M-am apropiat timid de Imre Kertesz, premiul Nobel pentru literatură al anului 2002, alegând în primă fază una dintre cărțile sale mai puțin voluminoase. Se pare că însuși autorul se aștepta la această neîncredere din partea cititorului, așa că a anulat orice posibilitate ca volumul să fie tratat cu ușurință (sau superficialitate) prin folosirea un stil de-a dreptul genial: complicat, totodată atractiv, în măsura în care ne atrag operele dificile, scrise însă cu deosebită măiestrie.
Îmi exprim regretul față de eventuala imposibilitate de a achiziționa volumul (presupun că în limba română se mai găsește doar în anticariate). Pe internet, se pare că stocurile s-au golit: o fi, oare, pentru că a avut un asemenea succes pe piață, încât stocul s-a epuizat, sau pentru că ediția „veche” (din 2005) a avut un tiraj prea mic? – chiar nu știu! Eu unul l-am citit în italiană, însă ediția românească este (sau era) disponibilă la editura EST, în colecția Biblioteca internațională, București, 2005.
Cartea poate intra și la categoria eseu, și la cea de roman. Poate fi citită dintr-un singur foc, cum se spune, pentru că pare să fi fost scrisă astfel: un bloc unic, fără alineat, în puțin peste o sută de pagini. Volumul, în mare parte autobiografic, a fost scris la persoana întâi. Protagonistul, evreu, fost prizonier la Auschwitz, își povestește viața, care i se derulează în fața ochilor într-o singură noapte, provocat fiind de o discuție cu un prieten intelectual, filosof, o discuție, deci, filosofică. Totuși, acel pretext de la care pleacă întreaga confesiune nu este unul de ordin filosofic (deși, mai apoi, va fi dezbătut, în paginile cărții, ca o problemă de natură folosofic-socială), ci o întrebare „inocentă” pe care prietenul intelectual i-o adresează protagonistului din pură curiozitate, anume dacă acesta are copii. La această întrebare vocea narativă, personaj principal, răspunde tranșant: „Nu!”. Întreaga carte va fi construită în jurul acestui nu categoric. Singurele dăți în care alineatul va fi folosit, va începe cu acest nu, evidențiindu-l, repetându-l și, până la final, clarificându-l în întregime:
Nu! – am spus de îndată şi imediat, fără ezitare şi, ca să spun așa, instinctiv, căci e deja întru totul natural ca instinctele noastre să acționeze împotriva propriilor noastre instincte, ca, să spunem așa, contrainstinctele noastre să acționeze ca atare, ba chiar în locul instinctelor noastre.
Analiza punctuală a fiecărui concept exprimat se desfășoară în paralel cu firul poveștii. Astfel, în jurul unei întâmplări pe care am putea-o considera banală, autorul construiește un întreg eseu filosofic. Iar asta fără ca niciodată să piardă firul istorisirii, concentrat pe copilărie, pe complexul oedipic (ura freudiană împotriva tatălui), traumele din colegiu și marea traumă generală, care se răsfrânge asupra unei identități chinuite, asupra comunității evreiești, însă afectează protagonistul într-un mod unic, nu atât fizic, cât intelectual: Auschwitz. Este o etichetă peste care povestitorul nu poate trece, o urmă indelebilă, ca de fier încins, ce îi condiționează existența și fiecare decizie: în cazul de față, decizia de a avea un copil. Refuzul, acel nu categoric, răspunsul dat filosofului în conversația inițială, este de fapt un ecou al răspunsului dat soției (o evreică ce își reneagă originile, pentru că nu le poate înțelege; pentru că nu a fost la Auschwitz, născându-se după dominația germană) atunci când aceasta îi comunică protagonistului intenția de a avea împreună un fiu. De aceea, copilul la care se face referire în titlu este nenăscut, scriitorul va divorța – pot dezvălui asta pentru că, încă din primele pagini, autorul o descrie pe soția sa astfel: „soția mea (deja de multă vreme soția altuia)” – și se va adânci tot mai mult în „munca” sa: literatura.
Însă Imre Kertesz nu se adresează în această carte doar fiului nenăscut, soției sau doctorului Oblath (filosoful de la început), ci și întregii umanități, cu o sinceritate și un fler deosebit, sau ar trebui să o numesc „tărie confesională” neobosită. Scoate în evidență problemele de ordin psihologic ale societății, actuale și trecute – și, de ce nu, viitoare? –, căci rămâne constantă incapacitatea individului de a se analiza pe sine însuși, de a avea curajul să reflecteze asupra schimbărilor care se petrec înăuntrul său și care îl condiționează în permanență, însemnându-i existența.
Citește un fragment tradus din carte, aici: Libertatea mea – Imre Kertesz
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Interesanta recenzia si reuseste, impreuna cu traducerea, sa atraga atentia asupra acestui autor de care, sincer sa fiu, nu auzisem. Ma atrage si faptul ca spui ca are cam o suta de pagini :) Dar sa vad daca o gasesc :)
Asta e, din păcate, cea mai mare problemă, Damian: că nu știi unde să o mai găsești la noi. Dacă nu, eu zic că merită efortul să o citești în engleză :)
Ar fi drăguț să apară în Bibliotecă. :)
Drăguț, dar ilegal! :))))
Surprins în continuare că mulți laureați de Nobel nu sunt mediatizați cum se cuvine în România. Voi încerca să fac rost de cartea asta, chiar dacă am căutat pe internet și deocamdată n-am găsit decât stocuri epuizate.
Din păcate, Mihai, e mai rapid să înveți 2-3 limbi străine decât să aștepți ca piața noastră de carte să se schimbe.
Este cam (total) ilegal ce fac dar, pentru cei interesaţi, am un fişier text pe care l-am făcut ca să pot citi cartea pe telefon. Eu, fiind navetist, merg aproximativ 90 de minute pe zi cu trenul, iar telefonul este perfect: căştile mă feresc de pisălogi, iar pe ecranul telefonului pot citi şi dimineaţa, când lumina în compartiment este stinsă… :)
Timp de zece zile, poate fi descărcat de aici: https://goo.gl/SK6tJk
Comunitatea site-ului fiind destul de mică iar durata în care poate fi descărcat fişierul destul de scurtă… na, să zic că nu produc pagube prea mari autorului. Este ca şi cum aş împrumuta cartea cuiva ca s-o citească.
@Anahoret
Luat şi adăugat la colecţie. Paguba i-o fac doar dacă ajung vreodată la ea, ceea ce nu e deloc sigur :)
Nu mai ştiu ce mare scriitor spunea că îl bucură faptul că romanele lui sunt piratate pentru că s-ar fi observat o corelaţie între „descărcările” ilegale şi numărul copiilor vândute în librării. Pun pariu că nu-i aplicabil la piaţa de carte românească :)
Cu părere de rău pentru fapta ta bună, Anahoret, trebuie să spun că, din păcate, cea pe care ai adăugat-o nu e aceeași carte. O fi de alt autor, cu titlul parțial același. Am rasfoit-o totuși și pare interesantă. :)
Da, este Kaddişul lui Leon Wieseltier… altă gâscă-n altă traistă, cum ar zice Anton Pann. Mea culpa, m-a luat valul.
Wow! scriu la 9 ani distanta. Tocmai am comandat cartea de la un anticariat, impreuna cu alte scrieri ale unor scriitori maghiari traduse in limba romana. Sunt curioasa daca o primesc.
Am cautat o recenzie a cartii, doar dupa ce am facut comanda. La carti nu ma pot abtine(la carti si la scule de bricolat, chiar daca sunt femeie!), la alte chestii pot astepta sau ma pot razgandi.
acum sunt si mai curioasa s-o citesc!
O seara frumoasa tuturor!