Am primit, într-o zi, un plic fabricat dintr-o hârtie ușor maronie. În el știam că se ascunde premiul câștigat la un concurs. L-am deschis neglijent, însă cu mult entuziasm și am descoperit o carte cu un titlu care nu poate să nu îți rămână în minte (măcar pentru puțin) și cu o copertă lucioasă, la fel de interesantă. Am răsfoit paginile în care pâlpâiau sufletele literelor ce au prins contur sub o idee frumoasă și sub amprenta tiparului și m-am declarat încântată. Am citit scurta descriere de pe coperta de spate: „Detenția este un eveniment tragic în viața oricui; mai ales când este vorba de persoane obişnuite să respecte societatea şi legile ei – scrise sau nescrise. Să scrii despre detenție şi să te pui în pielea personajului devine în aceste condiții o confesiune dramatică, de o tristețe fără egal. Nu este o simplă mărturisire, este viaţă trăită în condiţii greu de suportat, cu atât mai mult când se dovedește în final că vina pentru care s-a emis condamnarea era falsă.”; apoi am recitit titlul și mi-am spus că trebuie să descopăr povestea fără doar și poate.
I-am rezervat un timp special pentru una din zilele următoare, când știam că voi face o călătorie cu trenul. Mama mea a fost însă mai curioasă și, chiar în seara primirii coletului, a luat cartea din bibliotecă și a început să citească. După vreo două ore, s-a declarat fascinată și a spus că trebuie să o citesc imediat, completând că, din acel moment, cartea se regăsește în al ei „Top 5 cărți favorite”. M-am bucurat mult să aflu că pot să descopăr noi pagini pline cu frumos, cu talent, cu emoție.
O frumoasă și liniștită călătorie cu trenul nu poate fi completată decât de o carte bună. Așa că, într-o dimineață, pe la ora 07:30 a.m., am deschis „În umbra adevărului” de Eva Kas. Știam, în mare parte, care este subiectul cărții și citisem câteva recenzii online, însă eram nerăbdătoare să mă împrietenesc cu fiecare cuvânt așternut.
Ca o prezentare succintă a cărții, „În umbra adevărului”, scrisă de Eva Kas (numele este, probabil, un pseudonim, inteligent ales ținând cont de povestea dezvăluită), a apărut în luna decembrie a anului 2015. Editura „ANTET” propune o ediție necartonată, cu un total de 96 de pagini. Cartea este, în fapt, o poveste de viață, pe care autoarea și-o asumă și de a cărei veridicitate ne asigură. Așadar, putem integra cartea în categoria „creație-jurnal”, însă acest aspect rămâne discutabil. Din punctul de vedere al modurilor de expunere, regăsim în mare parte narațiune, completată, pe alocuri, de scurte pasaje cu descriere, dialogul lipsind în totalitate. Romanul cuprinde un prolog, zece capitole (fără titluri atribuite) și un epilog.
Temele romanului sunt libertatea, privarea de libertate și sistemul judecătoresc autohton. Nu o să povestesc prea mult și nu vreau să dezvălui niciun detaliu semnificativ, deoarece este o carte pe care o recomand și, în niciun fel, nu vreau să știrbesc din plăcerea lecturării pentru viitorul cititor. Vreau să menționez însă, că este o carte despre cum viața se poate schimba de la o secundă la alta. Despre cum tot castelul frumos și aparent rezistent pe care te-ai străduit să-l clădești cărămidă cu cărămidă se transformă brusc într-un castel din fire de nisip, care se dărâmă la prima adiere de vânt. Dacă ar fi să rezum în câteva cuvinte, acțiunea plasează personajul-narator în ipostaza unei tinere de 28 de ani, căsătorită, care este acuzată, alături de soțul ei, pe nedrept și arestată. Este o dramă psihologică, o poveste de viață impresionantă; o carte plină de emoție, de îndoieli, de suferință, de neînțeles, de un „ceva” ce dă o senzație greu de suportat de real.
Vocea naratorului îți șoptește parcă la ureche cel mai mare secret al său; un secret pictat în suferință, agonie, angoasă, tristețe, nedumerire și, poate, un strop de speranță. Tehnica narativă este ireproșabilă: cuvintele se împletesc frumos, iar înțelesurile diverse dansează printre file, legând în hore metafore, comparații și antiteze.
Încă de la primele pagini parcurse, mi-am dat seama că este o carte care îți va lăsa posibilitatea interpretărilor diverse, chiar dacă povestea pare destul de concretă. Dacă ar fi să realizez o analiză SWOT, probabil aș trece la aspectele mai slabe o lipsă de asumare pe care am sesizat-o, în legătură cu specificarea datelor cazului în care personajul a fost implicat, dar și în legătură cu menționarea directă a țării (apar doar pasaje cu referință), a denumirilor instanțelor de judecată ori alte nume proprii. În fapt, nu este amintit niciun nume propriu în tot conținutul creației. Acest aspect nu este neapărat unul negativ, însă, personal, mi-ar fi plăcut o mai mare precizie. Am simțit o ușoară frică, poate rușine sau precauție ori este doar un mod de a face cititorul să vrea mai mult, să citească până la final în speranța că o să descopere mai ceva în plus cu fiecare rând parcurs.
Totuși, aspectele pozitive în legătură cu scriitura predomină. Aproximativ o oră jumătate (cât timp mi-a luat să parcurg opera) am fost atacată de mii de emoții diverse, complexe, puternice. Am putut să iau parte la suferință, aproape îmi doream să-mi pot așeza mâna pe umărul personajului și să o asigur că totul o să fie bine, însă mâna mi se oprea când simțeam sub degete textura ușor aspră a foii.
Cartea vorbește frumos, dar trist despre libertate și despre sentimentul care te încearcă când aceasta îți este răpită în mod abuziv, când ești acuzat pe nedrept: ”Asociez libertatea cu un drog. Când nu mai am acces la ea, tot organismul îmi este dat peste cap. Sufăr de insomnie, apatie, epuizare, slăbiciune amplificată de o serie de tulburări nervoase și psihice. Nu știu cine poate vedea sub învelișul lucrurilor, dar rodul acestor proceduri juridice au în miez un sâmbure amar. Setea mea de libertate e permanentă și nestinsă.”(p. 89). Prăpastia fără capăt în care ești aruncat într-o lume și într-o societate care pune preț pe formalități și nu pe om este parcă săpată direct în inima cititorului: ”În fiecare minut al vieții mele se întindea o prăpastie, între ieri și azi, o eternitate care mă înspăimânta. Nu mă mai puteam bucura de nimic și mi-aș fi dorit atât de mult să simt un strop de fericire!”(p. 74).
„Din toată această întâmplare, cel mai odios aspect este cel al umilinței. Peste toate cred că aș fi putut să trec la un moment dat, dar niciodată nu voi uita și accepta felul îngrozitor și gratuit în care am fost tratată.”(p. 80). Povestea nu se încheie într-o notă care să explodeze de fericire, întrucât problema este soluționată parțial. Se simte, rătăcind printre rândurile finale, un profund sentiment de deznădejde și dezamăgire, de lipsă de încredere în tot ceea ce legea unei țări poate garanta. Tristețea și amărăciunea se instalează și în sufletul și în mintea cititorului, poate din simplul motiv că poți să descoperi că ai ținut și tu ascunsă în inimă o formă similară de „trădare”.
Atunci când călătoresc cu trenul, mă las, de obicei, captivată de peisajul care fuge pe contrasens de-o parte și de alta a Acceleratului. De această dată, nu am ridicat privirea dintre filele cărții, pe care am simțit-o ca parte a mea, a firii mele. Când am ajuns la final, am închis-o cu grijă și m-am uitat minute în șir la coperta cu cele două mâini negre care parcă urlă fără putere-n glas după orice ajutor. Am simțit cum mă încearcă un zâmbet amar, pe care l-am păstrat pe buze minute bune, făcând abstracție de oamenii din jurul meu, care priveau probabil întrebător. Ar mai fi multe alte aspecte de subliniat, însă o să mă opresc aici și o să vă invit să citiți o carte care nu are cum să nu îți trezească la viață varii gânduri și sentimente, pe care poate până acum le-ai înăbușit. Este o carte în care te descoperi pe tine și, totodată, faci cunoștință cu o realitate dură!
În concluzie, în umbra adevărului ne–am putea regăsi noi, oamenii… Cel mai important este să înțelegem cum să ne adăpostim la umbra lui, căci adevărul, un pom roditor, își va lăsa, în cele din urmă, florile să înflorească, iar noi îi vom putea culege fructele delicioase. Este însă nevoie de timp și, poate, de puțină încredere…
Acesta este un cont de administrare al LiterNautica.com
Lasă un răspuns