Însă războiul aduce moarte

“If I am the chief of sinners, I am the chief of sufferers also.”

  Londra, noiembrie 1850

 Am părăsit biroul într-o stare de spirit excelentă, sau starea mea de spirit putea fi comparată cu a halterofilului care a reușit, după mulți ani de antrenament și un șir lung de compromisuri, să ridice de la podea bara încovoiată sub numărul impresionant de greutăți. În St. James’s Square am oprit o trăsură, pe care am împărțit-o până la Charing Cross cu scumpul meu Alvin. Desfătarea de a iscodi trecătorii din spatele draperiei groase, cenușii, pe care o împingeam ușor cu mânerul bastonului, îl obliga pe Alvin să tușească scurt, spre a-mi recăpăta atenția. Mă întorceam atunci spre el, cerându-mi scuze, dragul meu, dar uită-te și tu, privește o clipă soarele, care atât de rar ne bucură cu lumina sa, uite-l cum apune ca un gălbenuș de ou ce se prelinge pe clădiri, pe vitrinele brutăriilor, pe fețele murdare ale băieților ce-și duc sub braț franzela uscată, pe cele pudrate ale doamnelor, pe salopetele muncitorilor care ies de la fabrică, la ferestrele pe care pare că se scurge aur topit, pe gleznele dezgolite și albe ale fetelor de la internat, de parcă, pentru câteva clipe, am fi cu toții desenați cu aceeași pensulă muiată în cea mai dulce miere. A început atunci, neputincios în fața poeziei care se oferea de la fereastră, să-mi explice că editura lâncezea de câteva luni bune într-o paralizie generală, că nu mai publicasem un manuscris care să se bucure de atenția cititorilor de la volumul lui de Quincey despre opiu…
În Trafalgar Square, columna amiralului Nelson își întindea umbra peste clădirile din împrejurimi, până aproape de cotul Tamisei, la cheiurile Hungerford. Copiii loveau cu bețe lungi spițele roților, făcând zgomot, iar birjarul, ca să-i îndepărteze, își trăgea nasul cu zgomot și scuipa după ei. Lucrul acesta m-a făcut să-mi amintesc de tata. În după-amiezile în care se întorcea turtă de beat de la taverna turcului Ashan și adormea în scrânciobul din odaia sa, cu capul răsturnat nefiresc într-o parte și cu o dâră de salivă ițindu-i-se dintre buzele uscate ca un șerpișor de baltă, când se trezea, înapoindu-se dintr-o plimbare campestră, în care vecina de sub noi juca probabil rolul de nimfetă ce-și cântă și cheamă din nai pețitorul, scotea un sunet ciudat din fundul gâtlejului, apoi lepăda pe deasupra biroului până în fața ușii, uneori până aproape de sobița din bucătărie, o flegmă pe care fata din casă o curăța cu o cârpă udă. Când se trezea, nu-i amintea nimeni dezgustătorul episod, iar el își relua lectura vreunui roman polițist.
…Pe lângă asta, continua Alvin, zilele trecute am primit scrisoarea domnului Edyh, care ne tot promite un manuscris de ceva vreme, însă până acum n-am primit nicio pagină, niciun rând, iar lucrul acesta mă duce iarăși cu gândul la felul – să mă iertați! – naiv în care permiteți subvenționarea autorilor tineri, care astăzi pot scrie un roman pe măsura unui Dickens, iar mâine nu mai sunt în stare să alcătuiască o listă de cumpărături.
Dar iată-ne în Charing Cross! Îi zâmbesc lui Alvin și-i fac birjarului semn să oprească. Acesta coboară de pe capră, deschide ușa și se dă în lături. Alvin, vizibil deranjat de lipsa mea de atenție, duce scurt mâna la pălărie și coboară. Un aer rece pătrunde în interior și ceva din mine, poate că dorința de a face puțină mișcare, mă îndeamnă să cobor și eu și să-mi continui plimbarea pe jos, poate cu o scurtă oprire pe faleza Tamisei care, credeam eu, la acea oră și sub acea boltă de foc, trebuia să fi arătat ca o halbă plină de care-ți lipești ochiul. În față la Parade, localul unde toți scriitorașii care visau să cucerească lumea literelor se strângeau să-și recite între ei creațiile burlești, mi s-a părut că zăresc, cu coada ochiului, silueta unui bărbat care intenționase să-mi întindă mâna și să mă salute, însă, băgând de seamă în ultima clipă că gândurile mele erau în altă parte, și-o retrăsese imediat. M-am oprit și m-am întors. N-am băgat de seamă decât ușa de la bar, care se închidea ușor, și am intuit că cel care voise să-mi vorbească intrase înăuntru. Am împins ușa și m-a lovit în față mirosul greu de bere stătută și tutun ieftin. Mi-am scos mănușile, pălăria, i le-am încredințat puștiului de la garderobă odată cu bastonul și haina. Pentru o clipă, chipurile patibulare ale bețivilor s-au oprit din conversațiile lor anodine și au privit spre mine. M-am înroșit până în vârful urechilor și, pierzându-mi firea, am strigat la chelner cam tare, fapt care l-a deranjat, după figura pe care mi-a aruncat-o. M-am așezat la o masă din fund și am început să privesc la ceilalți, căutând să-l identific pe cel care dorise să-mi vorbească. Am cerut un biftec, un vin de casă și, înainte, un whisky cu sifon. Cuburile de gheață se loveau între ele și de sticla groasă a paharului, iar lichidul chihlimbariu se răsucea și eu mă gândeam că Alvin amintise în trăsură de o scrisoare de la Edyh. Edyh Longfellow: cu siguranță că, dacă a terminat biografia, m-a eternizat și pe mine undeva între paginile sale, poate că mi-a dedicat un capitol întreg, poate că s-a hotărât să vorbească fără ascunzișuri despre cum, vreme de o vară, strada pe care locuiserăm amândoi în copilărie, eu împreună cu familia, el împreună cu autorii săi din cărți, ceea ce e același lucru, am îngânat sub balconul Vanessei Casner poezii și cântece de dragoste, cu unicul acompaniament al câinilor de mahala, blănoși ca oile și cu scaieți lipiți de ei, lătrând și făcându-se înspre noi cu dinții care, în lumina palidă a felinarelor, păreau junghere de argint. Bietul Longfellow! Într-o geroasă zi de iarnă, profesorul de literatură îl scosese în fața clasei și, sub privirile pizmașe ale colegilor, îi ceruse să recite lecția. N-o știa. Noi am început să zâmbim. Spune lecția de data trecută, i-a cerut domnul Nash. N-a știut-o nici pe aceasta. George, zvăpăiatul clasei, pe care profesorii îl osândiseră să stea în prima bancă, își încrucișase ochii și o făcea pe tembelul: Nu știu, nu știu, nu știu. Noi am râs mai tare. După ce a izbit cu rigla în catedră, domnul Nash, calm, părintesc, atitudine care anticipa dezlănțuirea furtunii, cu descărcări de trei și patru în catalog, i-a cerut lui Longfellow să spună orice lecție dorea. Nu știu nicio lecție, a răspuns și s-a scărpinat după ureche. Edyh, spune-mi te rog, știi vreo persoană cunoscută care poartă numele tău, Longfellow? Da, a răspuns băiatul, însuflețindu-se – tata, Alexander Longfellow. Clasa s-a zguduit de țipete și râsete. Edyh a părăsit atunci clasa, cu capul în pământ, fără să-și mai ia din cuier haina. Îl vedeam pe fereastră cum străbătea curtea școlii acoperită de troiene, cu mâinile în buzunare, cu părul răvășit de vânt. Am terminat de mâncat și când am ieșit cerul era acoperit de nori. La scurt timp, a început ploaia. Apa răpăia în geamuri și obloane, se scurgea de pe streșini. M-am refugiat sub o prelată și m-am așezat pe un butoi de rom desfundat.
În spatele ferestrei, Edyh Longfellow scruta cu priviri dezaprobatoare oamenii care se plimbau pe trotuare. Cuplurile care mergeau la braț îi făceau scârbă, îl scârbeau bătrânele puritane, cu capetele acoperite și înveșmântate în pelerine ce le ascundeau mâinile ciuntite, acoperite de o piele pergamentoasă. Ducea la gură pipa din fildeș, din care trăgea lung și domol, ascultând cu băgare de seamă cum mocnește tutunul și apoi se preface în scrum. Dădea fumul afară repede, fiindcă amețea ușor. În spatele său, pe birou, deasupra manuscrisului de cinci sute de pagini, tocmai iscălise biletul prin care îl anunța pe Llykej Anderson, editorul său, că autobiografia era gata și că putea fi dată la tipar. Longfellow se întoarce de la fereastră și se așază în fotoliu, lângă cămin. Cât de ușor ar fi să iau fiecare pagină în parte și s-o dau focului, să mistui viața celui care-am fost și să dispar ca o nălucă. Se gândea că odată publicată, cartea avea să-i schimbe viața, prietenii care l-ar fi ajutat în orice împrejurare i-ar fi întors spatele și nu l-ar mai fi salutat niciodată, detractorii, obosiți și numeroși, și-ar fi recăpătat forțele sorbind veninul din miezul acelui volum. Privește la obiectele de pe birou: tocul, lampa cu gaz, manuscrisul, monoclul și cutia cu tutun. Într-o zi, dacă paginile acestea vor fi citite cum trebuie, oameni curioși vor păși în camera mea și vor privi fascinați toate aceste lucruri. Le vor cântări pe fiecare-n parte și vor căuta la ele răspunsul propriilor frământări. Se ridică și merge la bibliotecă, de unde se înapoiază cu o carte groasă. Citește din ea până ce adoarme.
Alvin zâmbea și se gândea că i-ar fi plăcut să fie și el considerat un șoarece de bibliotecă. Cocoțat pe o scară, cu o carte sub braț, cu una între picioare, cu ochii ațintiți la volumul din mâna stângă, dreapta ocupată de asemenea cu alt tom. Gândea toate acestea și privea tabloul lui Spitzweig atârnat în anticamera șefului său. Ținea pe genunchi manuscrisul lui Longfellow și abia aștepta să-i destăinuie editorului impresia pe care i-o lăsaseră puținele pagini pe care apucase să le răsfoiască de când curierul îi depusese în brațe pachetul. Ca să-și mai ușureze așteptarea, citește din manuscris la întâmplare: Cât pe ce să dau cu piciorul promisiunii pe care mi-am făcut-o de a scrie, în fiecare zi, câteva rânduri în jurnal. Astăzi fac douăzeci și doi de ani. Trebuie să notez cu acuratețe starea în care mă găsesc. Sunt lipsit de orice formă de voință, și angajarea într-o activitate sau alta mă chinuie îngrozitor. Sunt înspăimântat de cât de repede și de ușor îmi pierd interesul pentru lucruri, oameni. Continui să citesc povestirile acestui mare autor: mă consolează. Atât de entuziasmat am fost azi de scriitura sa, încât, în virtutea convingerii că imitarea unui autor preferat ajută la descoperirea propriei voci, m-am apucat să transcriu Însă războiul aduce moarte, numai de dragul de-a lăsa să-mi treacă prin degete cuvintele prozatorului. Încă vreau să fiu scriitor, cu toate că o simplă evaluare, o singură privire aruncată înlăuntrul meu, ar trebui să mă convingă să îmi doresc cu totul altceva, poate să mor. Alvin ridică privirea din nou spre tablou. Își pipăie buzunarul de la pieptul sacoului, unde simte cheile. Se gândește că ar putea intra în biroul domnului Anderson să-l aștepte acolo. Datorită ploii, care nu contenise toată noaptea, în anticameră se făcuse rece. Domnul Anderson nu se va supăra dacă mă voi așeza lângă cămin și-l voi aștepta acolo. Deschide ușa cu solemnitate, pășește înăuntru cu grijă, spunându-și să facă cât mai puțin zgomot. Pe biroul editorului, așezat cu spatele la fereastră, Alvin zărește așezate în dezordine cutia cu tutun, monoclul, pipa din fildeș, lampa cu gaz, tocul. Ocolește masa de lucru și privește pe fereastră: vântul nemilos umflă fustele subretelor, le întoarce  umbrelele pe dos, le împinge de la spate ca un bărbat nervos și grăbit. Copacii zbârliți își apleacă crengile până aproape de pământ, scoțând susur de șerpi prăvăliți într-o groapă. Se întoarce și aprinde focul. Trage un scaun lângă gura căminului, de unde trosnete seci îl fac să tresară, iar unduirile blânde ale limbilor de foc aruncă pe biblioteca din celălalt capăt palide răsfrângeri luminoase. Începe să citească.
Scrisul este o treabă serioasă. Poate că lucrul cel mai important pe care l-am învățat în ultimii ani acesta este: scrisul e o treabă serioasă! E greu să scrii, și mai greu este să observi, și cu mult mai greu este să reușești să scrii despre ceea ce observi. O atenție încordată și o încordare oțelită a simțurilor sunt de o importanță covârșitoare. Totuși, în același timp, trebuie să fii deschis și conștient de faptul că scrisul, de cele mai multe ori, nu este o desfășurare logică, cronologică, ci este un ,,cerc cu centrul peste tot”. Este o entitate plină, densă, o poți apuca de oriunde fără să ajungi nicăieri, o poți apuca de nicăieri, sfârșind prin a da de urma unui sens. Tot ce scriu are consistența unei pânze de păianjen. Funigei sunt povestirile mele! Odată am scris: Sub podul ca un curcubeu de piatră plânge John. Plânge el, plânge cerul de care se ascunde, plânge și Eveline, care astăzi, întorcându-se spre casă, a găsit în fața ușii de la intrare o hârtie murdară. A ridicat-o cu două degete nesigure și suspicioase. A întors-o pe o parte și pe cealaltă. Apa diluase cerneala, însă cuvintele se puteau încă citi cu ușurință. Desprinse buzele și, șoptit, îngână: Sub podul ca un curcubeu de piatră plânge John. Plânge el, plânge cerul de care se ascunde, plângi și tu, care astăzi, întorcându-te spre casă, ai găsit în fața ușii de la intrare această hârtie murdară. John se ridică neliniștit de pe piatra pe care șezuse plângând. Sub podul ăsta ca un curcubeu de piatră plâng. Plâng eu, plânge cerul de care mă ascund, mă întreb dacă și ea o fi plângând, ea care, astăzi, întorcându-se spre casă, va găsi în fața ușii de la intrare poezia mea. Acolo jos, mic, ascuns de lacrimile mele, plânge el. Plâng și eu și plânge și ea în spatele ferestrei, citind și recitind la nesfârșit ce stă scris pe hârtia murdară. În casă, în spatele ferestrei, plâng eu citind aceste versuri. Plâng eu, plânge cerul care parcă a citit peste umărul meu, probabil o fi plângând și el, oricine ar fi. Câte vieți, atâtea perspective.
Bietul Longfellow! Ploaia pare să fi stat. Te las, preabunule butoi desfundat. Mi-ai ținut dos și mi-ai ascultat poveștile, și eu le-am ascultat pe ale tale. Povestea copacului doborât si transformat în bucăți mari și lungi de lemn. Povestea dogarului bătrân care a făcut în miezul tău un foc micuț ca să te-ndoi și ca să primești cununa inelelor de fier. Povestea cârciumarului care te-a cumpărat din târg și te-a umplut cu rom. Și poveștile tuturor celor pe care i-ai îndestulat cu nectarul pântecelui tău, preabunule butoi desfundat. Bietul Longfellow: oroarea sa era ciorba de pui. Când îl chemau la cantină, se înarma cu răbdare și își lovea abdomenul cu pumnul strâns, pregătindu-l astfel pentru ce e mai rău. Intra în bufet și se cocoța repede pe scaun. Sunetul polonicelor care se vărsau în castron îl loveau în piept ca talpa unui soldat. Bucătăreasa se întorcea și îi depunea în față gura rotundă din ceramică. Aburii se ridicau ușor și-i înțepau nasul. Prima lingură se scufunda cel mai greu în zeama uleioasă. O învârtea încet, prefăcându-se că suflă ca să se răcească. Pielița de la pui băltea la suprafață. Părea o insulă de grăsime. I se punea nodul în gât. Nu prea mi-e foame, cred că am să mănânc ceva mai târziu.
Voi putea scrie vreodată o povestire, chiar și numai de o pagină, despre care să pot apoi spune că sunt mulțumit? Îmi este atât de greu să-mi adun și să-mi concentrez toate gândurile și forțele într-un singur punct. Mă îndoiesc de tot ce scriu, de tot ce imaginez. Mi se pare, și uneori chiar am certitudinea, că îmi bat joc de mine, că îmi pierd timpul făcând ceva pentru care nu am chemare. Chiar dacă de-a lungul timpului am scris povestiri pentru care am fost apreciat, chiar dacă cuvintele mele au reușit să stârnească râsul sau plânsul cuiva, eu tot gol mă simt; și tot împotriva voinței mele mi se pare că fac totul. În unele ceasuri cred că m-aș putea așeza la masă și aș putea scrie cartea visurilor mele. Alte dăți, și mult mai des se întâmplă astfel, scriu cu certitudinea în suflet că la orice m-aș pricepe mai bine decât la scris.
Pe Alvin l-am descoperit la mine în birou, citind. Domnule Anderson, domnule Anderson, am crezut că mi se va usca inima de așteptare, să mă scuzați că am intrat în biroul dumneavoastră, însă dincolo, în anticameră, oasele începuseră să-mi trosnească de frig ca niște surcele, Scumpul meu Alvin, dar ești binevenit oricând aici, știi și tu prea bine că nu ai nevoie de aprobarea mea ca să intri în birou, Domnule Anderson, am în mâini manuscrisul lui Longfellow, este o nebunie, o surpriză, o desfătare, Chiar așa, V-o spun cu toată certitudinea, cât v-am așteptat am tot răsfoit paginile, e minunat, e mai mult decât o biografie sau, mai bine zis, faptul că este o biografie reprezintă numai una dintre fațete, este un jurnal, un roman, sunt lamentațiile și observațiile unui scriitor care se străduiește să se găsească pe sine și apoi să-i găsească pe ceilalți și apoi să se regăsească pe sine și să-și povestească despre ceilalți, Alvin, mă faci curios, Așa și ar trebui să fiți, domnule, Foarte bine, lasă-mi-l pe birou și în scurtă vreme mă voi ocupa de el, tu du-te și vorbește cu cei de la tipografie, dacă totul merge bine, în câteva zile o punem în vitrină, Acum mă duc, domnule.
Alvin coboară treptele două câte două. Tot câte două trepte urcă doamna cu voal negru, care intră în biroul editorului fără să bată la ușă. Din cauza curentului care se stârnește, perdeaua se umflă și apoi se lasă din tavan până jos; e albă și diafană, iar în faldurile pe care le formează se organizează mici desene. Capătul este la o palmă deasupra podelei. Un joc interesant este să fixezi cu privirea ceva de dincolo de fereastră (un pom? un nor?) și să-ți miști apoi capul dintr-o parte în alta: rezultatul este că imaginii pe care ți-ai ales-o i se alătură altele, în funcție de broderia perdelei.
Eu zăream un elefant în cârca unui condor când am auzit nemernicule, tu crezi că poți sacrifica totul în numele artei tale de doi bani, mișelule! M-am ridicat și m-am răsucit pe căclâie, însă țeava pistolului, la capătul unui braț lung, subțire, cu unghii vopsite, îmi turtea deja obrazul. Tata obișnuia să-mi apese cu degetul arătător tâmpla atunci când făceam o boacănă. Ridica dintr-o sprânceană și-mi zicea băiete, te crezi cocoș, iar eu îi răspundeam că nu. Atunci apăsa și mai tare, iar mie îmi zvâcnea sângele în cap de durere și amețeam. În armată, pe care o făcuse la nouăsprezece ani, cel care avea să-mi fie tată încercase în repetate rânduri să dezerteze. Era îndrăgostit, iar încercările sale de mișel se concentrau înspre o femeie mai în vârstă ca el, o salope de mâna a patra, care cu prima ocazie l-a părăsit, pe el și orașul, fiindcă un zbanghiu mai fudul își făcuse apariția în orizontul ei îngust ca un tronson. Într-o noapte, după ce adormiseră toți cadeții, tânărul care avea să-mi fie tată, însă deocamdată nu-mi era s-a ridicat din pat, a traversat pe brânci camera, a ieșit în bezna pâcloasă a nopții și a fugit până la cea mai apropiată latură a gardului înalt. Și-a aruncat pe cealaltă parte geanta, șapca, pantoful drept, la cel stâng a simțit un fluier în ureche și o mână căzută pe umăr ca o lopată, un pumn în stomac care l-a adormit. Când s-a trezit din leșin, jumătate din degetul arătător de la dreapta era secerat, sau, mai bine zis, când s-a întors din leșin jumătate din deget nu mai era acolo. Jumătatea încă sudată de mână era vârâtă într-o ceașcă de cafea plină cu iod. Și-a dat seama că avea mâna amorțită până la umăr. A leșinat din nou. Cu jumătatea aceea de deget îmi apăsa tâmpla. Rana cicatrizată era rotundă și netedă ca o chelie.
Vanessa Casner îi căuta inima cu pistolul. Dincolo de fereastră soarele cobora, iar ultimele raze îi gâdilau gleznele și pulpele plinuțe. Acum, aici, vei arde sub ochii mei paginile în care povestești despre noi, Doamnă, dar despre ce vor…,Să nu mă iei cu doamnă, nenorocitule, paginile două sute treizeci și unu și patru sute șaptezeci să le văd arse, arse, arse! Alvin a intrat fix când volumul al doilea din Război și Pace traversa periculos distanța dintre doamna cu voal negru pe ochi și ochiul surprins și înspăimântat și luat pe nepregătite al domnului Anderson. Alvin nu știa dacă să intervină sau nu. Cu câteva clipe înainte de a intra în biroul editorului mușcase dintr-o piersică și mesteca îmbucătura când l-a văzut pe Tolstoi făcând săritura în lungime, așa se emoționase că nu izbutea să înghită dumicatul, tot mutându-l din dreapta în stânga, împingându-l cu limba din stânga în dreapta, presând carnea dulce a fructului de cerul gurii, dar mișcările acestea le făcea Alvin inconștient, fiindcă imperiul atenției sale fusese cotropit de cei doi care se fugăreau și de pistolul care se interpunea ca o iubită conciliatoare, Haideți, vă rog, terminați odată, părea că spune strălucitorul Colt Model 1848, însă ei nu voiau să înceteze, doamna voia să ardă ceva, nu se înțelegea dacă să-i ardă editorului un glonț sau o palmă sau o sărutare, domnul Anderson fugea ca de diavol, strigând ca pe-o mantră cuvintele confuzie, greșeală, încurcătură.
Însă luna s-a filtrat deodată prin perdea, iar eu m-am oprit în loc. M-am întors și mi-am privit în ochi fosta ibovnică. Am vrut s-o izbesc în frunte cu podul palmei, dar m-a îngrețoșat amintirea zilelor îndepărtate când părinții ei îi controlau între picioare bucățica de vată. Odată, menstruația îi întârziase mai multe zile la rând, și amândoi eram terorizați că bătrânul Casner va descoperi dezonoarea. Atunci m-am tăiat în palmă cu un ciob și am picurat pe vata albă, pufoasă, mai mulți stropi. Când mi-a văzut flacăra din priviri, a depus arma pe marginea biroului. M-am apropiat de ea și i-am cuprins umerii cu mâinile. Am strâns-o cât am putut de tare, iar ea a strigat Longfellow, mă doare, Longfellow, ai să-mi zdrobești oasele. Longfellow? l-am auzit pe secretarul editorului meu murmurând. Da, am strigat, Logfellow sunt, Anderson sunt, fața și reversul, apa și focul, noaptea și ziua, lumină și întuneric, toată viața am fost nedespărțiți, vasele comunicante care ne leagă s-au alcătuit din ura pentru cel care ne-a fost tată, da, relația noastră este cea a soarelui cu luna, sunt…
Alvin ridică pistolul cu mâna tremurândă. Și-o susține cu cealaltă. Trage scurt. Trage iarăși. Cadavrele cad ca secerate unul peste celălalt. Alvin adună foile manuscrisului și părăsește încăperea. Treizeci și șase de ani au trecut și cel care citise povestirea aceasta în copilărie și în adolescență se numea Robert Louis Stevenson. Într-o seară cu lună plină s-a așezat la masa de scris și a încercat să compună ceva asemănător. A scris Straniul caz al doctorului Jekyll și al domnului Hyde.

Laurentiu Daniel

Citesc. Scriu. Si nu stiu pentru cat timp.

www.facebook.com/laurentiudaniel.ginghina