În grădină

Cobor din taxi și mă grăbesc spre poartă. Vântul bate cu putere.
Mama mă așteaptă în prag, nerăbdătoare. A primit o scrisoare de la mătușa Livia și pare a fi nervoasă.
– Hai, Sorine! De azi-dimineață te aștept.
– Ce vrei, no? Trebuia să mă învoiesc de la servici sau ce?
– O scris soră-mea! Trăiește! I-am făcut parastase peste șapte ani și ea trăiește a doua tinerețe!
– Nu cred! Ce scrie?
– Îți lasă ție casa din Sighișoara.
– Atât?
– Nu! Ia și citește! Stai să-ți arăt fotografiile mai întâi. N-o îmbătrânit deloc. Vezi ce-nseamnă traiu’ bun?
Mă uit la poze. Nu numai că nu a îmbătrânit, dar pare mai tânără decât atunci când a plecat în Marea Britanie.
– Câți ani are?
– Păi, face șapte’șapte în noiembrie.
– Înseamnă că ți-o trimis poze de-acum douăzeci și ceva de ani, de când o plecat.
– Io știu?
Mama nu pare fericită. Cred că prefera ca sora ei mai mare să fi murit decât să se împace cu ideea că trăiește și e capabilă să nu ia legătura cu ea atâția ani.
A plecat din țară în nouăzeci și patru. Era în pragul pensiei când l-a cunoscut pe Philip, un englez care venise la casa de copii, unde ea lucra ca pedagogă. Philip organiza un convoi cu ajutoare umanitare și a petrecut trei săptămâni în România.
Și-au scris scrisori și-au vorbit la telefon până în noiembrie nouăjtrei, când Phil a cerut-o în căsătorie. Vreo câțiva ani, mama primea scrisori sau câte-o vedere cu peisaje idilice din sudul Angliei. Aveam, cred, douăzeci și patru de ani, când am văzut-o ultima dată. Eram singurul ei nepot și mă răsfăța cu cadouri de ziua mea sau de Crăciun.
Când primea câte-o scrisoare, mama mă chema în vizită, să ne uităm la poze, încercând să ne imaginăm locurile și viața pe care o duce.
Livia scrie că ar dori să-mi lase mie casa pe care o are în Sighișoara, și mă întreabă dacă aș fi interesat să o vizitez pentru a rezolva cu testamentul. Mai scrie că s-a retras cu Phil în Linwood, într-o grădină numită The Old Oak Tree. Nu ne lasă niciun număr de telefon.
Mama îmi urmărește reacțiile în timp ce citesc.
Mă uit din nou la cele patru poze color pe care le-am primit. Livia e blondă și are ochii verzi. S-a aruncat în partea lu’ moșu, care-i sas din Mureș. Într-una din poze stă pe-un șezlong, îmbrăcată lejer, într-o salopetă mov. E tunsă băiețește. Deasupra se vede intrarea într-o clădire veche de piatră, cu acoperiș din stuf. Deasupra ușii imense, pot citi două cuvinte și jumătate ld Oak Tree.
– Nu știu ce să zic. Ai ceva de mâncare?
– E niște spanac. Câte ochiuri să-ți fac?
– Pune trei. Nu-mi miroase bine treaba asta. Pozele par recente. Hai, să vezi! Se vede că-s făcute la grădină. Dar e prea tânără. N-are cum să arate așa la șapte’șapte de ani.
– Ea tot timpul s-o ținut bine. Era și frumoasă, no.
– Io nu mă duc nicăieri. N-o lăsat niciun număr de telefon. Plec așa, în lumea largă?
– Mă, Sorine. E casă cu etaj, în Sighișoara. Bei o vișinată?
– Pune-mi un pahar. Nu în ăla. În al meu.
– Ai văzut că Filu nu-i în poze?
– Cum să nu? Ăsta nu-i Phil?
– Nu cred. E prea tânăr. Și n-avea păru’ negru.
– Io nu știu ce să mai zic. Te pomeni c-or descoperit leacu’ bătrâneții. Tare-aș sta de vorbă cu ea, dar nu ne-o lăsat niciun număr.
– Apăi, Livișoara noastră mereu o fost ca oaia care se pișă-n ciubăru’ cu lapte.
– Ce naiba o fi însemnând aia că locuiește în grădină? În poze, io văd că au casă.
– Așa i-o fi zicând la locul ăla. Ca Grădina Maicii Domnului.
– Ia, stai că mă uit pe telefon. Mergea o bere acum.
– Ce scrie?
– Linwood este un cătun în Parcul Național New Forest, din Hampsire, în sud-estul Angliei.
În această localitate trăiesc două sute patruzeci și opt de oameni. La trei mile de cătun, se află The Old Oak Tree, o comunitate de vârstnici, care trăiesc izolați de restul lumii, într-un spațiu idilic, înconjurat de copaci seculari și populat de o faună bogată. Locul este străbătut de râul Avon, renumit printre pescari pentru populația de păstrăv curcubeu. La câteva mile de Linwood, în Lyndhurst, se află Sanctuarul Cerbilor.
– Ia să văd și io. Ce pajiști frumoase! Parcă-i mai verde iarba ca aici, în Racoș.
– E multă ploaie. Și ce copaci bătrâni!
– No, ce zici?
– Să știi că m-o făcut curios. Da’ ce-o fi făcând tușa acolo? De ce să te muți în grădină?
– Io zic să-i scriem o scrisoare. Și-om vedea dup-aia, dacă e să pleci la ea.
– Scrii tu?
– Nu, vai! Scrie tu! Poate trimite pe cineva să te aștepte.
– Mai pune o vișinată! Pune-ți și ție!
– Să știi că-mi pun o gură. Pentru soră-mea!
– Casă în Sighișoara! Nu-i rău. Poate mă și însor.
– Mai știi? Oricum, altfel se uită muierile la tine când ai casă.
– Mă duc să mă întind o țâră. Îi scriu dimineață.
– Du-te!

Livia ne-a răspuns cu o scrisoare scurtă, la vreo lună după ce i-am scris. Mama mă așteaptă cu ea deschisă pe masă.
– No, c-o venit!
– Eșți nervoasă?
– Nu. N-am nimic.
– Ce scrie?
– Zice că ea nu mai are telefon și nici internet. Ei trăiesc după alte reguli, de când s-o mutat în grădină. Nici bani n-are să-ți trimită de drum. Nu poți să te duci direct la ea. Ți-o scris o adresă, unde să te cazezi. Și pe ea o poți vedea joia, când e program de vizită.
– O fi într-un azil ceva.
– O fi! Te-ai mai gândit? Când te duci?
– Păi, trebe să-mi dea concediu. Și să văd cu ce pot s-ajung.
– Poți să-ți dau și eu vreo cinci sute.
– Stai liniștită, că cer de la Fane.

Pe la sfârșitul lui septembrie, pornesc spre Anglia. Mă duc cu avionul până în Londra și de-acolo încerc să iau un autobuz. Mi-am băgat în valiză un ghid de conversație. Am subliniat ce-o zis Carmen, colega de la contabilitate. Ea o fost prin Europa de trei ori. M-am uitat pe hartă și trebuie să iau bilet de autobuz până în Ringwood. De acolo e alt autobuz. Și pot să mă cazez destul de ieftin, la Premier Inn.
Mă sui în avion cu inima cât un purice. Am mai fost o dată cu avionul, în Franța. Câștigaserăm o vacanță, cu Marina, fosta nevastă, și a insistat să mergem. O fost frumos, dar nu m-am putut relaxa deloc.
Cerul Londrei, e acoperit de nori cenușii, imenși.
E cald și vânzoleală. Cum ajung în aeroport, m-apucă o stare de entuziasm. Îmi iau o cafea și ies la o terasă cu scaune și mese grele, din fier forjat. Lumea îmi zâmbește. Un tip, la vreo șaizeci de ani, în tricou de la Liverpool, își trage un scaun și îmi aruncă un Hello, meit!
Zâmbesc și răspund Hello!, felicitându-mă în gând că am ajuns pân-aici.
Îmi aprind o țigară și caut în bagaj ghidul de conversație. Aș mai schimba câteva cuvinte cu vecinu’. Îl întreb de unde se poate lua autobuzul spre Ringwood și unde-i casa de bilete. Îmi vine să-l pup pe frunte când văd că înțelege și îmi explică politicos ce am de făcut. Nu înțeleg două cuvinte. Feg și meit. Mă ajută cu gesturi. Îmi dau seama că-mi cere o țigară. Îi întind pachetul și îi aprind un LM roșu. Caut pe google și văd că e fag, de fapt, și mate. Mă simt atât de bine încât îmi vine să-l iau de umeri și să țopăi cu el.
Ajung pe la unșpe noaptea în Ringwood. E un orășel destul de mic și ajung la pensiune în zece minute, fără să mai întreb pe nimeni. Mă simt tot mai bine în pielea mea. Înainte de a suna la ușă, scot telefonul și încerc s-o sun pe mama. Nu răspunde. La ei, e unu noaptea.
Dorm ca un prunc până la șase. Afară e deja lumină. Am o grămadă de întrebări în cap. Aș vorbi cu cineva, dar n-am cu cine.
Caut pe google informații despre regiunea în care sunt. E plin de poze. New Forest e una dintre rezervațiile cele mai frumoase ale Angliei. Mă uit la poze cu ponei și iepuri. E plin de animale în zonă. Vulpi, veverițe, iepuri, căprioare.
Pe la opt, mă bărbieresc, îmbrac o cămașă curată și cobor la micul dejun. Doamna Feng, de la recepție, măcăne arătându-și dinții albi și mici. Îmi fac curaj și o rog să-mi cheme un taxi. Scriu pe-o coală adresa trimisă de Livia și i-o arăt.
Ajungem în douăzeci de minute în fața unei clădiri imense, ca un conac din piatră gri. Sun la poartă.
Un bărbat, la vreo patruzeci de ani, înalt și chel, mă întâmpină: Hi! How are you?
Reușesc să îngaim un Good și-i arăt foaia pe care am scris pe cine caut.
LOOKING LIVIA SÂRBU!
Ridică din umeri.
– Livea? I don’t know!
Își strigă o colegă, când îmi aduc aminte că am poza mătușii la mine.
– Ah, Liv! Wait a moment!
În câteva minute apare Livia. Se repede la mine și mă sărută zgomotos.
– Sorine! Eșți bărbat în toată firea! Ce bine c-ai putut veni! Soră-mea?
– E bine, ce să zic? Mai greu de când o murit tata. Se chinuie cu diabetu’.
– Boală de familie.
Intrăm în curte și ne așezăm pe-o bancă, nu departe de răul care traversează domeniul. La câțiva pași, o gașcă de fazani ciugulesc preocupați.
– E foarte frumos aici, zic uitându-mă cu atenție la Livia. Arată mult prea tânără pentru o femeie de vârsta ei. E machiată discret și are părul umed.
– Da, nu mai vreau să plec! E locul pe care l-am visat mereu. Nu putem să ne plimbam peste tot, fiindcă străinii au accesul restricționat, dar putem să o luăm pe lângă râu și-ai să vezi.
– Ai părul ud. Nu ți-e rece?
– N-am apucat să mă usuc cum trebuie. Am înotat în lac și m-am grăbit, când am auzit c-ai ajuns.
– Nu e rece?
– Nu! Mai încolo, din noiembrie, înotăm cu costumele de neopren, dar acum e bine încă.
– Înotați în fiecare zi?
– De două ori pe zi.
– Cum e aici? Ce faceți toată ziua?
– Suntem cazați vreo șase sute de vârstnici din toată lumea. Și ne ajută treizeci de tineri. Sunt voluntari. Și ei sunt veniți din tot felul de țări. Ucraina, Polonia, avem și doi români. Am renunțat la proprietățile pe care le avem și trăim aici, după alte reguli. Nu mai avem telefon, nici carduri și nu facem cumpărături.
– Nu ți se pare ciudat? Vizite primiți regulat?
– Foarte rar vine cineva în vizită. Nu simțim nevoia. Suntem ocupați mereu.
– Cu ce?
– Fiecare face activități, în funcție de ce-i place și de pricepere. Participăm la grădinărit, îngrijim animalele, gătim. Se construiește mereu câteva ceva. Hai, până la căsuța din copac! De-acolo se vede și lacul.
O melodie de la Carpenters se aude tot mai clar, când ne apropiem de stejarul bătrân în care este construită căsuța.
Urcând scara spre căsuță, ridic privirea spre cerul acoperit de câțiva nori albi și pufoși și simt așa o stare de bine, pe care mă întorc să i-o comunic Liviei, dar ea mă privește râzând:
– Parcă văd că nu mai vrei să pleci acasă!
– De unde vine muzica?
– Avem difuzoare amplasate peste tot. Sunt pornite de la zece dimineața până la șase seara. Dar ascultăm numai muzică mai veche de anii nouăzeci.
– Da? Ce fel?
– De toate. Simfonică, blues, pop, rock. Nu contează! Bee Gees. Știi cântecul ăsta?
– Nu.
– Cause we’re living in a world of fools
Breaking us down when they all should let us be.
– De ce ascultați numai muzică veche?
– E terapie. Facem mai multe terapii aici.
O veverița coboară de pe o creangă de deasupra și se oprește curioasă, parcă ascultând și ea.
– Muzica veche ne transpune în starea în care eram în tinerețe și ne ajută cu regenerarea celulară.
– Ce chestie! Altceva ce mai faceți? Te miști mai bine ca mine!
– Terapie cu apă. Înotăm, pescuim, stăm mult în preajma apei. Seara, după cină, dansăm vreo două ore. Unii și cântăm. Ne adunăm în hambar și dansăm jive, foxtrot, vals, tango.
– No, vezi! De-asta am început eu să îmbătrânesc. Nu știu să dansez.
– Păcat! Trebuie să înveți! Soția?
– Am divorțat. Am fost disponibilizați amândoi în două mii trei. Am stat acasă, fără serviciu, aproape un an. Ne-o pus capac treaba asta. Unchiu’ Phil ce face? E aici?
– E pe-aici, dar nu mai e unchiu’ Phil. Aici nu sunt recunoscute căsătoriile. Ne petrecem timpul cu cine ne place, fără constrângeri de niciun fel. Avem trei astrologi și primim sfaturi zilnic, în funcție de zodie. După micul dejun, găsim pe noptieră un bilet cu sfaturi pentru ziua respectivă.
Dacă avem nevoie de lămuriri în plus, ne ducem și cerem o astrogramă.
– Nu înțeleg!
– E un mod de a trăi în armonie. Dacă scorpionii au tendința de a întra în conflict cu săgetătorii, pe fond de lună neagră, nu stau acum să-ți explic, evită să facă activități alături de săgetători și se apropie de raci, să zicem.
– M-ai zăpăcit! Nu locuiești cu Phil?
-Nu. Fiecare are camera lui. Phil locuiește în partea cealaltă a râului. E cu o ucraineancă acum.
– Adică e iubita lui?
– Nu! Săptămâna asta, au avut o compatibilitate bună și au făcut activități împreună. Hai, să ne așezăm. O să chem să ne aducă ceva de băut.
– Și tu cu cine faci activități săptămâna asta?
– Cu Bastian.
– Tipa asta cine e? Pare a fi suedeză. Sau ceva nordică, în orice caz.
– Aaaa! Lenka! E o voluntară din Slovacia. De ce întrebi?
– Faină!
– Da. Oameni de calitate. E greu să mai duci o viață oarecare după experiența asta. Dar să nu uităm de ce-ai venit. La doisprezece vine Bryan, avocatul, cu actele. Trebuie să semnăm amândoi. E casa din Sighișoara și o bucată de pământ, în Șomartin. O copie rămâne la tine, să ai la notar.
– Cum zici! Să știi c-o să te pomenesc toată viața pentru gestul ăsta.
– Nu ești tu nepotul meu preferat? Cui era să las casa?
– Să-ți dea Dumnezeu sănătate!

Repede au trecut zilele. Când am prins gustul, a trebuit s-o iau din loc. Mamii i-am luat niște mărunțișuri, un șal și-un spray de la Yardley, cu miros de frezii.

Joi am sunat notarul, să văd de ce bani am nevoie pentru actele pe casă. M-am și dus vineri, că nu mai aveam stare.
Domnul Grigore m-a primit pe la ora două, foarte amabil. M-am dus la el, că nu am fost cu actele la traducător încă și zicea o cunoștință că domnul vorbește engleză.
– Bună ziua.
– Bună ziua.
– Luați loc și completați formularul acesta, până mă lămuresc puțin ce acte aveți. Colega a plecat mai devreme azi. E vineri.
– Da. Acte de moștenire. O mătușă mi-o lăsat.
– Cartea de identitate să mi-o dați, să fac o copie.
Îmi chiorăie stomacul. Așa pățesc când mănânc varză murată. Puteam să mă abțin azi. Domnul Grigore citește actele și se oprește nedumerit.
– Moștenire sau donație?
– Moștenire.
-Alți membri din familie, care ar putea ridica pretenții?
– Nu. Mama s-o înțeles cu mătușa, când s-o măritat.
– Ceva nu este în regulă. Acesta este un act de donație, nu de moștenire.
– Cum adică?
– Știți cumva ce este scientologia?
– Nu cred. Ceva cu extratereștrii?
– Haideți, că încerc să vă lămuresc! Un pahar cu apă?
– Nu.
– Ați semnat că sunteți de acord cu decizia mătușii de a dona casa si pământul bisericii scientologice, cu sediul în Los Angeles! Adică o sectă.
– …

Violeta Berea

Născută la 22.02.1973, absolventă a Universității Transilvania, din Brașov, și a Facultății de Litere, în 1997. Profesoară de Limba și literatura română. Locuiește în localitatea Șercaia, din județul Brașov. Autori preferati: David Lodge, Julian Barnes, Philip Roth, Jose Saramago, Camil Petrescu. A publicat proza scurta in revistele Iocan, Toplitera, Revista de Povestiri.