum îl iubește ea. Încet, se retrage în spatele ușii și începe să plângă fără zgomot. Băiatul ei. Sărmanul ei băiat.

Copilul abia așteaptă să ajungă la școală. A auzit că este un loc în care se adună mulți copii. Un loc în care va desena și se va juca, un loc în care va învăța. E dornic să învețe lucruri noi. S-a plictisit de cărțile pe care le are acasă, cu paginile lor îngălbenite și rupte. Bucăți întregi din poveștile lui preferate cu animale lipsesc. Nu le-a rupt el sfârșiturile, așa le-a primit. Iar băiatul ar vrea foarte tare să știe cum se termină acele povești.
A auzit că școala este locul în care afli cum se termină poveștile. Acolo se află răspunsurile la orice întrebare. Trebuie doar să ridici mâna și să întrebi. Toate secretele ți se deschid cu un singur gest. Băiatului i se pare magie curată. Ochii îi licăresc la gândurile astea. Își linge buza de sus, o umezește bine. Vrea să vorbească mult astăzi. Are multe întrebări.
A stat foarte mult timp în casă. Mami i-a spus că e bine să stea în casă.
Singur.
Vede clădirea apropiindu-se de el. E chiar în capătul străzii. O știe bine. De trei zile maică-sa îl duce în fiecare după-masă până acolo, să îi arate drumul. Ea trebuie să meargă la lucru, nu are timp să îl ducă. Înțelege asta. E prima lui zi, dar ceilalți copii au început de o săptămână. El a întârziat câteva zile, pentru că au fost niște probleme. Așa a spus mami, iar mami are mereu dreptate. Mami e bună cu el, iar el o iubește.
Păcat că tati nu mai este cu ei.
Clădirea a acum la câțiva metri de el. Grăbește pasul. Școala este înaltă și are pereți albi. E plin de copaci în jurul ei. Copaci și iarbă. Ferestrele sunt liniștite. Nu se aude niciun zgomot. Oare a plecat lumea acasă deja? Oare a ajuns prea târziu? Speră să nu fi întârziat. O umbră îi străbate privirea. Se apropie de intrare cu sufletul la gură. Un bărbat stă sprijinit de perete și fumează. Băiatul îl vede și îl întreabă:
– Mai este cineva la școală?
Bărbatul se uită la el într-un fel ciudat. Încearcă să își ferească privirea, dar nu poate.
– Ce-ai spus?
– Mai sunt copii înăuntru?
– Ce? copii? Da. Sunt înăuntru.
Băiatul îl privește tăcut și își mută greutatea de pe un picior pe altul. Nu știe ce să facă.
Bărbatul își ține capul drept, dar nu poate să nu îl privească pe acest copil plăpând.
Ochii aceia!
– Vrei să intri?
– Da, zâmbește copilul.
Zâmbetul îl stânjenește pe bărbat. E ceva profund tulburător în zâmbetul acela.
– Păi, a-atunci intră.
– Mulțumesc, zice băiatul și se șterge la gură.
E iarăși bucuros. Simte că îl așteaptă o aventură. Cel mai important lucru pe care l-a auzit despre școală e că aceasta este un loc în care își va face prieteni.
Băiatul trage aer în piept și pășește înăuntru.

Femeia are 43 de ani. Face asta de 20 de ani. Predă. Este învățătoare în ciclul primar. Anul acesta are o clasă nouă. Stă la catedră și își privește noii elevi. Douăzeci și cinci de capete, majoritatea rotunde. Stau cuminți în băncile vechi, urmăresc cu degețelele lor mici zgârieturile lăsate în urmă de cei care au plecat deja. Douăzeci și cinci de perechi de ochi cu care va trebui să se obișnuiască. Erau a șasea generație care trecea prin mâinile ei. Practic. Teoretic, ar fi trebuit să fie a șaptea, dar … Existase un incident, demult. Nu fusese vina ei. Chiar și comisia de disciplină stabilise clar asta. Totuși, uneori scena îi revenea în minte și refuza să o părăsească cu zilele. Tot sângele acela…
Privește copii. Nu se deosebesc deloc de ceilalți pe care i-a mai avut, stând în aceleași bănci. Ochii lor, un triptic al culorilor dispuse aleatoriu. Cei mai înalți sunt așezați în spate – opera ei.
Asta este a șasea zi de școală. Prima zi din a doua săptămână. O singură bancă are un loc liber. Douăzeci și cinci de copii fac 12 bănci pline și o bancă pe jumătate goală. O fetiță blondă cu părul drept, tăiat chiar sub bărbie, o privește pe femeie. I s-a spus că al douăzeci și șaselea elev s-a înscris, dar nu a mai ajuns la școală. Fetița își strânge buzele. Are degete mici, unghii îngrijite. Ochi verzi. Poartă un pulover verde. Vârfurile picioarelor ei nu ating podeaua, iar colegul ei de bancă lipsește.
Femeia mai așteaptă câteva clipe. Le-a spus copiilor să păstreze liniștea. Un exercițiu simplu. Îi învață să o asculte, pentru că sarcina este ușoară. Nu îi place locvacitatea exagerată. Crede – dintotdeauna a crezut – că vorbitul aiurea e un semn al stupidității și neîncrederii în sine. Oamenii fricoși vorbesc mereu.
Se ridică de la catedră și pășește până în fața elevilor.
– Astăzi vom…
E întreruptă de un zgomot. Vine dinspre ușa de la intrare.
Se întoarce pe călcâie și vede spatele unui omuleț ce se chinuie să tragă ușa mare după el. Se aude un declic și ușa rămâne închisă. Omulețul se întoarce spre ea.
Oh, Dumnezeule, nu!
Ceilalți copii îl privesc și ei. Un murmur străbate întreaga clasă. Femeia își dă seama că acesta este elevul lipsă. Cel care va completa a treisprezecea bancă. E slab și poartă o cămașă ponosită, în carouri. Mâinile lui mici se mișcă neliniștite. Zâmbește cu niște ochi albaștri care îți fură privirea. Apoi femeia tresare.
Copilul bolborosește ceva ce pare a fi:
– Bună ziua.
Învățătoarea se holbează la el. Sunetele pe care băiatul le scoate sunt la limita dintre om și animal.
Oh, Dumnezeule, nu!
El se apropie de ea și ridică mâna dreaptă, rigidă ca o sabie și la fel de subțire. Zice cu o voce nazală, păstrând acel zâmbet nevinovat:
– Mă cheamă Paul. Îmi pare bine să vă cunosc. Unde pot să mă așez?
Femeia privește mâna întinsă dar nu o apucă. Îi arată banca ocupată pe jumătate, dar nu rostește niciun cuvânt. Scenarii i se derulează în cap. Săptămâna trecută băiatul pistruiat din banca a doua de pe rândul din mijloc a râs de o fetiță care își scăpase mâncarea pe haină. Doar atât a fost de ajuns. Alții s-au alăturat. Femeia își aduce aminte de hohotele lor, râsul demonilor, iar fetița s-a scăpat pe ea. Copii sunt niște bestii cărora încă nu le-au crescut ghearele. Bestii care nu știu să muște dar care simt, cumva, că râsul este mult mai eficient ca armă. Iar acum, copilul acesta…
Oh, Dumnezeule, nu!
Orice numai asta nu!
Mâna încă stă întinsă spre ea, iar femeia se preface că nu o vede.
Băiatul își lasă mâna pe lângă corp fără să fie afectat și trece pe sub ochii ei, atrăgând fiecare privire din încăpere. Le zâmbește tuturor nesigur, este fericit să fie acolo așa cum un iepure care nu a văzut vreodată un leu este fericit să se afle printre lei.
Se urcă în bancă și se foiește câteva clipe. Ceilalți copii îl privesc hipnotizați și nu au decența adulților care, după șocul inițial, ar înceta să îl mai studieze cu atâta nerușinare. Băiatul le răspunde tuturor cu ochii. Abia așteaptă. Se vede lăcomia din ochii lui, nerăbdarea de a face contact.
Dumnezeule, ochii aceia!
Învățătoarea înghite în sec, își trece palmele peste haină, să înlăture încrețituri imaginare, apoi spune:
– Astăzi vom începe cu matematica. Cine știe ce este matematica și la ce ne ajută ea?

A ajuns cu un sfert de oră mai devreme la școală. A lăsat-o sora ei mai mare, în drum spre liceu. Sora este în clasa a zecea. Mult mai înaltă decât ea. Mult mai rapidă decât ea, și de aceea a trebuit să alerge. Sora ei are picioare lungi și poartă doar fustițe și ciorapi lycra, chiar și atunci când e frig. Mama lor o ceartă mereu din cauza asta, dar ea nu înțelege de ce. Rochițele sunt frumoase. Și băieților le plac rochițele surorii ei. Mereu se găsește câte unul care pune mâna pe material.
Sora ei a lăsat-o în fața școlii și i-a spus să intre. O va lua la întoarcere, așa cum a făcut și săptămâna trecută.
În clasă a regăsit colegii. Multora nu le știe încă numele. Mereu a avut probleme cu numele. Pur și simplu nu le poate reține. Un băiat înalt și gras a adunat în jurul lui mai mulți copii cu o propunere: să se joace de-a v-ați-ascunselea. Aleg repede pe cineva care să îi caute și încep să se împrăștie. Ea își găsește un loc bun de ascuns, după un dulap cu niște materiale didactice. În fața ei, o altă fetiță s-a ascuns după o bancă. Dar nu a înțeles care e scopul jocului pentru că face aceeași greșeală ca și sora ei mai mare atunci când se află în mașină cu vreun băiat: își ridică mereu capul, să vadă dacă o vede cineva. Iar dacă îți tot ridici capul, cineva te va vedea. Se aude clopoțelul și învățătoarea intră în clasă, trăgând ușa după ea. Copii se grăbesc la locurile lor, dezamăgiți.
Învățătoarea strigă catalogul cu o voce obosită și fata încearcă să mai rețină câteva nume atunci când copii răspund cu ”prezent”. Ah, uite, pe băiatul acela credeam că îl cheamă George. De fapt îl cheamă Raul, iar pe băiatul din spatele lui îl cheamă George. Da, chiar arată ca un George. Bun, trebuie să țină minte asta.
Învățătoarea este o femei înaltă și slabă. Are ochelari și stă puțin cocoșată. Mama ei i-a spus fetei să nu stea niciodată cu spatele îndoit, pentru că va ajunge să aibă cocoașă. Ochii fetei ajung să înțeleagă că mama avea dreptate. Își îndreaptă spatele cu un zvâcnet. Locul de lângă ea este gol. Învățătoarea strigă un nume și nu răspunde nimeni. Fetița știe al cui e numele. Acela e un nume pe care l-a reținut din două motive. Unui dintre ele este că e singurul nume fără o față. E numele celui care ar trebui să stea lângă ea.
– Copii, vă rog să faceți liniște un minut.
Rumoarea piere. Cineva scapă un pix pe jos. Afară vântul forțează frunzele într-o simfonie de staniol. O șoaptă trece pe lângă fetiță. Se aude ticăitul ceasului aflat deasupra tablei prost șterse.
Învățătoare a închis catalogul și îi privește. Ei o privesc înapoi. Învățătoarea o privește pe ea, fix pe ea. Se fâstâcește și își lasă ochii în podea. Își bălăngăne picioarele. Când ridică din nou privirea, învățătoarea stă în picioare în fața clasei și vrea să spună ceva, dar vocea i se întrerupe. Ușa clasei se deschide și intră un copil. Un băiat. Toți îl privesc. Poartă pantaloni de doc gri și o cămașă vișinie, cu pătrățele. Are în spate un ghiozdan pătrățos și vechi. Bolborosește ceva, și învățătoarea îi face semn să se așeze.
Iar băiatul își face drum printre rândurile de copii. Ghiozdanul i se lovește de colțurile băncilor, dezechilibrându-i mersul. Se apropie de ea. Atunci fata își dă seama că acela este colegul ei de bancă, cel pierdut și regăsit. Îl vede cum se apropie de ea și îi vede fața. E rotundă, în ciuda faptului că băiatul e slab. Are părul negru și des, nepieptănat și vâlvoi. Mânecile cămășii îi sunt puțin prea lungi.
Se așază în bancă lângă ea. Continuă să țină ghiozdanul pe spate.
Respiră greu, scoate un horcăit subțire, ca acela pe care îl face paiul când nu mai este lichid pe fundul paharului. Fetița vede că e ceva în neregulă cu el. Buza de sus e frântă sub nara stângă, iar capetele urcă și se îmbină chiar în nară.
Băiatul o privește și îi zâmbește, un zâmbet ciudat, plin de speranță, cu ochi blânzi sub sprâncene arcuite și negre ca smoala. Un zâmbet fără dinții de sus, i se vede doar gingia rozalie și contorsionată. Limba iese afară din când în când și linge marginile cavității, apoi dispare ca un șarpe în întuneric.
Învățătoarea începe să vorbească, dar ochii copiilor sunt ațintiți spre colegul nou venit.
Acesta se apropie de fetiță și șoptește aproape neinteligibil:
– Pe tine cum te cheamă?
– Paula.
Îi întinde mâna și fetița o apucă automat, fascinată. Băiatul are pielea moale.
– Îmi pare bine să te cunosc. Numele meu e Paul, bolborosește el, apoi se șterge la gură.
– Da, știu, zice ea, și nu își poate lua ochii de la el.
Băiatul respiră greu și capul îi zvâcnește dintr-o parte în alta, ca un radar pe steroizi. Își plimbă ochii mari și lacomi peste întreaga încăpere. O întreabă senin:
– Când încep poveștile?

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.