Insomnii. Omul Negru

Omul negru

     Motorul mașinii de spălat polua cu răgete grosolane liniștea feerică a locuinței. Când acesta lua o scurtă pauză, prin fereastra rabatată a bucătăriei se auzea cântecul unui pițigoi singuratic. Pe canapeaua de pe hol se putea distinge silueta de neconfundat a Carlei, cu picioarele lungi și subțiri aruncate peste pernele canapelei și cu trupul zvelt deșirându-se de-a lungul ei. Un cap micuț, îmbrăcat în onduleuri castanii se sprijinea pe brațele-i îndoite. Ochii scăldați în nuanțe maronii priveau în gol tavanul. Singurele dovezi că aceasta mai era în viață erau ușoarele ridicături ale pieptului și clipitul la intervale mult mai lungi decât ar fi fost considerat normal. Cu un oftat prelung se ridică greoi în șezut și privi cana plină de cafea, zăcând încă neatinsă pe masă. Înghiți lacomă din lichidul negru și trânti cana, acum pe jumătate goală, la loc. Pentru a treia seară consecutiv nu reușea să adoarmă. Privi pieziș spre fereastra dormitorului unde soțul ei, întors de la schimbul trei, dormea dus.
Oftă din nou și goli cana dintr-o singură înghițitură. Se ridică fără tragere de inimă de pe canapea și se apucă de curățenie, încercând să își scoată din minte visele ce o bântuiau în fiecare noapte și îi alungau somnul. Contextul era întotdeauna diferit, la fel și personajele, cu toate acestea o figură mereu ascunsă în umbre rămânea comună. Nu vorbea, nu mișca, nu scotea nici măcar un sunet, iar asta o speria cel mai mult pe Carla, faptul că nu făcea altceva decât să o pândească.
Mâinile Carlei tremurau pe farfuria scufundată pe jumătate în chiuvetă și o lăsă să cadă în apa înspumată. Vibrațiile telefonului mobil au scos-o din transă și, după ce și-a șters mâinile pe prosopul de bucătărie întotdeauna lăsat la îndemână, a răspuns apelului.
– Bună Anda, ce faci?
– Bună, auzi, ești acasă, da? Vocea prietenei ei de o viață se auzi veselă în telefon și Carla zâmbi.
– Da, sunt acasă toată ziua.
– Perfect, o să trec pe la tine cu materialele pentru invitații. Ajung în vreo jumătate de oră. E în regulă?
– Da, OK, te aștept. Te-am pupat!
– Și eu, și eu! Carla încheie rapid apelul și se întoarse către teancul de farfurii murdare ce își așteptau răbdătoare rândul lângă chiuvetă. Se apucă de îndată de treabă dorind să fie gata cu ele la sosirea Andei. Întotdeauna punctuală, treizeci de minute mai târziu, Anda se afișă toată un zâmbet la ușa de la intrare.
– Bine ai venit, hai intră! Sper că nu te superi dacă stăm pe hol, Matei a fost de noapte și nu vreau să-l trezim cu trăncăneala noastră. Spuse Carla în grabă în timp ce își ajuta prietena cu descărcatul materialelor. Anda zâmbi și se tolăni pe canapea, locul ei preferat din toată casa.
– Eh da, cum să mă supăr? Mai bine, spune-mi ce face bebe? O întrebă Anda ațintindu-și privirea asupra burticii ușor conturate sub bluza largă a Carlei. Aceasta zâmbi la rândul ei și turnă cafeaua în cești.
– Bebe e bine. A început să miște. Trebuie să ajung miercuri la ecograf pentru morfologie.
– Și nu crezi că ar fi cazul să renunți la cafea? O tachină Anda cunoscând foarte bine dependența prietenei ei pentru cofeină. Carla strâmbă din nas și privi cu un ușor dezgust ceașca.
– E decofeinizată. Afară de gustul de cafea nu are nici un efect… Anda râse și sorbi din propria ceașcă. Își îndreptă privirea către tabloul pictat de lângă bibliotecă înfățișând un grup de tinere fără chip jucând cărți într-un salon bogat decorat cu flori și statuete, și un tânăr domn, cu siguranță nobil, îmbrăcat în veșminte negre, ce le admira sprijinit de fereastra încăperii.
– Mereu m-a uimit talentul bunicii tale. Mărturisi Anda încă privind tabloul. Carla lăsă cartoanele dublu cretate din mână și dădu din cap.
– Era într-adevăr talentată. Acela a fost printre ultimele picturi realizate înainte ca demența să îi fure cu totul mințile. Este singurul care a supraviețuit incendiului. L-a numit Omul Negru.
– Îmi amintesc poveștile pe care ni le spunea legate de Omul Negru și cum ne învăța să încuiem mereu ușile și ferestrele și să nu privim niciodată bărbații străini în ochi că altfel vine Omul Negru și ne fură.
– Da, acela a fost începutul… atunci când încâ mai existau câțiva stropi de coerență în gândurile și vorbele ei.
– Păcat că și-a ars toate picturile. Ai fi putut să le expui într-o galerie.
– Poate…dar mai bine, spune-mi dacă te-ai hotărât asupra modelului pentru invitațiile de nuntă. Carla schimbă subiectul și îi întinse Andei cele trei modele finaliste. Ochii acesteia se luminară și se așeză mai comod pe canapea.
– M-am hotărât! Știu că data trecută ți-am spus că aș vrea porumbeii, dar m-am răzgândit și acum vreau modelul cu îngerași. Am găsit niște mărturii adorabile din sticlă în formă de Cupidon și vreau să merg pe aceeași tematică. Anda scoase din geantă un Cupidon din sticlă cu arcul întins și pus la ochi, pregătit parcă să tragă. Carla îl inspectă pe toate părțile și îl înapoie posesoarei.
– Sigur, dacă ăsta îți place, pe ăsta îl facem. O să redesenez îngerii pentru a semăna cu mărturiile tale. Ai vrea să mai facem vreo schimbare? Își scoase caietul de schițe și trasă în el conturul îngerului, făcând mici notițe în lateral.
– Nu, îmi plac așa cum sunt. Poți să îmi trimiți pe mail poze cu desenul când este gata ca să te poți apuca de ele.
– Dacă crezi că nu o să te mai răzgândești… Obrajii Andei se îmbujorară și își împreună mâinile deasupra pieptului ca un copil încăpățânat.
– Eh, nu mă mai răzgândesc. Dacă am zis că rămâne ăsta, rămâne ăsta. Acum, te rog să mă scuzi draga mea, dar trebuie să plec să probez rochia. Ești sigură că nu vrei să vii cu mine? Carla zâmbi și își conduse prietena la ieșire.
– Sigur, dar mersi de invitație. O să încerc să mă mai bag iar la somn.
– Nici azi-noapte nu ai putut dormi? O întrebă Anda îngrijorată și Carla scutură din cap.
– Bea o cană cu lapte cald îndulcit cu miere. E grozav de bun! Deja e târziu, te-am pupat draga mea, ai grijă de tine și de bebe.
– Și tu la fel! Să îmi trimiți poze cu rochia!
– Așa o să fac! Strigă Anda pe jumătate intrată în mașină. Carla rămase câteva momente în ușă și privi mașina depărtându-se. Auzi ușa de la dormitor deschizându-se, semn că Matei se trezise, și se duse în întâmpinarea lui.
Prin fereastra salonului, folosit și pe post de birou, luminile farurilor trasau linii drepte în timp ce Matei se pregătea de plecare. Noaptea se instalase deja și îmbrățișa cu brațele ei lungi casele și străzile parcă lipsite de viață. Ici colo se mai zărea câte o persoană grăbită să ajungă la tura de noapte fie dorind să se întoarcă acasă, acompaniați fiind de lătrăturile câinilor al căror somn îl deranjau. În salonul mai sus menționat, Carla, împrejmuită de teancuri de cărți și caiete pline de schițe, adăuga ultimele detalii Cupidonului Andei. Știa că nu avea rost să încerce să doarmă de aceea căuta să își petreacă timpul într-un mod cât mai productiv. Odată terminat desenul, acesta urma să fie încorporat în modelul original ca mai apoi invitațiile să poată fi printate. Îi plăcea să își ajute prietena și ar fi făcut-o indiferent de cât de aglomerată i-ar fi fost agenda. De data aceasta însă nu se putea concentra la schița din fața ei oricât de mult ar fi încercat. Cu un oftat se sprijini de spătarul scaunului și privi lung îngerii zbenduindu-se liberi și lipsiți de griji pe coală. Lasă creionul din mână și se îndreptă spre dormitor luându-și laptopul cu ea. Lungită pe cerceafurile moi și cu pilota de care refuza să se despartă ridicată până la piept tastă primul lucru care îi veni în minte: Omul Negru, creatura mistică ce o obseda pe bunica ei în clipele de demență.
– Omul Negru este o creatură mistică folosită în multe culturi de către adulți pentru a-i face pe copii să se cumințească. Omul negru nu are o înfățișare anume, acesta apărând în haine și pălărie neagră pentru a-și ascunde chipul. Este de cele mai multe ori descris ca fiind bărbat, însă poate avea orice gen sau vârstă. În anumite culturi Omul Negru îl reprezintă pe însuși Diavolul. Vocea șoptită a Carlei se auzea ca un ecou stins în liniștea dormitorului. Mai deschise un link și își îndreptă atenția către fereastra din bucătărie. Afară vântul se întețea, iar ramurile micuțului cireș plesnau geamul furioase. Își întoarse privirea către monitor și citi în continuare.
– În unele așezăminte țigănești se vorbește despre posibilitatea Omului Negru de a interacționa cu adulții și de a apărea în visele acestora. Pentru a se proteja, țiganii poartă diverse amulete de protecție, iar unele familii îngroapă într-o noapte cu lună plină o potcoavă de cal într-un vas de pământ peste care toarnă apă cu sare. Apa și sarea sunt elemente purificatoare, pe când potcoava de cal este simbol al nocorului, demon venerat de către țigani. Prin această practică familia respectivă este sub protecția demonului Noroc și nici un alt demon nu se poate atinge de ei. Clara privi lung monitorul și închise laptopul refuzând să creadă asemenea superstiții. Știa că țiganii și oamenii în general tind să atribuie anumite fenomene și întâmplări divinităților sau puterilor supranaturale, însă Clara prefera să caute întotdeauna explicația logică. Conștientizarea că va fi mamă și responsabilitățile pe care această poziție le aducea cu sine o înspăimântau, iar această teamă se manifesta sub forma coșmarurilor. Asta și faptul că Matei lucra și nu putea să doarmă bine neștiindu-l lângă ea erau singurele explicații pentru insomniile și coșmarurile ei. Cu acest gând în minte stinse lumina și își trase pilota până la gât.
Scârțâitul familiar al ușii o trezi pe Carla și aceasta își crăpă ușor ochii. Recunoscu decorul camerei ei din copilărie și pe bătrăna fină care tocmai îi lăsase un platou cu prăjituri pe noptieră. Judecând după felul în care întunericul nopții se îngâna cu primele raze de soare, nu putea fi mai mult de șase dimineața.
– Ciudat…șopti Carla și cu toate acestea începu să mănânce pofticioasă din prăjituri. Încă o mai auzea pe femeie vorbind prin curte și ieși din cameră. Ajunse în mijlocul curții însă femeia dispăruse. Soarele era deja sus și își împrăștia cu generozitate căldura. Bunicul Carlei, dispărut de aproape doi ani, stătea aplecat peste un chiutuc de salcâm cu un topor în mână. Se apropie și văzu stropii de sânge împrăstiați atât pe hainele bătrânului cât și pe cimentul de lângă chiutuc. Speriată se repezi spre bătrân și îl întrebă ce a făcut. Acesta își întoarse ochii plini de ură către ea și scrâșni din dinți, lăsând toporul să-i cadă din mână. Carla se dădu în spate speriată.
– Futu-i mama lui de câine! Mormăi bătrânul întorcându-și spatele, mi-a mâncat bucățica de carne din farfurie. Dar l-am învățat eu minte! Strigă bătrânul dispărând în camera lui. Carla îl privea uimită.
– Ce câine omul lui dumnezeu?! Noi nu avem nici un câine! Nici bine nu termină de vorbit și observă cum un cățel cu părul negru și creț se apropie șchiopătând de ea. Pe partea dreaptă o bucată de carne era decupată lăsând să i se vadă coastele însângerate, și o parte din falca dreaptă lipsea. Fără a sta pe gânduri, Carla îngenunche lângă animalul mutilat și îl luă în brațe. Printre lacrimi îi vedea ochii suferinzi ațintindu-se asupra ei.
– Ai omorât câinele om nebun! Ce ți-a făcut săracul animal? Se răsti către camera bătrânului neștiind și nepăsându-i dacă acesta o putea auzi sau nu.
– Dă-l dracu! Mi-a mâncat bucățica de carne așa că i-am luat-o și eu pe a lui! Încă un șir de înjurături și vocea bătrânului se stinse. Carla se uită iar la animalul ce încă o privea tăcut. Mâinile îi tremurau însă nu putea să se ridice sau să vorbească. În fața ei observă o baltă de sânge crescând văzând cu ochii, mai în dreapta, înfipt în ciment, era cuțitul ei de bucătărie preferat. Lângă el, sprijinindu-se parcă de aer, stătea drept toporul bătrânului. Ambele străluceau și nici un strop de sânge nu le știrbea luciul. Cu lacrimile încă șiroindu-i pe oraji Carla își plimbă privirea și, lângă bradul ce se înălța maiestuos în fața casei zări silueta familiară a bărbatului ce îi apărea mereu în vise. Tresări când acesta se întoarse, mantia lui neagră măturând pământul, și dispăru ca o fantasmă.

Ochii Carlei s-au deschis larg și au fost întâmpinați de semi-întunericul obișnuit al dormitorului. Obrajii îi erau umezi și inima îi bătea neregulat. În burtică, bebe lovea puternic, probabil și el alarmat de neliniștea mamei.
– Nici măcar nu era câinele meu…buimăci și se ridică în șezut, înghițind aer cu nesaț. Se concentră asupra decodorului pentru a putea să citească ora. 2:38 afișa acesta și Carla se prăbuși înapoi pe pernă. De data asta a prins aroape trei ore de somn. Își puse mâinile pe burtică cu scopul de a-și linilti pruncul și privi întunericul camerei, așteptând parcă să zărească în el conturul bărbatului din vis.
– Așa îmi trebuie dacă citesc tot felul de prostii înainte de culcare. Bombăni Carla și își trase pentru încă o dată pilota până la umeri.
– Așa mă gândeam și eu, dar voi oamenii nu puteți niciodată să rezistați tentației. Noua voce o făcu să tresară și dacă trupul nu i-ar fi fost înțepenit, ar fi sărit cu siguranță din pat. Tolănit în partea dreaptă a patului era nimeni altul decât bărbatul ce îi bântuia visele.
– Baubau! Râse acesta și se prefăcu rănit de expresia înspăimântată a fetei și de cum ochii ei îi trădau dorința de a fugi.
– Ei, hai acum! Chiar nu este nevoie de atâta ostilitate! Unde este primirea călduroasă a românilor? Tremurând din toate încheieturile Carla înghiți în sec. Becul apris pe hol și distanța mică îi permiteau să îi distingă chipul intrusului.
– Tu ești bărbatul din tabloul bunicii, îngâimă Carla șocată.
– Oh, Casandra? Minunată femeie, și ce mâini pricepute avea…am avertizat-o să nu îmi picteze chipul, dar încăpățânată femeie mai era. Exact ca tine! Ori de câte ori îți făceam dispărut micuțul tău jurnal în care îți ,,colecționai” visele sau, coșmaruri, după cum le numiți voi, tu continuai să scrii altele.
– Și ce este atât de rău în asta? Întrebă cu glasul sfârșit Clara neînțelegând cum de bărbatul știa de jurnalul ei. Intrusul oftă și o privi fix în ochi.
– Ai idee de ce înfățișarea sau existența mea nu sunt cunoscute? Nu? Îți explic. Vezi tu draga mea, pentru a putea să-mi desfășor activitatea liniștit –
– Adică să sperii și să răpești copiii obraznici?
– Printre altele…dar pentru a putea face asta în continuare trebuie să rămân o fantasmă în care adulții nu cred. Astfel nu vor recurge la diverse tertipuri pentru a mă alunga.
– Cum ar fi potcoave de cai îngropate în pământ? Îl întrebă Carla încercând să își forțeze corpul să se miște. Bărbatul o privi pieziș și cu o mișcare rapidă a încheieturii glasul Carlei dispăru.
– Nu este frumos să tot întrerupi o persoană, dar da, potcoavele ar fi un exemplu. Pocni din degete și vocea Carlei reveni. Acum poți vorbi, dar te rog, fără țipete oricum nu îți vor folosi la nimic.
– Atunci de ce te arăți adulților? De ce le apari în vise? Se răsti Carla, răpusă psihic de incapacitatea de a se mișca sau de a se putea apăra împotriva bărbatului.
– Pentru că voi oamenii sunteți atât de amuzanți și interesanți încât nu mă pot abține. Mărturisi Omul Negru și se aplecă asupra ei, răsuflarea lui risipindu-se peste obrajii umezi ai femeii. Până și eu am slăbiciunile mele. Șopti cuvintele și își apropie buzele de ale Carlei.
– Ce ar trebui să mă fac cu tine micuță floare? Vocea Carlei dispăru din nou, nu din cauza magiei omului negru ci din cauza groazei și tot ce putea face ea era să își închidă ochii rugându-se ca totul să nu fie decât un coșmar.
– Numește-l coșmar dacă dorești, dar din el nu vei mai reuși să te trezești… Ochii Carlei se deschiseră larg și îl priveau sălbatic. Mâinile i se încleștară instinctiv în jurul pântecului rupând pentru o secundă vraja omului negru.
– Lasă-mă să trăiesc! Răcni și omul negru se distanță de ea. Își lăsă privirea să coboare până în dreptul pântecului femeii și se încruntă.
– Nici măcar eu nu pot răpi un suflet nevinovat. Va fi precum dorești draga mea.

***

Mirosul de dezinfectant specific spitalelor îi făcea de fiecare dată rău Andei. Cu toate acestea în fiecare zi pașii o purtau pe aceleași coridoare deja cunoscute ale spitalului. Îl zări pe Matei cu fruntea lipită de geamul rece al salonului. In ultima săptămână slăbise aproape zece kilograme și oasele proeminente ale pomeților îi dădeau înfățișarea unui cadavru. Ochii, odată de un albastru aprins și mereu puși pe glume erau acum palizi și îngropați în orbite.
– Vreo îmbunătățire? Îl întrebă Anda odată ajunsă lângă el. Matei își scutură capul.
– În ce o privește pe Carla, nu. Întreaga activitate cerebrală a dispărut aproape complet. Este nevoie de toate tuburile și aparatele astea pentru ca inima ei să continue să bată.
– Și copilul? Matei schiță un zâmbet.
– Medicii sunt optimiști. Mi-au spus că nu este afectat și continuă să se dezvolte normal. Dacă starea Carlei nu se înrăutățește o vor putea menține în viață până organele lui vor fi îndeajuns de mature pentru a putea supraviețui de unul singur.
– Și ce se va întâmpla după? Îl întrebă Anda temându-se de răspuns. Matei oftă și își ridică fruntea.
– Dacă va supraviețui operației există posibilitatea de a o ține în continuare legată la aparate. Creierul ei încă mai trăiește însă șansele ca ea să se mai trezească sunt aproape de zero.
– Și-au dat seama de unde a pornit totul?
– Încă nu. Tot ce mi-au putut spune a fost că paralizia a progresat foarte rapid pornind de la membre și atacându-i pe urmă organele vitale. După aceea sistemul nervos a început să cedeze ușor, ușor. Organismul ei pur și simplu s-a închis și nimeni nu știe de ce. Pervazul geamului se umezi și Matei se scuză lăsând-o pe Anda singură în fața salonului. Mâinile îi tremurau pe sticla rece și lacrimile începură să cadă nestingherite. Își privi pentru încă o dată prietena de o viață, sperând că printr-un miracol aceasta își va deschide ochii. Trase aer în piept și cu inima frântă plecă și ea. În singurătatea salonului și ascunsă de orice privire o lacrimă se strecură de sub pleoapele închise și se prelinse pe obrazul alb al Carlei.

Aproape de opt dimineața, când Matei se întoarse de la schimbul trei își găsi tânăra soție nemișcată în pat, cu brațele în jurul abdomenului și cu ochii încețoșați. Când a ajuns ambulanța, Carla abia mai putea respira singură și a fost conectată de urgență la ventilator. În ciuda eforturilor medicilor și a rugăciunilor familiei starea Carlei se înrăutățea pe zi ce trecea, iar șansele ei de recuperare au dispărut aproape complet. Medicii au decis însă ca aceasta să rămână conectată la aparate, deși activitatea cerebrală era aproape inexistentă, pentru a-i oferi fătului, în vârstă de 26 de săptămâni, o șansă de a se dezvolta îndeajuns pentru naștere. Odată cu tânăra va dispărea și misterul morții ei, iar existența Omului Negru va rămâne pentru încă o dată neștiută.

Vera M

Procastinatoare inraita si iubitoare de lectura.
Se zvoneste ca ar avea ceva umor.