Îmi pipăi cu frică tălpile – Albert Denn

A te înarma cu răbdarea necesară pătrunderii unei lumi atât de complicate (deși, în aparență, simple) ca cea descrisă de Albert Denn în primul său volum de poezie înseamnă a-ți ascuți simțurile până la acel nivel de acuitate pe care îl atinge specialistul în disciplina pe care o profesează. Și nu mă refer aici la limba spaniolă, materie pe care Albert Denn, profesorul și fostul emigrat întors în țară după un deceniu, chiar o profesează la Institutul Cervantes din București, informație, aceasta din urmă, complet gratuită, menită doar să-l contextualizeze într-un spațiu real care, așa cum se reflectă din poezia lui, deseori îl sufocă și neliniștește până la dorința de evadare. Nici faptul că Nora Iuga, care l-a prezentat cititorului într-o entuziastă prefață, îi este prietenă și apare în câteva dintre poemele sale din volum nu ar trebui să ne ducă la formarea unor concluzii greșite înainte de vreme.

Nu. Albert Denn este o voce debutantă originală în panorama literaturii românești contemporane iar poemele sale, fără context și recomandare, ba chiar fără nicio prezentare, ar vorbi oricum de la sine.

Și totuși, dacă ar fi să le dăm voce într-un rezumat ca cel pe care un cititor oarecare și-l face după o lectură, măcar în minte, dacă nu pe hârtie, așa cum vom încerca în următoarele rânduri, ele nu ar spune niciodată același lucru. Aceste poeme fără titlu, deși se aseamănă între ele, rămân în mod paradoxal diferite. Pe când temele abordate s-ar putea număra pe degete, unghiurile in fieri din care aceste teme sunt privite nu se pot stabili niciodată cu exactitate. Perspectivele, în înlănțuirea lor geometrică, sunt mereu redefinite. Firele roșii se împletesc și despletesc continuu de-a lungul traiectoriei lor în aparență imprecise. Nu lecturarea poemelor pare a fi problema, ci interpretarea lor „corectă”.

Aici însă cădem într-o capcană pozitivistă, pentru că cine vede poeziile lui Denn ca pe niște probleme la care poate da un răspuns imediat, categoric și neechivoc, probabil că s-a grăbit cu lectura. Așa cum fiecare carte are ritmul ei, ritmul acesteia este unul domol: după ce autorul a lansat o sentință, leapșa dezlegării ei îi revine cititorului. Iar pentru rezolvare ceva mai mult timp de reflecție este necesar. Să luăm, spre exemplu, următoarele versuri:

mă consolez spunându-mi că

orice cădere e bună pentru inspirație

până când o guști

ai pășit cu stângul

care?

al cui? […]

Acesta este doar unul dintre frecventele cazuri în care lipsa punctuației duce la cel puțin două interpretări. Cititorul atent se întreabă dacă versul „până când o guști” face parte din primul sau din al doilea nucleu de înțeles? Cu alte cuvinte, căderea este benefică doar dacă poate fi gustată (în cazul acesta, structura ar presupune un punct după „guști”), sau nu poate fi gustată deloc pentru că, înainte de a putea-o face, s-a pășit deja cu stângul (punct după „inspirație”)?

Să încercăm totuși să alegem, din toate interpretările posibile, una pe care să o putem considera drept cea mai cuprinzătoare. Pe prima pagină a colecției poetul, aproape înduioșător de umil, scrie următoarea dedicație: „Pentru tine, începutul poeziei din mine”. Departe de a fi o banală tautologie (pentru cine altcineva ar putea un autor să scrie până la urmă dacă nu pentru cititori, fie ei prieteni, cunoscuți sau rude? – caz, acesta din urmă, în care ar mai fi de adăugat un nume), necesitatea acestei declarații încă înainte de a începe adevărata poezie poate fi interpretată ca o privire drept în ochii cititorului, în urma căreia acesta din urmă, pus în gardă, se scutură de orice preconcepție. Cine este acest Albert Denn, aflat la începuturile sale literare, nici nu mai contează, important e că fluxul providențial al poeziei, chiar și numai pentru optzeci de pagini, s-a hotărât să-l locuiască („ce-mi place nebunia asta / care vine atunci când te aștepți mai puțin”).

Un triunghi perfect („lasă-mi imaginația / să-mi spună gândurile / pe care tu i le șoptești”) îl plasează pe autor în poziție intermediară, între gând și hârtie, între inspirație și cititor. Însă triunghiul nu este nici pe departe unul static. Mișcările sale dialogice descriu un cerc vitruvian, mențin vie o continuitate frenetică, ca cea a unui ciclu repetat iar și iar, la infinit („câteodată am impresia / că pot să scriu fără să mă opresc”). Inspirația se revarsă în inspirație după ce a traversat scriitorul și cititorul deopotrivă și, reîntremându-se, lovește din nou.

Care este însă rolul fiecărui participant în construirea, respectiv decodarea acestei poezii deseori condensate până la osul vertebral? Or, mai bine spus, unde putem găsi, în poezia lui Albert Denn, dovada existenței unui triunghi ciclic precum cel descris mai sus? Răspuns. La intersecția dintre laturi:

POEM DIN VIITOR

dorința de a te întâlni pe hârtie

crește odată cu frica la intersecție

în această seară de noiembrie

Se conturează astfel un fir la fel de roșu ca titlul de pe copertă, acolo unde i se și observă primul capăt: frica. Ea caracterizează eul liric și îl definește în relația sa cu inspirația (construită din cuvinte) înnădindu-se cu un al doilea fir, roșu prin excelență: iubirea. Susținut de aceste două fire și simbolurile lor, triunghiul nostru ar părea într-adevăr fixat definitiv ca un dialog continuu între inspirație, autor și cititor, dacă nu ar mai rămâne de clarificat două aspecte: frică de ce și iubire pentru cine?

De ce atunci când inspirația se împrăștie pe hârtie trecând prin mâna împrumutată a poetului acesta este cuprins de teamă? Mai interesant totuși, de ce în poemele de dragoste ființa dorită este mereu anonimă?

Iar dacă la prima dintre cele două întrebări răspunsul se poate deduce din versurile „ce-mi bate inima / când le prind [cuvintele?] / și rămân fără cerneală”, cea de-a doua poartă cu sine o necunoscută mai greu de identificat: omul.

pe o planetă fără copaci

pe o planetă fără râuri

fără munți, fără mări

mai exista un om

în afară de mine

și era cel mai frumos loc din univers

Cine este acest om cu care poetul, în planul paginii, vrea să-și împartă singurătatea? Nu e un el, nu este o ea, ci el ori ea împreună. Nu este cineva, pentru că poate fi oricine. Calitatea principală pe care acest om arhetipic trebuie să o aibă pentru a sta la dreapta poetului și a se scălda, împreună cu acesta, în fluxul inspirației este conștientizarea că face parte dintr-un destin comun, că este atins de aceeași forță creativă ca poetul și că o poate, dacă nu genera (sarcină care îi revine inspirației), atunci cel puțin canaliza: „prea multe cuvinte prin aer / prea puțini oameni ținându-se de ele”.

Fără a mai adăuga nimic, putem face presupunerea destul de certă sau, dacă nu, posibilă că acest „om” misterios este același cu cititorul. Un cititor activ, provocat de scriitor pe terenul inspirației. Invitat de întrebările frecvente din care se compun poeziile în carte, cititorul are spațiul său rezervat, pe hârtie, pentru a răspunde. Numai după ce acesta o va face poezia va fi cu adevărat completă. În acest mod se explică titlul poeziei de mai sus, aproape singurul din colecție, POEM DIN VIITOR. Doar într-un viitor în care volumul va ajunge la cititorul suficient de conștient de propria chemare pentru a participa la acest dialog dialectic, va avea loc intersecția între cele trei laturi ale triunghiului, începutul unui nou ciclu.

Acesta este însă, totodată, momentul de care poetul se teme cel mai mult. Dacă întâlnirea nu se va produce, iubirea nemăsurată a autorului pentru cititor și propunerea de a i se alătura va fi respinsă pentru totdeauna. În probabil cea mai frumoasă poezie a volumului, în care frica și iubirea se împletesc inevitabil inversând rolurile personajelor din mitul clasic, scriitorul aspiră la destinul opus nimfei Daphne, la totalizarea artei sale prin uniunea cu un cititor imprevizibil, la fel de temător ca și dânsul:

te-ai ascuns în nori

și-ai început să fugi

și nu te-ai mai oprit

probabil de asta îmi place atât de mult ploaia

și-mi pipăi cu frică tălpile

să nu prind rădăcini

să nu-mi crească frunze pe corp

Odată invocat, cititorul nu se mai poate sustrage sarcinilor care îi revin. La început șovăielnic, într-un final acceptă provocarea și participă activ la definitivarea poeziei până la revelarea ultimei surprize: Parnasul acestui poet nu este un munte, ci un ocean liniștit în care se înoată cu privirea.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/