Înmormîntare cu doamna Tanţa

Era o zi frumoasă, chiar minunată şi probabil din cauza asta lumea luase cu asalt parcurile, terasele, cafenelele: pentru că vara era pe sfîrşite şi în faţa unei cafele, fără să faci nimic, simţi cum timpul se scurge mai încet; cu alte cuvinte tragi de vara aia, nu o laşi să se ducă.

Cimitirul era totuşi pustiu, în afară de secţiunea în care îl aşteptam pe prietenul nostru.

Era pustiu şi frumos. Aleile erau impecabil de curate, iarba dintre morminte, verde cristal, era tunsă perfect, peste tot egal. Castanii sălbatici ce străjuiau aleea aruncau cu fructele lor cu ţepi în teii bătrîni de alături.

Eu stăteam cu doamna Tanţa pe o bancă şi mă bucuram că nimeni prin jur nu fuma şi că nu aveam cui să-i cer o ţigară.

Maşina mortuară nu venea, eram cu doamna Tanţa pe bancă de aproape o oră şi ea se bucura tare mult că mă revede. Mă întîlnesc cu doamna Tanţa cam o dată la cinci ani şi întotdeauna mă mir că e neschimbată. Bătrînă, ridată, cu cîţiva dinţi vizibili de metal, dar mereu parcă la fel de ridată şi la fel de bătrînă şi cu aceeaşi dinţi de metal. Doamna Tanţa zîmbeşte sau rîde mai tot timpul, sper să ajung şi eu la vîrsta dînsei să rîd la fel. Rîsul celui în vîrstă are ceva din rîsul unui copil: o nepăsare pe care o cunoşti numai în punctele extreme ale vieţii. Cu mulţi ani în urmă, îmi spune, îi era frică să zboare cu avionul dar acum nu îi mai e. Chiar dacă e să cadă avionul nu ar pierde prea mult din viaţă, pentru că foarte puţin i-a rămas, crede ea.

Da, am spus bine. Un anumit fel de nepăsare.

Nu sînt mulţi oameni care îmi plac aşa, fără rezerve, doar pentru că au o singură calitate: sînt simpli şi naturali în orice situaţie, de o naturaleţe despre care nu ştiu de ce îmi vine să spun că nu mai e la modă.

Doamna Tanţa e neafectată de groapa monstruoasă ce se vede de după trunchiul unui copac din imediata noastră apropiere. Îi pare rău că un om, din perspectiva ei atît de tînăr, a murit dar, pe de altă parte, e împăcată cu gîndul că astfel de fatalităţi nu pot fi ocolite, ele vin şi pleacă şi singura soluţie care există pentru păstrarea sănătăţii mentale este să nu ne gîndim prea mult.

“Morţii cu morţii, vii cu vii. Cînd o să fii mort nu o să-ţi pese de oamenii care au venit să te vadă. Noi, ca vii, îi aducem un omagiu omului care a fost, vărsăm o lacrimă, acum, aici, apoi ne vedem de ale noastre.”

Sînt şi eu de acord cu tot ce spune ea. Parcă o ştiu de cînd lumea, parcă am văzut-o pe doamna Tanţa zilnic anul ăsta şi chiar nu-mi vine să cred că nu o s-o văd mîine şi poimîine. Pur şi simplu e ciudat pentru că am vorbit atît de mult azi cu ea şi deloc despre vreme. În vecinătatea morţii aici, lîngă groapă, cu toţii părem mai naturali, mai apropiaţi. Nu îi cunosc pe ceilalţi dar ceva ne leagă. Restul cimitirului e gol şi aşteptăm un acelaşi trup care pînă nu demult fusese om, o fiinţă pe care fiecare dintre cei de acolo o cunoscuse în diverse împrejurări, care mai de care mai obişnuite.

– Dumneavoastră cum l-aţi cunoscut, doamna Tanţa?

– Eu? Eu nu l-am cunoscut dar e ginerele meu care l-a cunoscut însă el n-a putut să mai stea. Aşa că am rămas eu.

– E ca şi cum îi ţineţi rîndul la ceva important, ca pe vremuri.

– Cum adică la ceva important? Înmormîntarea chiar e ceva important.

– Da, dar mă refeream cum ţineţi locul, aşa ca la o coadă. Cum se stătea de exemplu pe vremuri la vreo viză greu de obţinut, spre o destinaţie la capătul pămîntului. Nu mai ştiţi ce cozi erau mai demult la vize? Şi lăsai pe cineva care avea timp să stea.

– Da, uite ce bine observaţi: întotdeauna noi pensionarii avem timp.

În timp ce vorbeam, de noi s-a apropiat un tip cam de vîrsta mea şi s-a scuzat că trebuie să plece înapoi la serviciu deoarece se învoise doar pentru o oră şi ora trecuse. Era destul de încurcat ca şi cum noi am fi fost nişte rude apropiate cu toate că ştia foarte bine că nu sîntem rude apropiate cu cel decedat, pentru că rudele apropiate erau blocate în trafic, în limuzina neagră care transporta sicriul, împreună cu preotul, cu dascălul şi cu reprezentantul cimitirului.

Aproape că îi uram pe proprietarii cimitirului pentru că în capelă îmi căzuseră ochii pe nişte fluturaşi-reclamă în care se oferea o reducere pentru cumpărarea unui loc de veci pînă la o anumită dată. “O ocazie unică”, “nu pierdeţi ocazia”, “sunaţi cu încredere” – cuvinte de-astea. Nervii care mă luaseră la citirea acelor cuvinte prin care se comercializa la urma urmei o simplă groapă în pămînt îmi creaseră o stare de bine. În vecinătatea morţii, nervii au efect terapeutic, te fac să te simţi în viaţă. Pentru că indignarea sau furia este inversul fricii de care ar trebui să fii cuprins. Spun, dacă nu te numeşti doamna Tanţa, cu a ei seninătate dată de “acel anumit fel de nepăsare”.

Mulţumirea e o stare de echilibru între cunoaştere, inteligenţă, afectivitate şi încredere. Cînd una dintre ele este excesiv dezvoltată sau subdezvoltată, armonia dispare, omul se pierde. Nu e bine nici să ştii prea multe, nici să fii genial, nici să fii obsesiv legat de ceva cum ar fi de trecut, şi nici să ai prea multă sau prea puţină încredere în tine. Mai sus, nu am făcut decît să sintetizez decît ce a spus tot doamna Tanţa în cîteva propoziţii simple şi inspirate din care am reţinut doar “unde este prea multă deşteptăciune e şi multă prostie”, “e de tot rîsul, dar performanţa se măsoară azi doar în putere, bani şi funduri cît mai bombate”, “frumuseţea aparţine omului armonios care e conştient că bunătatea e singurul lucru de preţ care nu se iroseşte cînd îl împărţi”.

Am mai fi vorbit dar într-un tîrziu şi-a făcut apariţia familia îndurerată, soţia colegului meu şi cei doi copii. Fără să vreau mă uitam mai mult la sicriu pentru că mi se părea uriaş, mi se părea că nu va încăpe în groapă. Mi-era greu să cred că un om cu care stătusem de vorbă atîta timp şi pe care practic îl cunoscusem cu adevărat după ce se îmbolnăvise, se află acum depozitat în acea cutie de lemn. Ştiam că imediat ce mi-aş fi oprit privirea pe copii urma să sufăr foarte tare. Îmi dădeam seama că doamna Tanţa se uita exact la copii acum şi mi se părea incredibil că nu îi venea să plîngă.

El mă ajutase să obţin serviciul pe care îl am şi se îmbolnăvise imediat după aceea. Mă ajutase, îi promisesem că ieşim la o bere şi nu apucasem să îmi ţin promisiunea.

– Nu se poate măi să am eu ghinionul ăsta: să promit o bere şi să nu o dau. Nu te simţi bine, ştiu, eşti bolnav. Dar cît crezi că n-o să poţi să bei? O lună, patru, cinci. Dar pînă la urmă tot ieşim, încercasem eu să fac pe spiritualul.

Mi-o tăiase scurt:

– Tu ştii care este durata medie de viaţă la diagnosticul de pancreratită acută?

Mi-a spus. Un an sau doi peste vîrsta lui. Eram stupefiat. Dintr-odată în faţa mea nu mai se afla Aurelian, era un alt om aproape complet golit de viaţă. Şi aşa cum a spus, nu a trecut mult de acea perioada pe care o aflase făcînd google pe internet (acelaşi google pe care altă dată îl făcea să afle cea mai vîndută marcă de maşină sau cine luase Oscar în 1980) şi acele esenţiale 9 grame care se spune că ar fi aportul sufletului la greutate, au dispărut într-o noapte de toamnă din corpul lui.

Îl vizitam periodic pentru că nu suporta să-l vadă prietenii foarte apropiaţi. Cu mine se simţea foarte confortabil: îl cunoscusem deja bolnav. Nu îl văzusem vesel la petreceri, nu îl văzusem pilit, nu îi auzisem bancurile hilare. Cînd îşi împărţea amicii în “înainte” şi “după” săptămîna cînd simţise simptomele bolii, eu eram poate singurul aflat în zona de “după” . În afara familiei, eu eram persoana cea mai potrivită să îl ajut cu cîte ceva sau cu care voia să schimbe o vorbă, să afle ce mai era pe la serviciu – pentru că da, oricît ar părea de incredibil, era încă interesat de serviciu, fusese dealtfel un angajat model, un inginer foarte bun. Un om căruia chiar i se simţise un timp lipsa. E adevărat, nu foarte mult.

Nimeni nu e de neînlocuit, e o vorbă crudă dar adevărată care circulă prin birouri.

Transformearea lui era vizibilă de la săptămînă la săptămînă, era ca şi cum reciteam din nou romanul lui Stephen King, Thinner. Se subţia, se topea din picioare. Nu putea să stea locului. “Dacă stau, mă gîndesc la moarte şi nu-mi face bine.” Şi ca să evite să se gîndească la moarte, muncea foarte mult.

Făcea renovări prin casă. Repara pereţi. A pus ceramică în subsol, el cu mîna lui. Îl ajutam acolo unde trebuiau făcute finisări pentru că praful îi făcea rău. Cînd nu a mai putut face treabă el cu mîna lui, a angajat o companie să îi reamejeze aleea dinspre grădină, să îi refacă gardul, scările de piatră. Era entuziasmat cît de bine îi ieşea totul şi făceam eforturi supraomeneşti să par la fel ca el şi să nu îmi dea lacrimile.

Într-o zi m-a rugat să îl ajut să care frigiderul cel vechi în garaj. Era un frigider masiv aşa că l-am luat şi pe unchiu-meu să vină cu mine. Apucasem să îi spun că spre deosebire de mine lui unchiu-meu îi place să bea tărie aşa că i-a turnat o porţie generoasă dintr-o sticlă de whiskey de calitate. Îl privea pe unchiu-meu de cîte ori lua o înghiţitură şi îl întreba dacă e pe gustul lui. A trebuit să plec şi practic l-am forţat pe unchiu-meu să dea dintr-odată aproape jumătate din pahar peste cap.

“Se vede că habar nu are cum se bea un pahar de tărie, nu-i aşa?” l-a întrebat pe unchiu-meu, dintr-odată foarte nemulţumit de mine, ca şi cum grăbisem vreun ritual al ceaiului.

Mi-am reamintit toate momentele mele cu el cum probabil făceau toţi ceilalţi care rămăseseră pînă la sfîrşit, şi m-am gîndit totuşi ce nenorocos eram eu, fiind singurul care avea numai amintiri triste.

Nu îl cunoscusem pe omul acela fericit sau cel puţin mulţumit. Era groaznic.

După ce s-au terminat toate obiceiurile creştineşti în loc să mă duc la serviciu am mai stat un pic cu doamna Tanţa.

– Eu am fost foarte neliniştită pînă acum vrei doi ani cînd m-am hotărît să-mi iau loc de veci şi aici. Acum am loc de veci şi în România şi în Canada. Oriunde mă găseşte, eu sînt pregătită.

Nu puteai să nu rîzi cu ea, era neverosimil de veselă şi cum am spus, nimic forţat, era naturală. Apoi mi-a povestit că are nişte implanturi de metal la încheieturile de la mîini şi picioare şi despre problemele pe care le are prin toate aeroporturile din cauză că bipăie prin detectoarele de metal. “I-am spus fi-mii: fată, să-mi iei zbor direct că mor cu ăştia. Dar nu mai există zbor direct că nenorociţi de la Tarom au vîndut culoarul să facă bani puţini fără să mai opereze deloc. Că aşa sîntem noi românii, la mica ciupeală. Lasă-l pe altul să facă bani mulţi, noi ne mulţumim cu puţin, cu condiţia să fie pe de-a moaca. Aşa că tot schimb avioane, domnule. Şi la început mă ţineau cîte jumătate de oră să mă controleze, mă dezbrăcau nişte femei la piele – că dacă nu ştiu limba, aşa îmi trebuie. Dar de curînd am găsit rezolvarea… bat într-o bară de metal să facă zgomot, apoi arăt spre încheieturi şi spun “metal” că mi-a spus fi-mea că e acelaşi cuvînt în toate limbile. Şi mă lasă să trec. Dar mă gîndeam eu, în groapă, asta o să rămînă după mine: trei dinţi şi nişte articulaţii de metal. Tot e ceva. Hai să plecăm şi noi că sîntem aici de trei ore. Vorba lui străbunică-mea: Mă caută moartea pe acasă şi eu umblu brambura.”

De atunci nu am mai vorbit cu doamna Tanţa şi au trecut exact cinci ani.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.