În Dunăre

Varămea învârtea plictisită prin sosul din farfurie jumătate de ou prăjit. Mă uitam la ea fără să o înțeleg, dar invidiindu-i detașarea față de ceva atât de bun. Era cea mai gustoasă parte a micului dejun: galbenul-portocaliu al gălbenușului, sucul de la roșii și picăturile de ulei se amestecau într-o zeamă delicioasă ce îmbiba pâinea pufoasă cumpărată caldă de dimineață. Dacă nu m-aș fi considerat deja cea grasă, mi-aș fi înmuiat pâinea și la ea în farfurie.
– Fetelee! Idi siuda^[1]! Davai^[2]! Aduceți căruțurile încoace și dați drumul la câini. Hai, hai, skorrro, skorro^[3], să ajungem la Dunăre cât e răcoare!
Când am scos căruțurile de sub porumbar, Lesi și Bos și-au dat seama că e rost de plecare și și-au început schelălăitul rugător, abia ținuți în frâu de lanțuri. Era trist când se agitau degeaba și  apoi rămâneau acasă, dar de data asta m-am bucurat odată cu ei, țopăind și cântând – “Mer-gem laaa Dunăre/ Să spălăm covoarele/ Voi să faceți baie/ Și noi să stăm la soare! Pam-pam-pam!”.
Spălatul covoarelor era o activitate ce dura o zi, avea loc o dată pe an, vara, când eram la Sulina și noi, nepoții, ca să ajutăm. Covoarele, preșurile de cordele, scoarțele și “Răpirea din serai” de pe pereți se făceau sul, se îngrămădeau în cele două căruțuri, se treceau câteva rânduri de sfoară peste ele, strânse cu nodurile marinărești ale lui Tătaia. Eu luam găleata de tablă cu săpunuri, detergent și perii, Varămea peria cu coadă lungă și vreun covoraș ce nu a mai încăput nicăieri, iar Mămaia o sacoșă cu apă și mâncare. Vărumeu, care era încă mic, rămânea la o vecină, că trebuia păzit la Dunăre. Din anul următor a început și el să vină să dea o mână de ajutor, dar deja nu mai era distractiv. Cel puțin pentru mine nu a mai fost, după anul acela.
Când am deschis poarta să ieșim, cățeii au zbughit-o, ca niște șoareci, printre picioarele noastre, de teamă să nu ne răzgândim și să rateze evadarea. După ce am reușit să trecem cărucioarele peste pragul înalt de la poartă și am ieșit la stradă, m-am bucurat să văd că era mai degrabă înnorat și nu aveam să stăm în soarele de august toată ziua. Tătaia mergea cu noi până acolo, să ne ajute la cărat, și venea la final pentru clătitul covoarelor mari. Între, mergea la nea Aurică, pescarul care locuia mai sus; spălatul era treabă de femei și copii.
Până am ajuns la locul nostru, în dreptul Uzinei de apă, deși se risipiseră toți norii, răcoarea umedă de la Dunăre ne-a înviorat pe toți, mai ales pe Bos și Lesi. Aveam de mers vreo jumătate de oră de acasă până acolo, dar merita, pentru că locul nostru de la faleză avea multe calități: era departe de oraș, avea niște trepte pe care puteau să urce înapoi câinii după ce îi aruncam în Dunăre, ca parte a procesului de deparazitare externă periodică, și platforma era formată din câteva plăci mari și drepte din beton, pe care să întindem covoarele. În spate era un dig cu nisip unde se tăvăleau câinii imediat ce ieșeau din apă. “Lasă că îi mai scapă și nisipiul de purici” , zicea Mămaia, uitându-se încruntată cum își murdăreau blana albă înapoi. Oricum îi mai arunca în apă o tură și înainte de plecare.
Primul lucru pe care îl făcea Mămaia era să lege bine sfoara de toarta găleții, să o coboare în Dunăre și să o tragă plină pe jumătate, să arunce apa verzuie cu boltă peste covoarele întinse pe ciment, până erau toate muiate bine. Noi mai întâi ne descălțam, așteptând chiuind să ne ude pe picioare. După, băga mâna în cutia cu detergent și, mergând aplecată, desculță, presăra pulberea pe covoare în zigzaguri albe și parfumate. Apoi fiecare luam câte o bucată de săpun de casă. Când puneam mâna pe el îmi aminteam de puiul curios care nimerise în cazanul clocotind pe plita din grădină și se făcuse și el săpun. Săracul Pechea. Sodă caustică, untură de porc și un pui viu, așa se făcea săpunul ăsta care mirosea nedefinit, a vacanță.
Mă așezam în genunchi și începeam din capătul de sus să încorporez cu mișcări circulare detergentul, săpunul și apa într-o spumă groasă de culoarea untului. Nu ratam niciun centimetru până în capătul de jos al covorului. Apoi luam peria grea din lemn pe care o țineam cu amândouă mâinile și frecam de sus în jos, până când ajungeam la culoarea originală a covorului, brăzdat, la final, de câteva dâre de spumă maronie. Când terminam, Mămaia arunca două-trei găleți cu apă de Dunăre peste el, înainte să-l împacheteze și să-l pună de-o parte. Mai mare dragul să le vezi așa curate. Între timp, lua peria cu o coadă de lemn lungă, ca de mătură, cu care putea freca din picioare, folosind-și toată greutatea ca să treacă săpunul prin fibrele persanelor din camera mare. 
Pe la prânz, când ardea deja soarele și începuse să ne roadă foamea, ne-am așezat la umbra unei sălcii, pe o barcă trasă la mal. Mămaia ne-a întins punga în care pusese câteva pere și bucăți de plăcintă cu gem și cu brânză, învelite în șervețele subțiri, îmbibate cu ulei. De obicei nu stătea cu noi, nu putea mânca dacă mai avea treabă de terminat, dar cât s-a așezat să bea apă a văzut-o pe vecina, trecând prin dreptul nostru, cu privirea în pământ.
— Eeei, ce faci, bre? o strigă Mămaia. I-am recunoscut curiozitatea și indignarea din voce, dar am pus-o pe seama faptului că erau verișoare de-a nu știu câta și era îndreptățită.
Cum o auzi, tanti Frosea se apropie de parcă abia așteptase să întâlnească pe cineva cunoscut.
— Săru-mâna, tanti, am tărăgănat salutul eu și Varămea, cu gurile pline, să ne luam de-o grijă amândouă de-odată.
— Bună fetelor! O ajutați pe mamaia? Bravo, bravo! Uite, mă duceam să văd ce face soacră-mea și am zis să merg pe la Dunăre, că-i mai răcoare.
— Și ce mergeai așa ca un cal la căruță? o chestionă Mămaia.
— Da’ uite vorbesc singură de aseară și numai la asta mă gândesc.
— Ei, ce-ai mai văzut la televizor? i-o luă înainte Mămaia, cu brațele încrucișate pe piept, dar tanti Frosea nu se lăsă atinsă de tonul ei, era prea nerăbdătoare să-și spună povestea.
— Stai să vezi. Știi emisiunea aia nouă în care vin din ăștia care cică vorbesc cu morții și le spun la oameni care au avut vreun necaz ce s-a întâmplat de fapt? “Medium printre noi” se cheamă, prezentată de fufa aia cu față de cocostârc, Alina Andrei.
— N-am văzut, eu numai la un serial rusesc seara mă uit, ziua n-am timp, a comentat Mămaia doar așa, ca să fie clar care i-s prioritățile în viață. De altfel, îi prindea bine o vorbă în pauza de la muncă.
— Seara e și emisiunea asta, da’ eu nu mă prea uit la ea de obicei. M-am uitat aseară că mi-a zis Antonica ieri că a fost și ea la emisiune.
— Antonica? La televizor? Da’ ce, a înnebunit de tot?
— Da, bre, a fost la București la filmări. Cică s-a înscris de cum a văzut prima emisiune. Știi tu, s-a dus să întrebe și acolo ce-a pățit Florin al ei.
— Hechi pramo^[4]! Încă acolo n-a mai fost Antonica! Și ce i-a zis?
— Păi să vezi. Acolo unii vorbesc cu mortul, alții au nu știu ce spirite. Ea s-a nimerit la o femeie care vorbea cu morții. Aia i-a zis că e foarte greu cazul, că cică băiatul e cumva nici mort, nici viu, e ca și cum nu ar vrea să știe nimeni de el. Antonica a început a boci și femeia aia îi spunea că dacă era mort, sigur-sigur îi apărea ei în minte vocea lui și că morții ei spun că nu e în lumea de dincolo. Și că n-ar fi mort Florin.
— Îi apărea pe dracu’! șopti Mămaia, făcând o cruce mare, ca să fie totuși sigură.
— Să știi tu că femeia asta cică i-a mai ajutat și pe polițiști să găsească criminalii în cazuri grele. O fi ceva de capul ei. A zis ca e posibil ca Florin să-și fi pierdut memoria dacă s-o fi lovit când a trecut Dunărea sau de la șoc. Cine știe, poate e prin America și nu mai ține minte de unde a plecat.
Au tăcut amândouă un timp, eu m-am oprit din mestecat para, că prea făceam gălăgie și nu voiam să-și amintească că suntem acolo și asta nu e discuție pentru copii. Într-un final, Mămaia se ridică, își scutură șorțul și spuse:
— Săraca femeie, nu o lasă nimeni măcar să-și plângă copilul și îs cinșpe ani de atunci. Ca și popa ăla de la mănăstire care i-a zis că nu poate să îi facă pomeni dacă nu e sigur că a murit băiatul. America, pe dracu’, că e sigur putrezit pe fundul Dunării, la Cazane. La fel ca toți ceilalți. De mare folos i-a fost și acuma că s-a dus. S-a mai și dat în spectacol la televizor.
— Ce să-i mai faci? De-acu o să spere și o să-l aștepte pân’ la moarte.
— E o proasta, aia e! Și el la fel, că s-a dus, mare brânză a rezolvat. A murit ca un câine, bătut, împușcat, înecat, hto znaie^[5]. Oi, Hospode blaslove^[6]… Antonica o să ne povestească și nouă la biserică și iar începe să-l treacă pe pomelnic la vii.
— Poate e ceva adevăr, poate simte ea în inima ei de mamă…
— Ce mamă vrea să simtă că îi e mort copilul? O să-l aștepte toată viața. Șto vse^[7]. Hai, bună ziua, că mă întorc la treabă. M-am și enervat.
Cele două femei s-au despărțit fără alte cuvinte, cu gândurile lor, nu rămăsese nimic de spus. Iar cățeii au dispărut în mod misterios din preajma noastră.
Mă uitam îngrijorată la Mămaia care se apucase de-odată să facă treaba care-i revenea lui Tătaia – legase deja preșurile făcute sul, ca niște păpuși mari, le arunca în Dunăre și le ridica smucit de mai multe ori ca să le clătească. Sub greutatea apei, se adunau și își pierdeau forma de oameni. Nu o credeam în stare și pe ea de treaba asta. O s-o mai și certe Tătaia când vine că s-a băgat peste treaba lui, și n-a făcut-o bine.
O știam pe tanti Antonica, părea o femeie normală, vorbea frumos cu noi, mergea la biserică, vindea zarzavat la piață, mai stătea la taclale cu vecinele la gard duminică după-amiaza. Avea un băiat însurat, care locuia gard în gard cu ea și care avea mare grijă de maică-sa, nu știa cum să-i mai intre în voie, dar tanti Antonica mereu îl certa de câte ceva. Mai auzisem povestea asta cu băiatul ei cel mare, care era student, primul ajuns la facultate din toată familia, dar de care nu mai știa nimeni nimic după ce a vrut să traverseze Dunărea înot cândva când nu era voie și era periculos. Mămaia îl pomenea din când în când, de mi-l imaginam ca un Făt Frumos.
Nu mi se păruse mare lucru până atunci că probabil se înecase. Fiecare familie de pe acolo avea câte-o rudă care se pierduse în apă, unii din greșeală, alții intenționat. Dunărea dă, Dunărea ia. Acum însă mi-i imaginam pe “toți ceilalți” morți și însângerați undeva în apa asta în care ne spălam. M-am apropiat de mal și m-am uitat la spuma murdară, la baloanele de săpun ce se scurgeau spre mare, petele colorate de benzină, bucățile de stuf putred și ambalajele de plastic ce se frecau zgomotos de malul din beton în ritmul valurilor. Mi-a plăcut mereu culoarea ei verzuie și lăptoasă, îți venea să o mângâi cu palma, din mersul bărcii. De fapt, noi îi invidiam pe căței pentru băile lor chiar forțate în Dunăre. Noi nu aveam voie; lecțiile de înot ce constau în a fi aruncat din barcă în apa vreunui canal mai liniștit, legat cu o sfoară lungă de un picior, te țineau la suprafață în caz de nevoie, dar nu te calificau la scăldatul în Dunăre. Acum vedeam cât e de murdară și mi se făcu greață. A fost primul an în care m-a lăsat și pe mine Mămaia să folosesc peria lungă ca să pot freca din picioare restul covoarelor, fără să trebuiască să o rog. Nu am vrut să mă mai pun în genunchi în apa care băltea, doar să termin cât mai repede. Și ea la fel.
Seara, când ne-am schimbat obosite în pijamale, eu și Varămea aveam degetele lucioase și catifelate de la detergent, unghiile de la mâini și picioare curate, cojile din genunchi muiate și jupite. Se șterseseră urmele verii și eram pregătite de întoarcerea la școală. Mie mi se făcuse deja dor de acasă sub povara întrebărilor născute în acea zi. Cât de departe sunt Cazanele de Sulina? De ce puteai fi împușcat și bătut dacă încercai să înoți acolo în Dunăre? Existau oameni care puteau vorbi cu morții, nu era păcat la biserică? Pe Mămaia nu îndrăzneam să o întreb. Dar țin minte că mi-a adus o plăcintă cu dulceață când am rugat-o. M-am mai înveselit mâncând-o și uitându-ne împreună la serialul rusesc de seară.

^[1] ucr. hai încoace 
^[2] ucr. haide
^[3] ucr. repede, repede
^[4] ucr. (aprox.) pe naiba
^[5] ucr. cine știe
^[6] ucr. Doamne binecuvântează
^[7] ucr. asta-i tot

Ioana Serota

Creativitatea izvorăște din copilărie. Locurile, trăirile, oamenii, poveștile care te-au înconjurat atunci când descopereai lumea sunt miezul tuturor universurilor pe care le poți crea; firul roșu care le unește coboară până în punctul unde se atinge conștientul cu subconștientul – în copilărie. Cel puțin așa este în cazul meu. Când îmi fac liniște și timp din viața mea de om “normal”, mă așez în fața tastaturii, îmi pun mănușile de copil liber și mă joc.