Dacă aţi crezut pentru o clipă că De Niro nu mai are ce arăta la 72, merită să vă duceţi la comedia The Intern / Internul. Ca şi în The Family, o altă comedie de acum doi ani (sau The Grudge Match, mai slăbuţ) cred că farmecul irezistibil “a la De Niro” este ceea ce salvează aceste producţii şi aduce oamenii în cinematografe la şase săptămîni de la lansare (cinematograful în care am fost eu în week-end era aproape plin cu oameni în vîrstă).
Ca poveste centrală, filmul este un amestec între The Internship (Owen Wilson şi Vince Vaughn) şi The Devil Wears Prada în care actriţa din rolul principal, Anne Hathaway, a jucat de asemenea.
Înainte de toate, nu cred că există în limba română termenul “intern”, în sensul redat pe afişul filmului: o poziţie pe termen scurt (cîteva luni sau maximum un an) care se oferă de obicei studenţilor, ca o prima experienţă în lumea corporatistă, pentru a le oferi ceva de pus pe CV – o foaie albă trebuie să înceapă cumva, de undeva. Şi de aici un prim motiv de amuzament. În loc de tineri, compania de publicitate din film caută persoane în vîrstă, pentru a testa (mă gîndesc) dacă există ceva adevăr în proverbele gen “dacă nu ai un bătrîn cumpără-l” ☺
Şi “bătrînul” De Niro îşi merită cu vîrf şi îndesat salariul: ajută în stînga şi în dreapta, are o vorbă bună pentru fiecare (dar îi ia şi la mişto cînd trebuie) se împrieteneşte cu toată lumea şi doar prin felul lui de a fi reuşeşte să-i devină indispensabil patroanei Jules Ostin (Anne Hathaway). Ben devine deci asistentul ei; uşor-uşor (aş zice pe nesimţite) pătrunde şi în viaţa ei privată, se poartă ca un unchi simpatic cu fetiţa acesteia, devine şofer, dar uneori şi babysitter, iar spre sfîrşit este luat ca partener de călătorii de afaceri. Poate pare un pic banală descrierea pe care v-am făcut-o, dar filmul, derularea evenimentelor, jocul actorilor, transformă banalul în extraordinar (sau aproape). Foarte multe scene sînt de-a dreptul hilare.
În prima parte a filmului, majoritatea situaţiilor umoristice sînt furnizate prin discrepanţa între două culturi: cea a costumului, cravatei, batistei, punctualităţii şi a genţii diplomat versus dezordinii, cămăşilor scoase din pantaloni, “bărbii de două zile” – într-un cuvînt: superficialitatea noii generaţii. Atehnicul Ben Whittaker (De Niro) stă lîngă un tip care tastează la tastatura laptopului cu viteza luminii dar nu ştie să-i ceară scuze unei fete pe a ofensat-o mai înainte (în loc de scuze îi trimite texte gen “☹”).
În partea a doua a filmului, scenarista a simţit nevoia să intre mai în detaliu în viaţa personajului Jules Ostin, care încearcă şi nu prea reuşeşte să jongleze între servici, şedinţe, copil mic şi “îndatoririle” de soţie. În această zonă, filmul capătă accente dramatice şi pe alocuri lansează mesaje feministe, mesaje care însă pe mine nu m-au deranjat deloc. Tot aici există o scenă în care patroana se îmbată puţintel sărbătorind cu angajaţii şi este una dintre scenele pe care le-aş fi eliminat, pileala nelegîndu-se deloc cu felul de a fi (strict, serios, familist) a personajului de pînă atunci. În plus, oricine îşi dă seama: faza aceasta (în care la final ea vomită) a fost creată special pentru a-l face pe Ben Whittaker să-şi scoată batista… really?!
Ca orice comedie de Hollywood, şi în The Intern au scăpat (după numărătoarea mea) trei faze deplasate, de prost gust. Dar oamenii din sală au rîs, de unde se vede treaba că scenariştii ştiu ce se cere.
La final, am rămas cu o impresie generală bună, filmul este recreativ şi are suficiente scene de umor de calitate pentru a primi pe drept (din partea mea) titulatura de unul dintre cele mai bune filme de comedie a ultimilor doi ani.
Mi-a făcut poftă să revăd Awakenings (1990). Ce film…
P.S. Citeam undeva că generaţia nouă a pierdut contactul cu oamenii în vîrstă. Ei nu mai petrec timp cu bunicii, cu oameni în vîrstă de la ţară (copilăria multora ca mine) şi din cauza asta contactul de aproape cu o persoană în vîrstă li se pare multora foarte neplăcut. Ce tîmpenie! Sînt de părere că acestora le-ar face bine să meargă la filme de genul The Intern.
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
In caz ca nu stiti ce sa faceti week-end-ul asta care pare ploios :)