Romanul cu titlu profetic „Încotro ne îndreptăm” (ed. Litera, 2022) pare scris de un autor care a frecventat câteva cursuri de scriere creativă, cu scopul de-a afla toate regulile, pentru ca ulterior să le încalce (aproape) pe fiecare în parte. Să nu te abați prea mult de la subiect, de exemplu? Ei bine, Nedelcu alege să-și construiască romanul mai mult din digresiuni/divagații. Să ai grijă să folosești (deja) celebrul show don’t tell? Ei bine, este evident că lui Nedelcu îi face mai multă plăcere să spună, decât să arate. Să ai grijă ca fiecare propoziție să fie scrisă doar cu scopul de-a duce mai departe povestea? Ei bine, Nedelcu nu doar că încalcă (și) regula asta, dar (1) profită de fiecare ocazie pentru a întrerupe povestea și-a vorbi direct cu cititorul.
Deschid o paranteză, pentru a oferi un exemplu: „Unde se afla domnul Robert Buch la momentul prezentării lucrării sale de doctorat nu are, așadar, nicio relevanță, iar Comisia (iată, a treia din povestirea noastră, egalând astfel numărul gloanțelor, încât ne vină să întrebăm exasperați, Iertați-ne, domnule scriitor, nu mai bine luăm gloanțele și împușcăm comisiile pentru a mai scurta pierderea de vreme cauzată de citirea paginilor inutile de care este plină această carte?)…” (pg. 163)
Dar (2) … stai puțin. Care poveste? Ni se oferă un personaj, domnul Franz (dacă vă duce cu gândul la Kafka, nu e deloc întâmplător), angajat al unei firme de pază (Upercut), căruia i se încredințează o misiune aparent banală din partea șefului său, și anume să-l păzească pe-un anumit Steinway. Apoi au loc diverse întâmplări, care la o primă impresie pot fi considerate abateri de la subiect. Lucru perfect asumat de altfel, de autor, care la pagina 192 ține să-i atragă atenția (pentru a câta oară?) cititorului: „intriga lecturii de față este ca un trunchi de copac, divagațiile nu sunt de sine stătătoare, ci se leagă de acest trunchi ca ramurile unei coroane. Ceea ce, poate, am uitat să adaug în acea digresiune (dar o voi face aici, dacă tot mi s-a dat ocazia) este că ordinea în care ne vom muta de pe o ramură pe alta poate părea deseori perfect întâmplătoare.”
Cu aceste (numeroase) avertismente și ironii presărate pe tot parcursul primelor trei sferturi din roman, autorul dă senzația că își selectează cititorii, în același timp în care dorește să se distanțeze pe cât posibil de ceea ce unii ar putea numi literatură de consum, până la punctul în care să nu existe nicio șansă de-a putea fi confundată cu așa ceva. E un act de curaj, mai ales fiindcă vorbim de un debut. Spun curaj deoarece n-am nicio îndoială că riscul de-a îndepărta o parte dintre cititori e asumat.
Însă, dacă în acele prime trei părți din roman totul pare să fie (și) o joacă a scriitorului, spre final acesta intervine tot mai puțin (până la punctul în care intervenția lui în poveste poate fi deranjantă) și să lase povestea să se lege, ca pentru a demonstra opusul a ceea ce a făcut între timp. Astfel, nu doar că spre final cartea oferă un exemplu de ficțiune excelent scrisă, dar și aplică unele procedee capabile să câștige cititorul de partea sa, cum ar fi o implicare emoțională mai mare a personajelor, punerea accentului pe dramatism, dezvăluirea elementului-surpriză de la final, construit în stilul unor romane polițiste al căror succes ar putea fi garantat doar de surpriza respectivă. Și are efect. Cineva care a citit romanul înaintea mea mi-a spus că, dacă în prima jumătatea a cărții îi venea să o arunce cât colo, a fost profund impresionat după ce a terminat întreaga lectură. Mi s-a confirmat în felul ăsta riscul de care am vorbit.
În avertismentul de la începutul cărții, găsim următoarea afirmație: Literatura este speculație: ca speculație, literatura e perfect inutilă. Un crez, de fapt, repetat apoi de autor cu alte ocazii, dar și o atitudine vizibilă mai ales în acele numeroase digresiuni. Avertismentul e util, deoarece pune în temă cititorul, încă dinainte de-a se decide dacă să citească romanul (poate îl va răsfoi într-o librărie și regulile de utilizare îi vor atrage atenția), cu ironia lui Pavel Nedelcu (care, desigur, în realitate nu-și consideră cartea perfect inutilă, altfel n-ar mai fi scris-o) și, într-o măsură oarecare, cu tonul/stilul folosit de acesta.
Stilul lui Nedelcu este excentric. De ce afirm asta? Dacă formatul și chiar tonul, uneori, te pot duce cu gândul la Saramago, dacă unele scene te fac să te gândești la absurdul lui Kafka, dacă acele meta-intervenții au mai fost folosite (și) în cărți de satiră (cel mai îndepărtat exemplu pe care l-am citit și care-mi vine în minte fiind Rabelais, în Gargantua și Pantagruel – 1534), ori au fost mai des folosite de optzeciști, așa cum subliniază Emanuela Ilie în prefața cărții, geniul său constă, pe lângă aportul personal, tocmai în abilitatea de-a combina toate aceste elemente, a și le însuși în așa fel încât să devină o carte de vizită. Unică, îndrăznesc să adaug, în literatura română de azi. După acest debut curajos, sunt curios ce va pregăti în continuare autorul. Stilul pe care l-a folosit aici va rămâne la stadiul de experiment (reușit, zic eu), ori îl va dezvolta în continuare? Ceea ce mă face să (mă) întreb: încotro, Pavel Nedelcu?
Da , Pavel riscă dar riscă exact ca un jucător pasionat. El de fapt joacă şi se joacă şi ăsta nu e lucru puţin. Citindu-i romanul mi-a ieşit din minte că este unul de debut. Cunoşteam dealtfel strada Nabucodonosor din proza lui scurtă de pe LiterNautica şi mă fermecase de atunci cu numele ei exotic şi ciudat, pentru care se oferă şi explicaţia în carte. Ai dreptate în privinţa combinaţiei stilurilor eu zic că de fapt Pavel face experienţe alchimice şi că şi-a găsit un stil încă dinainte de publicarea romanului. Aşa cum spune chiar el, cartea e pentru un public mai special şi cu siguranţă este foarte departe de literatura de consum. Dar nu cred că stilul său de scriitor se va rezuma neapărat la cel din acest roman. Cu aptitudinile de critic literar pe care i le cunosc, cu siguranţă s-ar teme să nu se lase furat de un anume manierism. Aşa că eu nu pot să îi doresc decât să continuie cu succes experienţele în creuzetele şi alambicurile literaturii de bună calitate, fără a le dezvălui secretul, aşa cum fac toţi alchimiştii care se respectă.
Noi cunoaștem. Doar unii cititori s-ar putea să aibă pe alocuri confuzii/contuzii :)
Vă mulțumesc amândurora pentru cuvintele frumoase! Îmi dați multă încredere și am nevoie de asta acum.
Țin să fac o precizare: cartea asta e gândită pentru toată lumea, fiecare ar găsi în ea câte ceva, în puncte diferite însă. Doar că singura diferență între cititori este una de răbdare. Nu toți au răbdare – asta e problema principală. Citim cărțile așa cum facem orice într-o zi obișnuită – pe fugă. Societatea modernă așa ne-a creat. Și e păcat, pentru că literatura trebuie gustată ca o mâncare rafinată.
În ce privește stilul, nu am un stil! He-he! Dar despre asta, altădată!
Încrederea nu (pare că) lipsește deloc – doar ține-te de treabă în continuare cu entuziasm.
Mă bucur să citesc pe platforma asta și o recenzie normală la cap (dacă cădem, scuzați, de acord asupra faptului că și recenziile au un cap al lor) pentru această carte foarte rererecitibilă (doar citatele pe care le-ai pus mi-au amintit că vreau să o mai citesc de câteva ori).
Frumoasă sinteză, reușită penetrare în substratul ideilor scriitorului. Din ceea ce am înțeles, Nedelcu a mers la risc, triindu-și cititorii. Au și cărțile o nișă, una a cercurilor restrânse, iar alta adresată multitudinii de cititori, prin urmare, orice cale am aborda, totul este lăsat la latitudinea dibăciei și voinței independente ale scriitorului…