Unul lângă altul. Umărul lui lângă umărul ei. Întinși pe spate, pasându-și țigara care sângera fum spre tavanul luminat de farurile mașinilor ce străbăteau drumul de lângă bloc. Dungile de lumină erau perpendiculare cu peretele ferestrei, apoi deveneau oblice și alunecau pe pereți până când se subțiau și nu mai existau. Degetele li se atingeau, iar ochiul roșu al țigării veghea în întuneric.
Fereastra era larg deschisă și un vânt răcoros mângâia perdeaua așa cum degetele mângâie corzile unei harpe.
Fetița vecinilor începu să plângă dincolo de peretele comun al apartamentelor. La început era doar un sunet nehotărât, dar curând se transformă într-un țipăt susținut și ferm.
– Crezi că noi am trezit-o ? întrebă el, reținându-și un zâmbet.
Ea trase un fum prelung, apoi pufni:
– Mai moale cu egoul. Să fie la nivelul erecției.
Îl privi cu coada ochiului, apoi își puse palma pe burta lui. Se rotunjise puțin la mijloc.
El îi apucă degetele cu care ținea țigara și le duse la gură. I le strânse într-un mănunchi, fără pic de tandrețe. Suflă afară fumul, apoi i le sărută, și îi aruncă mâna la o parte.
Copila continua să plângă dincolo de perete. Auziră vocea mamei, obosită și frustrată, resemnată în noua ipostază. Probabil că, în sinea ei, femeia îi înjura pe amândoi. Corzile vocale ale proaspetei fiice nu erau amabile la ora două dimineața.
Călcâiele lui atârnau peste marginea patului. Ea îl îmbie cu o nouă țigară, dar o refuză:
– Fumezi prea mult.
– Cui îi pasă ?
– Mie nu, ridică el din umeri.
Ea se întinse după chibrite și lovi cu mâna veioza de pe unica noptieră a patului. Înjură, apoi încercă să ridice veioza, dar o scăpă pe podea și auzi un pocnet surd.
Plânsul copilei mai urcă o octavă.
Ea să lăsă într-un cot și oftă, scărpinându-și fruntea cu unghia:
– Căcat.
– Ăla a fost becul ? întrebă el.
– Cred că ar trebui să ne luăm o casă, spuse ea în loc de răspuns. – Mă gândesc la asta de mult.
– O casă ?
– Da ! se întoarse ea spre el. – M-am săturat de înghesuiala asta ! Apartamentul ăsta e atât de strâmt încât nu pot nici să mă întind dimineața fără să ating pereții cu unghiile. Ne trebuie o casă !
– Ne trebuie ? Nu ne trebuie bătaia de cap.
– Ce prostii vorbești ? Ce bătaie de cap ? Căutăm o casă și o cumpărăm. O să fie frumos.
El tăcu, lăsând să se scufunde în el cuvintele acestea noi. Astăzi o casă. Te pomenești că mâine o să vrea copii.
– Putem să luăm una cu grădină, insistă ea. – Aș vrea să plantez flori. Lalele și begonii. Să îmi cumpăr mănuși și pălărie de grădinar, și să grădinăresc în week-end.
Glasul îi era visător.
– Nu cred că ne permitem o casă.
– Niciodată nu ne permitem nimic, se supără ea. – Aș vrea să avem mulți bani, să putem cumpăra orice. Când o să avem mulți bani ?
– Când o să ne dăm seama cum să-i facem, oftă el.
– Am să te rog să te gândești la o modalitate de a face bani mulți. Și rapid !
– De când ai gândurile astea ? o chestionă el, punându-și un braț sub cap.
– Mereu le-am avut. Mereu am vrut să am o casă. Să stau la casă. Să ies dimineața pe ușă și să calc direct pe pământ. Mă liniștește gândul ăsta. Pe tine nu ?
El își ridică sprâncele pe întuneric.
– Niciodată nu m-am gândit la asta.
– Am putea avea și animale.
– Porci și capre, gen ? se alarmă el.
– Poate.
Suflă fumul afară, apoi spuse:
– M-am răzgândit. Fără porci. Doar capre. Și pisici.
– Am impresia că nu prea știi cu ce se mănâncă toată afacerea asta cu a avea o casă, murmură el.
Ea își puse scrumiera pe burtă și lăsa din când în când scrumul să cadă în ea. Umbrele sfârcurilor ei se lungeau și își schimbau orientarea ca două indicatoare de viteză, ori de câte ori o mașină trecea pe sub fereastra lor.
– Cunosc oameni mai puțin capabili decât noi care au o casă.
– Cunosc oameni mai puțin capabili decât noi care au doi copii, ripostă el. – Dar asta nu înseamnă că trebuie să facem copii.
Ea își întoarse capul spre el. Ochii îi scânteiau în întuneric.
– Nu vorbim de copii, veniră cuvintele ei, ca o sentință.
– Nu, nu vorbim de copii.
– Ai vrea să vorbim de copii ?
– Nu. Conversația asta nu își are rostul, mârâi el.
– De ce ? îl forță ea. – Suntem sănătoși amândoi. Hai să facem un copil. Fecundează-mă.
Lăsă cuvintele în aer, să îl sufoce. Răspunsul veni:
– Te iubesc. Dar am promis că nu facem așa ceva. Asta ar fi prea de tot !
– Încă trebuie să te împaci cu alegerile făcute ? îl provocă ea.
– În fiecare zi, murmură el.
În fiecare zi plătea un preț pentru ca ea să fie a lui.
Femeia își încleștă fălcile. Voia să se ridice, să se îmbrace și să plece de acolo:
– Îmi pare rău că sunt o povară.
– Nu ești o povară. Dar nu-i ușor să te iubesc. Nu e ușor să mă prefac că ești ceea ce nu ești.
Ea se ridică într-un cot și îl privi în lumina clară a lunii. Luna, singura martoră a secretului lor.
– Nu trebuie să te prefaci, îl mângâie femeia. – Eu nu mă prefac. De fiecare dată când te văd, inima îmi bate la fel de tare. De fiecare dată când te strâng în brațe, mă încălzesc la fel de tare. Nu mă interesează ce cred ceilalți ! Din partea mea, pot să se ducă toți dracului !
De fiecare dată când îl săruta și când îl mângâia, simțea un vuiet și o vibrație trecându-i prin trup. De fiecare dată când el se apăsa peste ea, între picioarele ei, simțea ceva ce depășea regulile oamenilor. Nu-și putea închipui o altă realitate. Cum să îți forțezi trupul să nu iubească pe cineva pe care fiecare din cele douăzeci și unul de grame ale sufletului tău îl iubește ?
Există reguli de urmat și există reguli de încălcat. Dar niciodată nu acceptase lecții din partea celor care nu înțelegeau despre ce vorbesc.
El rămase nemișcat, întins pe spate, cu brațele pe lângă el. Avea ochii ațintiți spre tavan, dar ea știa că o privește.
– E o realitate, spuse el. – Trebuie să mă împac cu ea în fiecare zi. Tu ești cea care trăiește într-o lume imaginară, indiferent ce ai vrea să crezi. Nu spun că nu mă iubești, dar există simulare în ceea ce faci. Imiți oamenii normali, le imiți gesturile și comportamentul. Pentru că nu ești normală. Nici eu nu sunt normal, și nici ce e între noi nu e normal.
– Vreau să fim calmi, spuse ea cotinuând să îl privească.
Cotul îi amorțise, așa că se lăsă peste trupul lui. Își lipi urechea de pieptul său.
– Suntem calmi, o asigură el.
Plânsul copilei de alături îi făcu să tresară din nou, și îi aduse aminte femeii de ceea ce nu putea avea.
– Trebuie să ne mutăm. Nu mai suport zgomotul ăsta ! Și dacă ne mutăm, vreau să ne mutăm la o casă. Vreau o pisică.
El clătină din cap, exasperarea îl îneca. Nu o puteai scoate nicicum la liman cu ea. O dădu la o parte și se ridică în capul oaselor.
– Ce faci ?
– Merg până la baie.
Podeaua era caldă și scârțâia sub tălpile lui. Făcu câțiva pași, apoi auzi vocea ei:
– Cât ar costa o casă ?
– O sută de mii. Cel puțin.
Intră în baie și urină zgomotos. Umbra lui se prelungea pe coridor.
– Și de unde naiba o să facem rost de banii ăștia ? întrebă ea, îngrijorată.
El trase apa, apoi își făcu apariția în cadrul ușii.
– Laura …, începu el.
Ochii ei luceau în semi-întuneric. El oftă:
– Ai avea măcar un motiv să începi să porți din nou cizmele acelea de gumă pe care ți le-ai luat anul trecut, râse el.
– Acelea sunt niște cizme foarte scumpe, observă ea.
– Arată ca niște cizme cu care mergea bunicul meu la porci.
– Da, știu. De ce zici că era bunicul tău ?
– Păi era, nu ?
– Da, dar nu trebuie să spui asta. Știu că era al tău, dar era și al meu.
El pricepu. Distincția era inutilă.
Privi în jur și își găsi lenjeria de corp sub un scaun. O îmbrăcă. Nu putea dormi gol.
Se sprijini de tocul ușii și își aprinse o țigară. Lumina din baie cădea pieziș pe trupul lui. Laura își spuse că se înșelase. Nu se rotunjise deloc la mijloc.
– Dacă mai vrei casa aia, știu cum putem face bani mulți.
– Cum ? se aprinse ea.
– Dacă îți vinzi sufletul cui trebuie, și de destule ori, poți cumpăra orice ! spuse el, apoi stinse lumina în baie.
M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.
Pauzele de dialog sint perfecte:
„Dungile de lumină erau perpendiculare cu peretele ferestrei, apoi deveneau oblice și alunecau pe pereți până când se subțiau și nu mai existau. Degetele li se atingeau, iar ochiul roșu al țigării veghea în întuneric.”
„Umbrele sfârcurilor ei se lungeau și își schimbau orientarea ca două indicatoare de viteză, ori de câte ori o mașină trecea pe sub fereastra lor.”
Replicile dialogului sint genial de naturale, tin de intimitatea cuplului.. ca cititor nu ai decit o alternativa: sa accepti ca oamenii astia chiar exista, ii vezi, ii auzi, le intelegi angoasele, vrei sa stii ce decizie vor lua cu casa si in ce directie o va lua relatia asta a lor. Se intrevede un viitor usor intunecat cu piedici multiple, el cinic, ea visatoare.. combinatie mai buna nici ca exista (vorbesc din prisma gusturilor mele)
„– Mai moale cu egoul. Să fie la nivelul erecției.” :) :) (mi-a placut replica)
„– Nu ești o povară. Dar nu-i ușor să te iubesc. Nu e ușor să mă prefac că ești ceea ce nu ești.” E usor ambiguu, as reformula asa:
Nu e usor sa te percep ca ceea ce ai vrea tu sa fii dar nu esti.
Al doilea „cacat” ar merge foarte bine inlocuit cu „aiureli”. Altfel suna ca „shit” folosit prea mult in filmele cu negri :)
Nu am inteles de ce spune „Știu că era al tău, dar era și al meu.” (e vorba de bunic)
mulțumesc Cornel, apreciez analiza.
legat de replica ”mă prefac că ești ceea ce nu ești”, nu cred că e ambiguă. e vorba despre ceea ce este, și ceea ce se vrea a fi. o să mă gândesc totuși dacă schimbarea sugerată ar adăuga ceva în plus poveștii.
remarca legată de al doilea ”căcat” e legitimă :) o s-o schimb cu ceva mai potrivit.
cât despre bunic, replica ei (”știu că era al tău, dar era și al meu”) trebuie luată ca atare: aveau un bunic comun, ceea ce îi face verișori (în cel mai bun caz) sau chiar frați (în cel mai rău caz). asta aruncă (retroactiv) o altă lumină asupra naturii relației dintre ei, și chiar explică frământările lui interioare (fac trimitere din nou la replica ”mă prefac că ești ceea nu ești”), de ce se luptă cu alegerile făcute (împotriva firii) și de ce refuză să facă un copil cu ea.
Da, asa ma gindisem si eu pt doar o secunda pentru ca daca ar fi fost bunic prin alianta replica in forma asta nu prea avea sens… Am auzit la radio ca in provincia Quebec casatoria intre veri e permisa. Merci ca m-ai lamurit.
căsătoria între veri primari e permisă în majoritatea țărilor, chiar și la noi (cu dispensă de la primar, în cazul în care femeia rămâne însărcinată). oricum, m-am hotărât să schimb bunicul în tată, pentru un impact psihologic mai mare, și pentru a elimina eventualele ambiguități și interpretări :)
Da, un moment intim la care am participat cu atitudinea potrivită, cred.
Altfel, nu mi-ar fi plăcut. Titlul ambivalent e cu siguranță o alegere potrivită.
ah! de ce m-am uitat la comentarii inainte de a citi textul? ah! ah!
as fi vrut sa stiu daca mi-as fi dat seama de unul singur. subtila chestia. detaliile nu m-ar fi interesat, doar sa fi simtit cum mi s-ar fi ridicat parul pe mina! ah!
fara multe explicatii si doar aparent simplu.. un text reusit.
„tigara singerinda” mi s-a parut ok la prima citire dar apoi, ceva mai putin. deh, metafore!
replicile sint faine. iar ultima fraza e perfecta.
multumesc!
Buna si de la mine! Viata a revenit pe corabie asta se pare…hihihi
Eu am citit, recunosc pentru ca nu ma costa nimic, prima oara comentariile, apoi am continuat cu ultimul paragraf si tot asa imi ridicam ochii tot mai sus. Nu conteaza cum am citit cat timp am inteles si din pacate sau din fericire, depinde dupa caz sunt formulari ce mi-au ramas in cap. Nu le spun ca doar ajung sa repet. :)))))) E un stil taios, aparte, are un caracter flegmatic ce mie personal imi aduce aminte de ce stateam ore in sir la colt de bloc, imaginea hip-hop a anilor ’90. Cumva e frapant tot textul, descrierile vor sa socheze desi discutiile sunt pe un fond banal. Tocmai de aceea e bun! E o pagina din realitate. (Total diferit de ce caut eu la scris si citit!)
Mi-ar fi placut ca ultima fraza sa sune asa ” -Daca iti vinzi sufletul cui trebuie, si de mai multe ori, poti cumpara orice! spuse el si apoi stinse lumina la baie cand se intoarce si se uita in oglinda.
mulțumesc Pavel :) nu mă gândeam că titlul ar fi ambivalent, dar având în vedere twist-ul de la final, mi se pare pertinentă observația.
mulțumesc Gabriel :) da, spoiler ALERT ! :)) într-adevăr, nu eram nici eu sigur de țigara care sângerează. voi opera modificarea. mersi de sugestie.
mulțumesc Ioana :) presupun că un text bun e unul care trezește în oameni diferiți sentimente și nostalgii diferite :) o să mă gândesc în ce măsură modificarea sugerată de tine ar îmbunătăți textul, și revin dacă este cazul. mersi pentru sugestie :)