In the dentist chair

O siluetă de fată, nimic ieșit din comun, mergea grăbită pe străzile gri și ocolea minuțios, cu botoșeii mulați pe gleznele goale, spărturile din asfaltul umed în care se oglindea tremurând noaptea. Vântul tăios o împingea ca pe o frunză dintr-o parte în alta. În pumnii ei mici, fără mănuși își simțea buricele degetelor ca de metal. O bătrână stătea la intersecția dintre Edge Street și St. Sebastian Street și făcu un pas mare înapoi tocmai când o mașină depășea prea repede pe banda întâi. Fata aștepta acum cot la cot cu bătrâna formând un grup restâns de persoane ce vroiau să treacă neregulamentar, pe unde nu era nici o marcație de trecere de pietoni. Un minut de frig și un scop comun le unea pe cele două necunoscute. Bătrâna avea în mâini sacoșe grele și purta pe ea un cojoc ieșit din modă. Se aciuia pe lângă fata tânără, zbribulită de frig și umezeală ce tremura într-o geacă subțire de puf. Fata trece strada cu un curaj calculat și privește în urmă la bătrâna femeie. Pentru o clipă se vede pe ea în viitor. Un nod i se pune în gât și cum îl înghite își simte stomacul gol, de parcă înghite acel aer trist ce tocmai o lovise. Să traversezi încet strada e o dramă cu care se va confrunta peste ani! Bătrana era la fel de singură ca și ea atunci când a trecut strada cu acele plase atârnându-i grele în mâini. Poate nu avea pe nimeni care să îi care plasele?! Sau dacă avea copii, ei probabil erau prea ocupați cu viețile lor. Fata își simțea propria-i singurătate ca pe un țipăt greu fără sunet. Mersul spre poarta cabinetului o mai învioră puțin și la scurt timp gândul sinistru dispăru. Salută cu bucurie pe toată lumea, cu multe amabilități și-o izbitoare seninătate ca atunci când îți intră salariul pe card. După o luptă seculară cu un cuier prea futurist, reușește la final să agațe strâmb geaca lungă și se duce direct într-o încăpere albă, cu mobilă albă și lucioasă. Se întinde leneșă pe scaunul negru, singurul non-sens coloristic în toată acea ordine impecabilă. Se fâțăie pe scaun ca un copil până ce dentista apare. Îi era frică. Se mințea. Nu îi era frică, îi era groază! Și nu de durere ci de rezultate! O să aibă la finalul zilei acea dantură perfectă pe care și-o doresc toți? Sau i se va spune că e Groaznic! Teribil! Catastrofă! Așa ceva?! Imposibil! Își va pierde dinții! Va purta proteză! dar mai bine s-ar sinucide, mai bine ar orbi, ar surzi sau ar muți! ( de altfel toți bărbații din viața ei își doreau la un moment dat și în vreun fel, să muțească! iar asta era rețeta fericirii ca ea să tacă dracului din gură. )
Lumina aceea ca de blitz îi era permanent în ochi și se simțea ca sub o lupă, cu toți porii și firele de păr și puf expuse, mărite și evidente, cu firele negre din sprâncene ca pe un câmp de bătălie, aruncate la întâmplare cumva spre aceeași direcție dar aliniate fără vreun succes. Gura îi era deschisă mai mult decât comod în timp ce mâini străine înfășurate în plastic îi loveau cu un creion de metal foarte ascuțit, fiecare dinte în parte și îi scrijelea gingia până la os. Ochii se uitau cu disperare la tavanul alb care stătea acolo departe și devenea din ce în ce mai mic odată cu intensificarea durerii ce pulsa în urechi și-n vârful creierului. Îi era aspirată saliva și picăturile de sânge dulce cu chestia aia atât de scârboasă, un tub de plastic dur care zgâria la margine și care era mânuit de o asistentă prea cuminte, incomod de cuminte. Mâna dentistei cu acea seringă de-un verde deschis ce amintea de un pai de iarbă, învârtea în aer acul lung cu anestezicul ce curgea în picuri, picuri. Toate acestea o făceau pe domnișoară să își strângă palmele împreuna într-o rugăciune iar degetele picioarelor erau prinse într-o încleștare tremurată. De astfel toate extremitățile erau mai mult decât doar contractate, erau încremenite. Își simțea pantofii mai strâmți pe picior la fiecare înțepătură de ac. Unele înțepături nu le simțea chiar cu toată forța lor dar își dădu repede seama că acele clipe de respiro nu făceau mare brânză, căci culmea, se compensau cu celelalte pe care le trăia efectiv, vii până la nervi. Stătea cât mai nemișcată. Din gura ei ieșeau acum patru mâini care scăpau instrumente de tortură când pe jos când în gură. Se mai simțea uneori câteo pensetă parcă uitată în deschiderea cavității bucale iar ochii largi ai asistentei stăteau acum încremeniți asupra ei. Se hotărî că e mai bine să nu mai vadă acei ochi albaștrii ai asistentei, cu pupilele mărite de atenție și cu masca peste nasul și gura frumos conturate sau halatul stopit de sânge. Și începu să viseze. Visa la el. Tipul care o trăgea de sfârcuri pănă îi dădeau lacrimile. Durerea era împărțită într-o parte învelită, cocoloșită de frică și de o alta, excitată de adrenalină. Emoția îi urca acum de pe sfârcurile întărite, prin toate vinișoarele, până în hipotalamus ca să coboare mai apoi în misticul măruntaielor ei de unde fluidiza cu întreruperi scurte și line în chiloțeii albi de dantelă. Își simțea gura plină, caldă și sărată de sânge. Jos era moale și complet umedă. Îl dorea acum, aici, de față cu asistenta cea bălaie cu ochii senini ca cerul de vară, o Cosânzeană autentică ruptă din vraja unei povești, la un pas distanta de dentista care vorbea de fiecare dată o limba impecabil de curată gramatical si care acum, la final, steriliza ustensilele reci de metal cu mănuși ce scârțâiau într-un geamăt aproape inexistent. Aici, pe scaunul de dentist, tânjea după îmbrățișările lui când își reveni buimacă și își luă poșeta și plecă fără vreun la revedere. Alerga de el, de ea și de bătrâna ce, în capul ei, încă trecea strada.

Ioana Bianca Miulescu

DomnisoaraMi