Printre frunzele de plop împrăștiate de vântul cald și ușor de toamnă, pași plini de încredere tinerească loveau asfaltul aleii dintre blocuri. Balerinii ușori de lac negru mergeau în față. Bascheții roșu aprins și buchetul de flori de câmp îi urmau fără încordare. De o parte și de alta a aleii erau înșirate blocuri cu patru etaje, construite din BCA și plăci prefabricate. La penultima scară, sub privirea indiscretă a unei bătrâne de la etajul unu, pașii se opriră.
– Aici este. Am ajuns, spuse Iolanda arătând ușa grea de fier a blocului, de parcă ar fi fost poarta către o altă lume. Aici stau ai mei.
Și un zâmbet ce balansa între jenă și neliniște îi încreți ușor pielea feței.
– Păi să urcăm, zic. La cât stau?
– La doi, dar nu știu dacă le merge interfonul.
Trecură rapid pe sub radarul bătrânei și, spre ușurarea Iolandei, ușa era descuiată. Aerul răcoros din casa scării, ficusul bătrân de lângă cutiile de scrisori, toate îi treziră sentimentul că este din nou la școală, în gimnaziu.
La aproape o lună după începutul anului școlar se mutaseră acolo. Avea paisprezece ani. Lăsaseră în urmă o căsuță cu curte, undeva aproape de plaja din Mamaia, pentru a veni în capitală, unde tatăl Iolandei fusese transferat la o nouă unitate.
– Uite! Aici îmi ascundeam țigările când eram la liceu.
Și arătă către un spațiu îngust între perete și ultima cutie de scrisori de pe rândul al doilea.
– Le lăsam când ajungeam acasă și le luam a doua zi când plecam la școală.
– Deci nu erai chiar ultima tocilară din liceu, ah?! o tachină Vlad ușor în timp ce o sărută ca pe un copil pe frunte. Hai să mergem și-mi zici după, mor de foame.
La etajul unu se auzi scârțâitul sec al unei uși de lemn. Bătrâna de mai devreme, cu capotul strâns bine în jurul brâului cu un batic pestriț și decolorat tocmai se pregătea să arunce gunoiul.
– Iolanda?! Vai mamă, tu ești? Dar nu te-am văzut de doi ani de zile. Ce vorbesc, de mai mult de doi ani. Dar ce bine arăți, mamă.
Bătrâna scuipă în sân să nu deoache și se întoarse pentru a-l vedea și pe tânăr.
– Sărut mâna tanti Ani. Ce faceți? El este Vlad, prietenul meu.
Dacă cineva ar fi întrebat-o cu o zi înainte care era probabilitatea s-o întâlnească pe tanti Ani pe scări, ar fi pariat toți banii puși deoparte pentru luna de miere că nu avea să ajungă acasă fără să dea raportul bătrânei. Avu însă noroc, căci Vlad tăie scurt interogatoriul. Nu era cel mai prietenos om când i se făcea foame. Urcară cele câteva trepte rămase până la etajul al doilea și se opriră în fața ușii cu numărul 22.
Stai să-ți aranjez un pic cămașa, vru Iolanda să zică, dar ușa se deschise în fața lor fără ca ei să apuce să apese butonul soneriei.
– Haideți, ce ați întârziat așa? V-am zis că v-ați mutat prea departe. Ce v-oți fi mutat așa departe nu știu, de parcă ați vrea să stați departe de noi. Hai, hai, intrați!
– Sărut mâna, doamnă! Dar ce bine arătați! Și ce bine miroase, zise Vlad.
– Eh, hai. Nu scăpați așa ușor. Dar să știi că am aprins un bețișor dintr-ăla de mi-ați spus voi. Și nu credeam, dar chiar a parfumat toată casa.
Iolanda surprinse grimasa de pe fața lui Vlad și își dădu seama că acesta se referea la mirosul de ceafă cu cartofi la cuptor.
– Nu am reușit să trecem de cerberul de la unu, tanti Ani, ne-a văzut de când eram pe stradă.
– Trebuia să nu îi răspundeți, mamă. Știi că e ca securistul de servici. Hai, intrați în sufragerie. Vin și eu imediat.
Camera de zi, aerisită, cu scaunele pliante din lemn de jur împrejurul mesei, era pregătită pentru musafiri.
– Uite, tu stai aici, îi spuse Iolanda lui Vlad în timp ce îi indica scaunul poziționat cu spatele către televizor. Pe cel din fața ta o să stea tata când vine, iar eu stau lângă tine.
– Liniștește-te. Totul o să fie ok. Îți faci prea multe griji. Plus, că maică-ta a fost mereu de treabă. Adică nu are cum să nu fie ok din moment ce miroase așa bine.
– Promiți?
– Promit, acum fugi și ajut-o pe mama ta cu ce are nevoie că mor de foame.
Patru scaune goale înconjurau masa gata pregătită pentru oaspeți. Televizorul încadrat pe verticală de două corpuri înalte de mobilă prezenta obișnuitele știri. Deasupra, un raft îngust expunea cele câteva fotografii reprezentative pentru familia Anton. Iolanda uitându-se întrebătoare înspre aparat în căutarea suzetei. Iolanda ținând un creion cu elefănței în mâna stângă. Premiul al doilea în primul an de gimnaziu.
– Puiule, dar ce ai slăbit așa? o întrebă mama ei când intră în bucătărie. Voi nu mâncați nimic? Vrei să vin eu să vă aduc ceva de mâncare? De ce nu ziceți că nu aveți timp?
– Nu, mamă. Sunt bine. Chiar mâncăm bine și sănătos.
– Mâncați! Dar eu nu văd? Dacă nu te ajută și Vlad în bucătărie, normal că nu ai timp să gătești. Ce, oamenii se țin doar cu salate și scovergi?
Motivul pentru care alesese să se mute cât mai departe de ai ei i se derula în fața ochilor. Era un scenariu pe care îl văzuse și jucase de atâtea ori. Un nod de frustrare și neputință i se opri în gât.
– Mamă, am zis că mâncăm sănătos. Iar Vlad mă ajută atât cât poate. Ba, față de alți băieți chiar se implică.
– Mda. Eu nu văd. Uite, exact ca taică-tu. A venit și s-a pus la televizor.
Iolanda se văzu pentru o secundă ieșind furtunos pe ușă, alergând pe scări fără să se uite înapoi. Nu îi venea să creadă că maică-sa încă reușea să o scoată din sărite atât de repede. Orice ar fi făcut, nu reușea să o mulțumească. De fapt era aceeași atitudine ca atunci când era mică. Dacă ar fi știut mama Iolandei câți bani se cheltuiseră pe terapie pentru a risipi morbul cuvintelor cu care o întâmpinase la sfârșitul clasei a cincea.
– E musafir, mamă! Eu l-am rugat să rămână în sufragerie. Ce voiai? Să îl pun să curețe cartofii?
– E, hai. Nu te enerva așa. Ce are? Am zis și eu. Știi doar că îmi fac griji. Un copil are mama, nu?
Era mereu același final. Același șantaj emoțional ieftin de care nici un psiholog nu reușise să o învețe cum să se protejeze. Răspunse sec și automat îmbrățișării, privind absentă pe geam.
– Hai să începem să ducem aperitivele. Dar să știi că nu mâncăm până nu vine și Geo. S-ar supăra taică-tu dacă începem fără el.
– Păi unde e? Nu e la pâine?
– Nu, nu. A ieșit că avea puțină treabă, dar a zis că se întoarce repede. E plecat de vreo oră deja. Trebuie să vină din minut în minut.
Fața Iolandei încercă să mimeze un zâmbet încrezător. Cum reușea?! Aceleași butoane de fiecare dată. Exact aceleași. Deși se aștepta, nu se putea împotrivi, precum o jucărie a cărei cheiță era în mâinile părinților ei.
– Dar știa că venim. Nu pot să cred. Așa face mereu. Nu știu de ce mă mai mir.
– E, hai și tu acum. Știi cum e Geo, când are ceva de făcut, nu ai ce să faci. Și voi oricum nu plecați în cinci minute.
– Dar…
– Hai să ducem aperitivele și să nu îl lăsăm pe bietul Vlad să stea singur în sufragerie.
De ce spunea psihoterapeutul că ăsta era modul în care părinții îi arătau că o iubesc? Cum ar fi trebuit să își dea seama că este iubită din toată nebuloasa asta contradictorie și bipolară? De ce mai dădea bani la terapie?
– Iau eu icrele și iei tu salata cu ton. Am făcut-o special, știu că îi place lui Vlad.
– Da, mamă.
Vlad trecuse de mult în revistă pozele de familie, iar acum privea absent la televizor, mai mult cu gândul la mâncare. Acasă nu aveau cablu, căci neavând încredere în media mainstream preferau să se informeze de pe net. În puținele ocazii însă în care ajungea în fața unui televizor era mereu luat prin surprindere de subiectele descoperite. Și deși fusese instruit de acasă sau mai bine spus acceptase rugămintea Iolandei de a nu face politică și de a nu intra în nici un fel de discuție contradictorie cu ai ei, spera să nu fie nevoit să își țină această promisiune. Ultima oară, înainte de alegeri, încercaseră să îi convingă pe părinții Iolandei să nu voteze cu Ponta. Evident, nu avuseseră cu cine să discute. Nici un argument nu putuse să susțină candidatura neamțului în fața tatălui socru.
– Îmi pare rău iubitule că te-am lăsat singur, dar am ajutat-o pe mama cu mâncarea și… Vezi că a făcut salată de ton. Poți să spui că îți place? Te rog?
În ochii rugători ai Iolandei, Vlad reuși dintr-o singură privire să înțeleagă întreaga discuție dintre cele două femei. Încercase la un moment dat să îi schimbe atitudinea logodnicei într-una mai rece și mai directă, în care să își susțină punctul de vedere în fața părinților fără să îi fie frică de faptul că îi rănește, dar nu reuși.
– Hai, porumbeilor. Lăsați giugiuleala. Acum punem masa. Ia uite, Vlad, am făcut salată cu ton de care știu că îți place ție.
– Doamnă, dar nu trebuia. Știți că nu fac mofturi, iar dumneavoastră vă iese totul mai ceva ca la restaurant.
– O fătă am…. și un ginere. Hai! V-ați spălat pe mâini?
– Mamă! Nu suntem copii.
– Of, măi Vlad, așa îți face și ție acasă? Una două sare la tine? Eu nu pot scoate un cuvânt de frică să nu o supăr. Nu știu cu cine seamănă așa.
– Doamnă, nu știu, eu nu mă bag. Ce e între fete, între fete trebuie rezolvat. Mie așa mi-a spus tata.
Vlad privi apoi peste masă în speranța că va găsi ceva cu care să-și astâmpere foamea. Ceva comestibil, nu salata de ton.
– Momentan le-am adus, dar o să îl așteptăm și pe Geo, dacă nu te superi. A coborât cu ceva treabă și se întoarce repede. Abia că până vine mai avem timp să mai vorbim și noi despre nuntă. Cum merge cu pregătirile?
– Merge, doamnă. Suntem în grafic cu toate.
– Invitațiile când le faceți? Știți că avem și noi niște obligații. Sunt sigur că și ai tăi au rude sau prieteni la care au fost și pe care vor să îi invite.
Fața Iolandei căpătă o nuanță brună închisă cu pete albe, iar unghiile i se înfipseră adânc în antebrațul lui Vlad.
– Din partea alor mei nu vor veni decât ei probabil, pentru că știți că vrem să fie o nuntă mică. Iar invitațiile vor fi gata pe undeva pe săptămâna viitoare.
– Bun. E bine. E timp destul să îi anunțăm pe toți. Să nu se trezească așa tam-nesam că îi invităm la nuntă.
– Încă nu am definitivat nici noi lista, accentuă Vlad, dar undeva pe săptămâna viitoare o să vă spunem și dumneavoastră și alor mei câți oameni exact pot veni din ambele părți. Știți că și biserica e destul de micuță, iar la cârciumă am vrea să rămânem și cu ceva loc pentru dans.
– Da, da. Nu-ți face griji. Dar sunt câteva familii care ne-au fost mereu aproape și pe care nu avem cum să nu îi invităm. Mai ales că noi am fost la toate evenimentele copiilor lor. Sunt obligații!
– Doamnă, o să vedem săptămâna viitoare, când definitivăm listele. Să vedem câți sunt și vedem.
– Măi, Vlad, nu se poate. Dacă e ceva, schimbăm restaurantul. Sau ați dat deja avansul?
– Mamă. O să găsim o soluție. Stai liniștită, ne descurcăm noi. Nu putem să discutăm despre altceva?
– Și rochia și hainele de ginerică? Ați dat deja comandă?
Balerinii ușori de lac negru apăsară cu toată forța pe vârfurile bascheților roșii. Tot ce și-ar fi dorit aceștia era să alerge liberi undeva departe de întrebări, de inchiziție și încorsetarea interogatoriului la care erau supuși.
– Rochia o să fie o surpriză, mamă. Am dat deja comandă.
– O să arăți ca o prințesă. Și tu Vlad. Costumul e gata? L-ai cumpărat?
– Nu, doamnă. Dar… (și degeaba balerinii negrii apăsau cu toată forța) eu nu voi avea costum.
– Cum așa? Păi și cum o să fii îmbrăcat?
– În niște blugi și cu o pereche de bascheți roșii în picioare, iar sus ceva gen ie. Încă mă gândesc.
Senzația de satisfacție dispăru repede de pe fața lui Vlad în momentul în care sângele părăsi obrajii mamei soacre.
– Măi, Vlad, dar nu se poate așa ceva. Cine a mai auzit de mire în teniși. Dar ne faceți de râs Iolanda, dragă. Vor veni colegi de ai lui Geo, familia Ciubotaru. Dar tu îți dai seama?! Ce or să zică oamenii ăia? Ca să nu mai zic de neamuri.
– Doamnă, eu cred că e mai important să ne simțim noi, eu și cu Iolanda, bine, decât să ascultăm ce zic cei din jurul nostru.
– Măi, Vlad… și tu Iolanda? Tu ce fel de rochie o să ai? Dacă el o să fie în teniși, tu cum vei fi?
Gura Iolandei se încleștă, iar ochii luptau din greu să stăvilească lacrimile. Și-ar fi dorit să nu fie aici. Bondari, cosași, fluturi și flori de câmp. Și maci. Da. Maci, mulți maci. Un lan de grâu întins cât vezi cu ochii. Fără garduri, fără limite și fără restricții. Un pustiu plin de viață, dar lipsit de oameni. Doar ea. Ea și Vlad. Singuri.
– Uite ce e. Eu chiar mă bucur că Geo nu e aici. Cine știe ce mai ieșea. Vă cred că sunteți visători și vreți să faceți cum vreți voi, dar trebuie să vă gândiți și la noi, măi mamă. Nu merge doar ca voi. Eu zic să nu vă pripiți. Mai luați-vă timp. Că doar o dată în viață faceți nunta.
– Tocmai, se auzi glasul lipsit de vlagă al Iolandei.
– Hai mai bine dă pe o știre până vine Geo. Mai vedem ce probleme au alții, că de ale noastre suntem sătui. Și… mă gândesc că ar fi mai bine ca lui să îi spuneți că încă nu v-ați hotărât.
Cu un nod în gât și ușurată în același timp, Iolanda căută telecomanda pentru a da volumul televizorului mai tare. Nu ar fi crezut că va ajunge să își găsească salvarea în această cutie vorbitoare pe care atât de mult o detesta. Martor silențios al întregii discuții, televizorul își aștepta calm momentul său. Știa că acesta are să vină, căci oamenii nu pot sta pe muțește unul în fața altuia, iar el avea mereu ceva de spus pentru a umple orice gol.
– În ce privește vremea de la noi, 29 de grade acum la Calafat, iar cea mai scăzută temperatură este la Sulina. 19 grade.
– Hai că am prins vremea, dă-i tu Iolanda, mamă, pe alt canal, poate găsim totuși ceva la ora asta.
De ce trebuie să fie atât de complicat? Maci. Mulți maci. Malul mării, valurile care vin și îi mângâie suav gleznele. Fire de nisip.
– Cine a mai pomenit? 30 de grade la început de octombrie.
Dacă ar fi avut gură, televizorul ar fi zâmbit.
– E de la încălzirea globală, doamnă. Dacă nu facem nimic pentru a nu mai polua, în câțiva ani de zile vom ajunge cu toții să trăim ca în Sahara.
Vremea. Se spune că în Regatul Unit poți vorbi și 30 de minute despre vreme, fără să te plictisești.
– Ei, măi Vlad. Dar ce acum ar trebui să trăim din nou ca pe vremea lu’ tataie? Să mergem cu calul și căruța?
– Nu, doamnă, doamne ferește. Cred, că trebuie doar să fim mai atenți la ce ne dorim, spuse Vlad accentuând ultimul cuvânt. Și mai ales la cum decidem să obținem acel ceva.
– Dumnezeu ne-a dat cap ca să ieșim din grotă nu ca să stăm o veșnicie în evul mediu. Iar când omul vrea ceva, trebuie să lupte să fie așa cum vrea el. Altfel am fi stat și acum cu lumina de la opaiț și WC-ul în fundul curții.
– Exact, dar trebuie să fie atent, că de aia are cap să nu deranjeze nimic prin jur. Căci omul nu e singur.
Maci. Fire de nisip. Era mama ei, ființa care i-a dat viață. Cea care într-un mod de neînțeles o iubea. Dar și Vlad o iubea. Ținea mereu partea ei, gata să apere tot ce era al lor. Trecutul și viitorul la aceeași masă, iar ea, la fel ca televizorul, era un martor silențios și incapabil de a alege o tabără. Gesturi abrupte și umbre rapizi dansau prin fața ei. Sori pârjolind pământul, cuvinte pline de rațiune despre bine și rău și mai ales despre cum ar trebui să fie.
Sunetul soneriei îi aduse pe toți în jurul mesei din sufragerie.
– Trebuie să fie Geo. Mă duc să îi deschid.
Vlad îi zâmbi încurcat.
– Îmi pare rău. Când îmi este foa…
– Te iubesc. Mulțumesc.
Patru scaune, două goale, înconjurau masa gata pregătită pentru oaspeți. Televizorul încadrat pe verticală de două corpuri înalte de mobilă prezinta obișnuitele știri. Deasupra, un raft îngust expunea cele câteva fotografii reprezentative pentru familia Anton. Iolanda uitându-se întrebătoare înspre aparat în căutarea suzetei. Iolanda ținând un creion cu elefănței în mâna stângă. Premiul al doilea în primul an de gimnaziu.
– Ce fac porumbei mei? se auzi vocea veselă a tatălui Iolandei din cadrul ușii.
– Ce să facem, te așteptam, măi Geo. Așa se zice, că oamenii importanți trebuie așteptați, nu?
– Of, dă să te pup! Aș fi venit mai repede, dar am fost să iau un vinuleț de la nea Lică. Cum puteam vorbi de nuntă fără un vinuleț, nu, măi Vlad?
Născut în București, absolvent al facultății de psihologie. Scrie pentru plăcerea pe care i-o oferă procesul în sine, dar și pentru a-și întâlni și liniști sufletul.
Lasă un răspuns