– Treisprezece sunt, zise Dacian mișcat.
– Lasă-te de vraja ghinioanelor. Dacă ne-am gândi mereu la ele nu am risca nimic în viață, munca la negru nu-i o glumă, tinerelule, și totuși o facem des.
Pe drumul pavat cu pietre și cu soarele de vară abia ieșit din carapace, cei doi muncitori se grăbeau să ajungă în zona de construcții din sătucul Lety unde restul echipei îi așteptau. Dacian, un pirpiriu smead cu ochi albaștri, blajini, cu o față a cărei obraji păreau să fi fost trași pe interior, excavați de orice urmă de umplutură, și buze groase ce tiveau o gură mereu întredeschisă ca a unui rechin împăiat, abia ajungea la bustul versatului Ondra. Din spatele găvanului i se ițeau mereu dinții sub formă de fasole boabe, o trăsătură pe care orice om cu cu vederea funcțională o repera pe loc. Ondra, un om robust, pieptos și cu o chelie impecabilă avea mecla în elemente total opuse amicului său: o privire cafenie, buze subțiri, baricadate de dinți minusculi, bine ascunși și pomeți plini, lăsați în jos. Vechile clădiri și dependințe trebuiau rase de pe fața pământului pentru a fi înlocuite cu un memorial dedicat genocidului romilor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Sunt două tipuri de sunete aici, umane și non-umane, datorită celor vulnerabili care au fost obligați să umple aceste spații.
– În trei luni de zile o terminăm, surâse Dacian și își trecu degetele prin părul vâlvoi, înăclăit.
Orătăniile locului ricoșau prin fața lor, cicadele zdrgăngăneau din pintenii picioarelor, cintezoii zburau pe ramurile de-alături și apoi se răzgândeau cu cât muncitorii se îndepărtau mai mult. Un miros greoi, de broască putrezită, i-a lovit odată ajunși lângă ceilalți din breaslă care erau ocupați cu sandvișurile de dimineață și cu câteva doze de Cola.
– Vreți și voi? a întrebat unul cu barba plină de firmituri mestecând în continuare ca o suricată osoasă.
– Nu mulțumim, răspunse Ondra, am pus deja câte ceva în stomac.
Dacian își lăsă sculele lângă sacii de ciment și întră în prima hală alcătuită din oțel, cu o mare deschidere, a cărei acoperiș în două pante era colonizat de diferite țevi metalice pentru ventilație și furajare. Aceste țevi se continuau apoi în formă de ugere de plastic și tăvi de adăpare la terminații. De-o parte și de alta, pereții erau acoperiți cu faianță albă, simplă, crăpată și îndurerată pe alocuri, iar compartimentele pentru animale aveau pardoseala din lamele cimentate. Doar că nu mai erau animale acolo. Locul, în cele mai urâte culori, a fost folosit timp de zeci de ani, mizeria se regăsea în fiecare cotlon, pe coridorul principal, pe cele mai ruginite bare și uși metalice joase, unde fermierii disperați intrau și loveau, cu bâte, cu picioare, uneori se răneau pe ei înșiși noaptea în pat sau pe soțiile lor care își beleau pielea degetelor pe la case de bătrâni ursuzi ori în WC-urilor barurilor aristocratice ori la fundul umezit al oricărui alt bebeluș, mai puțin a copilului lor care stătea cu bunicii la mii de km distanță alături de ceilalți frați și surori.
Lumea nu știe.
– Începem lucrul, băiete! strigă un coleg de afară. Unde visezi?
Și râseră toți zgomotos. Dacian ieși de-îndată, rușinat, își luă echipamentul, își puse casca și se pierdu printre ceilalți. Prima zi a decurs în pas normal, conform planului, dar munca propriu-zisă începea din dimineața următoare când aveau să demoleze silozurile și fostele hale de suine.
În zorii celei de-a doua zi, pe drum, Dacian și Ondra pășeau tăcuți într-o ceață alburie unde niciun cintezoi nu îndrăznea să acosteze pe crăci, nicio dihanie nu ricoșa în apropierea lor, și până și cicadele stăteau smirnă, ascunse sub acoperișul frunzelor. Ajunși, Ondra împreună cu cehul Jirka, și-au luat frezele, burghiurile și ciocanele pneumatice și s-au băgat în prima hală. În zgomotul asurzitor făcut de ceh, Ondra tresări. Huruitul intens se împletea cu vaiete de copil, iar după o pauză, se continua cu accese înfundate de animal înfometat, la o vibrație foarte joasă.
– Băi, potolește-te cu zgomotele astea! ordonă Ondra și-și șterse fruntea de halat.
– Ce-ai pățit? Pune-ți dopuri în urechi dacă te deranjează, i-o întoarse Jirka și continuă mai departe.
– Tu chiar n-auzi?
– Ce să aud? Sunt obișnuit și tu ar trebui să le știi pe astea ca pe Tatăl Nostru.
– Ceva neobișnuit chiar nu auzi?
– Pot s-aud orice, nu-mi pasă, trebuie să continuăm, altfel îmi pierd și slujba asta, nebunule, i-o trânti cehul și reporni motorul.
Tonurile reveneau, ceva mai alerte, de cum Ondra se mișca în diferite zone ale încintei, uneori păreau umane, de copii, alteori de porci, și împărtășeau o anumită neliniște, o lipsă de siguranță. Lunganul a tras o înjurătură și-a ieșit din sală să fumeze când a dat de Dacian ce tocmai slobozea un muc de țigară.
– Mai stai cu mine, hai, mai ia una din pachetul meu, zise matahala.
– OK, nu te pot refuza, zâmbi Dacian.
– Băi, am auzit ceva ce nu mi-a plăcut deloc și sper să nu se mai repete.
– Ce anume?
– Sunete de balamuc.
– Haha, dacă-s de balamuc nu înseamnă că sunt auzite de toți.
– Nu știu, dar nu-i în regulă. Terminăm țigara și vii cu mine.
Au intrat amândoi să bage de seamă duduitul metalelor făcut de ceh. Și-au ciulit urechile numai ca în scurt timp Ondra să strige:
– Iată, auzi?!
– Nu, răspunse pirpiriul și își făcu semnul crucii.
– Asta e o problemă! se panică Ondra, asta e o problemă… O belea de balamuc, fir-ar să fie de viață.
– Aud și eu! izbucni cehul. La dracu și ce poți face?
Dacian îl trase de mânecă pe Ondra și îl scoase din clădire.
– Ia o gură adâncă de aer, mergem la plimbare, lângă lac. Ne ia zece minute dus-întors și îți promit că o să-ți facă mai bine.
– Nu, lasă, poate mai încolo, îmi pun dopurile, ce să fac, supraviețuim.
În pauza de prânz când ceața se dizolvă într-un strat de nori albi, pufoși, și se ridică la picioarele cerului, constructorii își mâncau sandvișurile și prălăvrăgeau. Cehul a remarcat că pirpiriul nu mănâncă.
– Ia unul de la mine, îi zise Jirka lui Dacian care acceptă de îndată.
Lucrătorul cu păr cleios desfăcu ambalajul și privi înspre buzele pâinii. Le deschise și scoase afară cele două felii de salam.
– E de vită, ai înnebunit? se însufleți cehul.
– Nu mănânc carne.
– N-am mai auzit una ca asta, aici fără carne mori, trebuie să ai mușchi, d-aia ești cât un pitic, băiete! Dă-o încoa’, la mine.
Dacian a fost prea rapid însă cu aruncatul feliilor bălțate cu cercuri albe de grăsime pe iarbă unde, furnicile, încetul cu încetul, formară în jurul ei o eșarfă corbie.
Lumea nu știe.
În primele clădiri, sunetele se închegau în tânguieli de timbre diferite ce păreau să aparțină unor adolescenți isterici, alteori țineau de răgetele înfiorătoare ale unor patrupezi ca apoi să se scurgă din nou în albia vaietelor umane. Creșteau în sonoritate încât cel care cedă primul a fost din nou Ondra.
– Nu, aici sunt stafii, piticule! Dracul umblă după pofta lui, mă gândesc să-mi iau căști izolatoare, am să cer de la firmă de fapt, trebuie să accepte ăia, mai zi-le și tu să ne dea la toți.
– Eu n-am nevoie, iartă-mă, dar nu înțeleg de ce, zise Dacian.
– Doar n-am aiurit toți înafară de tine! E imposibil să n-auzi…
– Nu aud. Aud burghiul cum găurește sau freza cum taie, dar nimic altceva. Hai cu mine la lac, să te aduni.
Ondra i se alătură mai mult din inerție, poate s-ar liniști la văzul apei unduitoare și următoarea zi ar fi doar una normală de lucru, cu căștile speciale la el. Apa era blândă, într-adevăr, însă piticul îl împinse să meargă mai încolo, pe malul din partea opusă. Lui Ondra i-a înghețat răsuflarea când au dat peste o cruce improvizată de lemn la baza căreia, lângă un buchet de trandafiri, ardeau câteva candele. Pe cele două laturi ale șindrilei orizontale atârnau un mignion de pluș din Albă-ca-Zăpada și o rață din material moale cu un con mov pe cap.
– Jucăriile astea zâmbesc, zise Dacian.
– Ce e aici? A murit careva? S-a înecat vreunul?
– Au murit mulți, dar nu recent, ci demult, copii romi înecați de soldați.
– Ce nenorocire, murmură lunganul, înghiți în gol și începu să-și maseze pieptul.
Lumea nu știe.
Soarele și-a făcut loc printre norii de după-masă și propulsa evantaie de raze roșiatice pe acoperișurile celor treisprezece clădiri. Muncitorii își împachetau lucrurile când doi tineri se iviră pe drumul principal și se îndreptară spre fosta fermă industrială de porcine.
– Mă scuzați, sunt Sara, și fac parte dintr-un grup dedicat drepturilor animalelor. Alături este prietenul meu, Motshan, care-i rom vegan. Poate ne înțelegi motivele, dar el vine pentru prima dată aici, iar bunicul lui și-a pierdut viața în Holocaust.
Muncitorii se uitau unul la altul fără să spună nimic.
– Am vrea să vizităm dacă ne permiteți, cel puțin clădirea asta din față și cea imediat de după, căci aici a fost și lagărul de concentrare, continuă ea.
– Vă lăsăm desigur, interveni Dacian, e dreptul vostru.
– Am primit directive clare să nu lăsăm pe nimeni, gata cu sentimentalismele, interveni Jirka.
– CRU – CEA, silabisi Dacian.
– Ce? se irită cehul.
– C-R-U-C-E-A, repetă micuțul apăsat.
– Gata, gata, îi lăsăm, bălmăji Ondra.
Lumea nu știe.
I-au lăsat să treacă, dar în scurt timp, se auzi un țipăt din incintă.
– A leșinat Motshan! se tângui fata. Ajutați-mă să-l scot de-aici!
Ondra l-a ridicat și l-a dus afară, i-a dat câteva palme și când a deschis ochii, i-a oferit apă rece.
– E un dublu păcat acolo, răstigniri de suflete, răstigniri repetate, rosti băiatul ca într-un delir.
– O să vină și vremea lor, zise Ondra.
– Vremea cui? se interesă Jirka.
– A animalelor. Soția mea lucrează la un sanctuar unde niște ființe au scăpat de holocaust. Acolo se fac minuni, din locul ăla pornesc sunete de harpă, divine. Porcul Hector se joacă în voie, femela de vițel Raisa la fel. Gata cu etichetele galbene. Și porcul e un câine, să știți.
A scris proză scurtă în ultimii ani, multe dintre ele postate pe blogul Alexandra Meckl, iar o parte publicate în Revista de Povestiri, Opt Motive, Revista Golan, Helion Online și Literomania. Urmează un master în Literaturi și Culturi Anglofone la Universitatea din Viena.
‘Prefer să evit antropocentrismul ca prim subiect literar, sunt multe alte domenii care merită un ochi și o atenție. În principiu, mă interesează să cunosc cât mai multe despre narațiunile ce au în vizor formele noi de sclavie, cât și despre modul în care animalele de fermă sunt tratate în acest context.‘
Lasă un răspuns