în dimineaţa asta creierul (dar nu şi sufletul) meu a avut cea mai frumoasă noapte din viaţa lui

Tot ce-mi amintesc e că eram cu ea, tipa pe care o iubesc de aproape jumate de deceniu. Tipa care m-a refuzat de câteva zeci, probabil sute de ori. Nu ştiu cum se făcea că eram amândoi într-o cameră, vorbeam, deşi ea nu mai vorbeşte cu mine de câteva zile bune. Ne certam, nu mai ştiu ce-i ziceam, nu mai ştiu ce-mi zicea. Şi cearta s-a transformat într-o glumă. Iar ea a început să râdă. Iar gluma s-a transformat într-o îmbrăţişare (era pentru a 2-a oară când ne îmbrăţişam… prima oară s-a întâmplat într-o dimineaţă din luna lui marte).
Şi râdeam şi ne îmbrăţişam. Şi ne iubeam, pe bune… eu,creierul meu şi fanteziile sufletului meu. Un ménage à trois idilic rupt din utopia unui romantic visător. La propriu visător.
Şi ne sărutam, ne mângâiam, ne jucam unul în părul celuilalt
şi..
am continuat aşa toată noaptea.
Stăteam cu capul pe genunchii ei şi o priveam cu ochii adormiţi. Îi spuneam cât de fericit sunt şi ce bine îmi pare.
[ Era pentru a 2-a oară în viaţă când mă aflam în poziţia asta. Se întâmpla acum câteva luni, cu o altă tipă, stăteam întins pe picioarele ei, o priveam şi îi povesteam… ce mult o plac, ce frumoasă e viaţa, ce frumoasă e ea… dar toată fantezia aia a durat doar o noapte şi n-am ştiut să carpefuckingdiem noaptea aia până în măduva oaselor. Şi la câteva zile după noaptea aia m-am trezit cu insomnii. Mă enerva perna, voiam să dorm pe genunchii ei. Era cea mai mare fantezie pe care o aveam. Şi acum mai am remiscenţe şi frustrări. ]
Şi cum o admiram, ochii mei aprinşi începeau să se stingă precum jarul unui foc de tabără. Am mai clipit de câteva ori şi am adormit. Îi mai simţeam mâinile cum se joacă prin părul meu. În câteva momente am început să nu mai simt nimic şi să mă transpun în Dorinţa lui Eminescu. Flori de tei cădeau peste noi, peste mine, rânduri-rânduri.
Şi poate că ăsta e raiul. Lipsa chinurilor şi depresiilor vieţii. Poate că fără creier ne e mai uşor să iubim şi să fim fericiţi. Poate că e un dezavantaj faptul că avem creier, o eroare a universului… ca măseaua de minte.

Şi m-am trezit. Sub capul meu nu mai erau genunchii ei. Era perna mea. Şi brusc am devenit credincios şi am început să plâng şi să mă rog la toţi sfinţii să nu fi fost totul doar un vis…
Şi mi-a sunat telefonul. Era ea, androgina. I-am răspuns şi am implorat-o să-mi spună că n-a fost doar un vis. Şi mi-a promis şi mi-a jurat că n-a fost doar un vis. Şi toate lacrimile mele s-au transformat în zâmbete. Eram atât de fericit că glanda mea pineală se zbătea. Se zbătea atât de tare că mi-a trezit creierul. Am clipit de câteva ori şi în momentele de luciditate vizuală am zărit un afiş cu un avion atârnat de tavan. Eram în camera de cămin, unde adormisem pe la ora 5 dimineaţa, după ce i-am trimis vamaioatei nişte mesaje în care îi povesteam ce mult o plac. Băusem doar câteva beri şi un cocktail Monaco.

Am ieşit pe afară ca să mă joc cu soarele. Mă plimbam pe străzile Feteştiului când am zărit-o pe ea. Nu, nu pe androgină şi nici pe vamaioată. Nici pe tipa din noaptea când n-am putut să carpefuckingdiem. Ci pe tipa aia care îmi tulbură nopţile de un an încoace. Tipa aia care m-a făcut să mă ridic în miez de noapte, să iau un caiet şi un pix şi să-i scriu 4 pagini despre cât de mult o iubesc.

Iar eu şi creierul meu deja eram pe alte lungimi de undă. Nu ne mai înţelegeam. Parcă ne uram de moarte şi mă tachina într-adins. De fapt mă biciuiam singur cu secvenţe dureroase. Doamne, ce masochist sunt !

Bineînţeles, într-un final, după câteva momente de stat pe coate şi privit pereţii camerei de cămin am înţeles că toată treaba cu androgina a fost doar un vis. Sunt foarte trist, ştiu…
Am încercat să resuscitez visul. Mi-am închis ochii, m-am chinuit să adorm şi s-o visez iar.
Am adormit.

Dar am visat doar schingiuiri, bâte în care erau înfipte cuie, capete sparte, bătăi, ţipete, muşcături de câini, sânge, otravă, moarte…

Şi-mi dau seama de fapt că doar eu, singur, cu creierul meu, am făcut totul. Am ajuns în rai, am iubit, am plâns, am râs, ne-am sărutat, ne-am îmbrăţişat, am ajuns în iad, am murit, am înviat. Totul în câteva ore, de unul singur.

Iar acum mă gândesc în ce mod să închei. Orice. Povestea, viaţa, visul….dacă astea ar fi ultimele mele cuvinte scrise, ce ar trebui să scriu ?
Ar trebui să va spun că mă duc să dorm, să visez ceva frumos ?
Ar trebui să citez din Shakespeare şi să întreb „what dreams may come ?”

Şi totuşi o parte din creierul meu vrea să doarmă, dar alta nu. Cine ştie dacă o s-o visez pe androgină sau alte schingiuiri ?
Să mă mint, precum tipii de la The Beach Boys? să spun că „god only knows” ?
Dar God is a concept by which we measure our pain. Sau cel puţin aşa crede John Lennon.

Poate că nu sunt încă pregătit să dorm. Creierul meu e nehotărât… rău de tot… mă bombardează cu secvenţe din vamă, apoi cu secvenţe din camera ei, apoi din camera mea, apoi dintr-o cameră necunoscută. În capul meu rulează un film format din cele mai bune secvenţe din lume, din rai de fapt. Dar e un film, foarte, foarte prost, pentru că la fiecare câteva momente se rupe filmul… iar emisferele mele joacă în filme diferite. Iar eu nu pot să ţin pasul. Încă nu-i momentul să dorm. Atunci când o să fie momentul să dorm, creierul meu o s-o ştie şi o s-o facă. Până atunci o să încerc să rulez filmul vieţii… unul bun… format din cele mai proaste secvenţe.

Florin Onea

www.chestii-neinteresante.blogspot.ro/