Intersecții paralele

„Șinele de tren se intersectează, fugitiv, doar în gări.”

Pe de-o parte era mulțumit că se trezise, nu de mult timp, dintr-un somn bun, pe de altă parte îl irita faptul că și acum, la sfârșitul concediului – „vacanța de toamnă”, cum îi spunea –, nu se simțea grozav de odihnit.

Gara se arăta jalnică, sau poate că doar îi părea lui așa. Însă garnitura de tren, ce apăru cu o întârziere scuzabilă, reuși să ridice moralul călătorului: era nouă și parcă avea chef de drum. Un fel de bucurie a speranței îl cuprinse la vederea trenului, și abia reuși să-și „canalizeze” zâmbetul spre interior.

Se urcă în vagon cu o mișcare vioaie, sportivă. Un nou gând de bucurie reținută îi atrase atenția că vagonul este necompartimentat: se simțea mai bine într-un astfel de vagon plin decât într-un compartiment pe jumătate ocupat. În timp ce-și lua de pe umăr geanta de voiaj, înregistră, fără să privească concret în jur, că erau destule banchete goale. Se îndreptă spre una mai centrală, își puse geanta pe suportul de sus și rămase în picioare, privind pe fereastră. Trenul se puse imediat în mișcare. Deh, gară mică…

Oftă mulțumit și se așeză pe banchetă întorcându-se cu o mișcare destul de lentă ca să poată arunca o privire circulară în jur.

Se putea lăuda (dar nu prea avusese prilejul) cu o memorie vizuală a chipurilor foarte funcțională. Acum, chiar gândul acesta de orgoliu reuși să-i atenueze – în chiar fracțiunea de secundă permisă de continuitatea privirii circulare peste ceilalți călători – emoția recunoașterii unui chip feminin: o fostă colegă de facultate.

Gândind că nu s-a dat de gol, continuă să privească în jur și apoi pe fereastră. Ca oricare dintre călători. Un străin printre străini. Apoi, când presupuse el că ar părea celorlalți firesc, hoinări cu privirea din nou prin vagon, și putu astfel să analizeze persoana care-i provocase acea dulce panică.

Femeia aproape că nu se schimbase deloc. Totuși, aerul cumva inocent îi fusese înlocuit de o seriozitate ușor melancolică, iar bărbatul își spuse că timpul nu lucrase tocmai corect cu ea. În sensul că arăta mai bine acum.

Chiar dacă fizionomia nu îi putea fi incriminată prin nimic, nu era totuși genul de femeie frumoasă, atrăgătoare. În general putea trece neobservată de bărbați. Lipsă de feminitate? „De fapt, gândi bărbatul, are o feminitate reținută, și poate tocmai de-asta…”

Până la urmă descoperi ce-i poate reproșa. Sau ce ar fi vrut el, în libertatea lui disprețuitoare, să sancționeze: femeia era însoțită de o fetiță de vreo patru ani.

Călătorul rămase mult timp cu privirea asupra fetiței: îi aducea aminte de fosta colegă într-un mod aproape hipnotic.

„Va crede că sunt prost crescut!” își zise bărbatul retrăgându-și lent privirea spre geam în clipa în care femeia îl surprinse contemplându-i pierdut fetița. „De fapt, ai dreptate, draga mea, dar nu uita că am fost autodidact!”, își încheie el gândul, de data asta bine direcționat. Încercă să se uite pe fereastră, dar probabil că nu văzu nimic – era deja supărat pe viață și pe el.

Femeia îl observase și-l recunoscuse încă de la intrarea în vagon, iar revederea îi adusese o bucurie și o emoție suspecte. Dar, fie că el nu putea citi foarte bine pe chipul unui om, fie că ea avusese timp să-și recompună expresia până să fie privită, bărbatul nu a realizat că în ea tocmai reînviaseră anumite sentimente. Sentimente a căror cunoaștere i-ar fi putut schimba destinul…

De asemenea, tânăra femeie a ghicit că el a recunoscut-o de la început, iar apoi surplusul de emoție ce o cuprinsese văzându-l cum îi privește fetița îi adusese pe chip o prospețime ce o făcea și mai asemănătoare fostei studente. Îi reveni astfel și o parte din inocența ce-i plăcuse lui odinioară.

Gânduri multe se agitau ca o promisiune în capul tinerei mame, luptându-se cu blazarea și prejudecățile de femeie deja formată. Se înfiora și se înfricoșa de puterea gândurilor ce-i veneau din trecut, din tinerețe.

Fără să vadă nimic, privirea lui rămăsese fixată undeva pe geam. Într-un târziu reuși să observe, în colțul propriului câmp vizual, cum tânăra mamă se apleacă și-i spune ceva copilei. Peste agitația de până atunci a fetiței, atenția cu care aceasta își asculta acum mama îl surprinse pe bărbat. Apoi, când văzu și privirea inteligentă de copil ce se bucură orgolios de o încredere neobișnuită, fu aproape sigur de ceea ce avea să se întâmple, și o urmări cu privirea pe fetiță până ce ajunse aproape de el.

– Tlenu melge în colo, și tu stai cu spatele să plivești în ulmă, nu?

Câteva clipe atenția bărbatului se pierdu în nicăieri. Se surprinse aproape bucuros că nu este indignat pe sine pentru faptul că, în loc să fie atent la ce îl întreabă fetița, el reținuse doar pronunția ei infantilă.

Așezându-se atunci pe bancheta goală din fața lui, tânăra femeie zâmbi parcă ghicind ce se întâmplă în mintea bărbatului. Chipul ei luminos atrase și privirea atentă a fetiței. Apoi, venită parcă după străbaterea unor anevoioase labirinturi, se auzi vocea bărbatului – egală și obosită:

– Îți seamănă de parcă ai fi făcut-o singură.

Oricine ar fi găsit, în spatele acestor cuvinte, o maliție nepotrivită. Însă femeia îl cunoștea prea bine, sau, mai corect spus, îl regăsea așa cum îl știuse și îl plăcuse, și își zise că a rămas același om lipsit de necesara ipocrizie socială. „De știi să ai încredere, îi poți citi totul pe chip!”

Și se înciuda că tăcerea se pusese ca un dialog intim între ei, un dialog în care se spun multe, se spune totul. Era tulburată de cele aflate astfel, și se temea că, da, totul ar putea fi la fel cum a fost și n-a fost cândva.

Simți că trebuie să se impună gândurilor, să le alunge cumva. Se gândi și găsi rapid ceva ce credea ea că ar fi cea mai bună formulă:

– Te-ai căsătorit?

Tăcerea lui o făcu până la urmă să-și muște buzele. De fapt, fusese aproape sigură că nu, iar faptul că el tăcea în continuare o determina să se simtă „pe poziții de instabilitate”: nu, nu era căsătorit, și – cu toată neatenția lui, neatenție ce era acum mai mult o diluare în sine – el a simțit, printr-un mecanism pe care ea i-l bănuia doar, că nici femeia nu mai este căsătorită.

Într-adevăr, concluzia aceasta ajunsese la el, dar bărbatul n-a luat-o în seamă, a lăsat-o acolo, în colțul unde se și formase.

Mult timp nu mai privi decât agitația fetiței pe lângă mamă, fără să vadă și să audă de fapt nimic.

– Mama spune că sunt ulâtă!

Fără să-și destindă mușchii feței, bărbatul ridică pentru prima oară privirea în ochii femeii și spuse cu aceeași voce egală:

– Cândva ai fost pentru mine cea mai frumoasă.

(4 septembrie 1989)

* * *

La nevoie aș putea spune că nu-mi pasă de vecinii mei de compartiment și de conversația lor frivolă, dar cred că aș minți puțin. Ei văd bine că vreau să învăț, că doar nu pentru a arăta că sunt studentă am scos cursul de „Economie și comerț”. Mă rog, e adevărat că le-am surprins anumite priviri admirative, dar cu adevărat recunoscătoare le-aș fi dacă ar face și liniște.

Ceea ce mă bucură este că în timp ce gândesc toate acestea deja am început să învăț, adică să transcriu cursul pe caiețel. Din memorie! Sunt într-o pasă formidabilă: creionul aleargă nebunește pe foaie, parcă în ciuda glasurilor tot mai frenetice ale călătorilor. E încă bine că le sesizez doar ca pe un fundal.

Dar iată ce coincidență! Tipul care s-a oprit pe coridor în fața compartimentului la plecarea trenului din gara anterioară a scos un caiet și încearcă să învețe stând în picioare. Ar putea fi student. Și, dacă n-ar fi așa de plouat, ar fi chiar interesant. Nu, nu! Plouat la propriu, pentru că afară așa plouă. Mă rog, treaba lui! Mie îmi alunecă teribil creionul pe foaie și trebuie să profit de asta. Dacă reușesc să „storc” până la G. și cea de-a doua parte a cursului e perfect.

Ori de câte ori am avut iluzia că pot face simultan două lucruri – ca acum, când, după ce „dictez” fraza creionului, gândurile o iau razna –, „presiunea” a crescut cu doi-trei milimetri coloană de orgoliu. Chiar și expresia asta, inventată ad-hoc, îmi pare interesantă.

Pentru că între timp s-au mai eliberat din locuri, tânărul de pe culoar a intrat, s-a așezat în colțul opus al compartimentului (opus mie!), s-a făcut comod – un pic mai mult decât se poate face la clasa a II-a – apoi și-a reluat fără entuziasm lectura. Cred că, în liniștea instalată acum, mișcarea creionului meu îl asigură pe noul venit că sunt foarte ocupată și nu bănuiește că îl studiez. Da, după aroganța reținută aș spune că-i student, iar după schemele pe care le văd pe un colț al caietului îl suspectez vinovat de o facultate tehnică.

Mamă, și ce chef are să învețe! Deseori privirile îi părăsesc schemele tehnice și poposesc, oarecum pierdute, pe picioarele mele. Nu, nu este acea „admirație carnivoră”, cât mai degrabă o simplă apreciere. Ar trebui să mă irite, dar parcă felul în care o face mă reconfortează, îmi dă încredere…

Dumnezeule! Încredere în ce!? Cred că sunt obosită… Mersul cu trenul întotdeauna mă turmentează.

Ultimul pasager din compartiment, în afara studențimii, se pregătește să coboare. Așa că, existând „pericolul” de a rămâne singuri, trebuie să nu-mi încetinesc ritmul de învățare.

Iată, de acasă am umplut aproape șapte pagini. Cu scris mărunt și cursiv! Dar nu frumos, pentru că nici la cursuri, unde scriu mare și cursiv, nu iese grozav. Probabil din cauza vitezei…

Aa! Studentul și-a lăsat caietul deoparte, și, desigur, când îi voi întâlni privirea, va avea să-mi spună ceva.

– Când ai examenul?

Nici nu m-a mai întrebat dacă sunt într-adevăr studentă. Hm! Dacă n-ar arăta așa blazat aș zice că-i prea sigur pe sine, însă nu m-ar mira să nu fi întrebat din lene.

De fapt, nu numai asta mă preocupă: îi răspund că poimâine este confruntarea și că-i primul examen din sesiunea asta, și – în același timp – îl analizez.

Urmează – după cum era de așteptat – să mă întrebe la ce facultate, pentru ca apoi să-l întreb și eu același lucru. Fie am stat prea mult singură acasă învățând, fie că așa arată configurația actuală a aștrilor zodiei mele, cert este că bucuria dialogului mă face să nu mă împotrivesc mersului discuției. Și se întâmplă un lucru minunat, un fel de feed-back cu reacție pozitivă (ce face, Doamne, toceala din copii!): studentul observă strălucirea de bucurie din ochii mei, este plăcut surprins și – la rândul lui – pare a trăi ceva asemănător. Astfel că, bazându-se pe aparențele unui contact de bun augur, conversația ajunge, sub conducerea inspirată a politehnistului, de la banalitățile curente ale școlii până la mai elevatele sfere spirituale.

Amândoi suntem dornici de a vorbi cât mai mult: a trecut deja o jumătate de oră, mai avem în față aproape o oră, dar simțim că ar fi insuficient pentru câte am avea să ne spunem. Este pentru mine realmente o cavalcadă de senzații. Iar felul lui de a fi mă face să nu mă simt jenată de valsul cuvintelor…

Aa! Uite! Băieții nu pot vorbi despre fericire fără să lase impresia că fac curte (și deseori o fac!), iar asta îi stânjenește. El – fie că este de un fair-play neobișnuit, fie că simte o anume incompatibilitate între noi (hmm!) – vorbește la fel de firesc ca până acum. Și când spune despre fericire că e greu nu atât de întâlnit cât de păstrat, o face în așa fel, și privește astfel, încât parcă o văd la un pas de noi, cu puțin lipsind să facem gestul de a o prinde.

Este un carusel de gânduri și idei vorbirea lui, iar eu parcă răspund și intervin după legi exterioare voinței mele. Dar niște legi de armonie…

Reușesc cu greu să mă sustrag inerției și – într-una din scurtele pauze când ar fi trebuit să ne gândim la cele spuse, pentru a participa la completarea ideilor – nu mai sunt corectă și cuget aiurea. Mă gândesc că, dacă tipul ar arăta mai aproape de modelul cum mi-am închipuit eu alesul, m-aș îndrăgosti irevocabil. Dar nu! Se potrivește așa de bine felul lui de a fi cu înfățișarea, încât nu le pot separa oricâtă imaginație aș consuma. Iar ce va fi?… Acum știu doar că îmi place să-l ascult, să-i simt ideile…

Îmi spune că oamenii sunt condamnați, …(de cine? de Creator?!), hmm! Omenirea este condamnată să se tot învârtă în cercuri. Aș vrea să cred că nu-nțeleg, dar nu e așa, chiar mă șochează faptul că, fără a aștepta o argumentație explicită, sunt deja convinsă de cele spuse. Așa că nu mai are nici un rost să-l întreb cine a semnat teribila condamnare.

Iată și argumentația, dar nu așa (plictisitoare) cum mi-aș fi imaginat-o, ceva despre antropologie și istoria civilizației, ci bazată – pare că mi-ar spune tânărul – pe ceea ce putem simți aici, lângă noi.

Chiar dacă nu o recunoaștem, alergăm toată viața după fericire, suferind și chiar plângându-ne că nu o întâlnim. Și când se întâmplă ca fericirea să apară – în fața noastră, în stânga sau în dreapta – vom trece pe lângă, o vom ocoli, sau îi vom întoarce spatele, găsind – cu ajutorul gratuit al unui instinct pe cât de discret pe atât de hain – suficiente motivații intrinseci să credem că a fost o amăgire, un semn de circulație, o pasăre, un abțibild, un trecător! Nu, n-ar trebui să ne speriem, să deschidem tratatele științifice sau cărțile de rugăciuni. Pentru că așa suntem făcuți (de către cine? de Creator!?)… să avem o hiper-funcțională doză de neîncredere nativă, pe măsura puternicului instinct de socializare.

Dialectică!? Pe dracu’! Doar o contradicție inhibitoare.

Cam așa a gândit și a vorbit studentul. Acum tace de câteva secunde, și nici eu nu mai spun nimic, pentru că acum nu pot. Nu pot crede că ar putea fi altfel!

Dumnezeule! Ce e cu mine? Despre câmpii pe care-i bat acum cu studențelul de față nu mi-am imaginat până astăzi, și totuși îmi plac și îi accept.

Mă pune pe gânduri această lipsă a instinctului de apărare, faptul că accept ușor ideile astea cam sceptice, de parcă – lucrul cel mai ciudat – sunt ale mele, parcă ar fi germinat până acum neștiute în mine și ar fi venit vremea culesului.

Simt că nu vom mai vorbi despre asta. Și așa se întâmplă. Conversația se reia și eu asist imponderală la țâșnirea altor idei. Ar trebui să mă tem, dar sunt prea comodă să rup vraja. Sau sunt curioasă să văd unde mă poartă ea. Și parcă nu-i atât curiozitate, cât speranță…

Sărim de la un subiect la altul, vorbim multe, din nou despre școală, examene, muzică, despre cărți. Studentul se pregătește să coboare (cu două stații înaintea mea, la căminele de la intrarea în oraș) și totuși nu încetează a-mi vorbi despre fel de fel de lucruri, așa că numai după ce am rămas singură în compartiment, și îi simt golul, îmi amintesc și pornesc imediat după el pe coridorul vagonului.

Îl ajung. Culoarul este pustiu și oarecum întunecat de înserare. Pentru că încă nu-mi găsesc cuvintele, îmi zâmbește. Amuzat și parcă cu regret, în clipa ce se dilată leneș.

– Numele meu este Oana.

Nu termin bine că el și face gestul de a-mi pune degetul pe buze: să nu spun nimic. Surâsul i se topește, apoi pe chip îi apare primul fals – încruntarea.

– Numele meu oricum l-ai fi uitat peste o săptămână.

Trenul se pornește imediat, și rămân singură, cu senzația că a spus răutatea asta doar pentru ca eu să suport mai ușor despărțirea…

(1-6 august 1990)

* * *

Figura directorului îmi inspirase încredere chiar înainte de a-l fi auzit vorbind. Imediat apoi încrederii i s-a adăugat admirația: admirația pentru cum făcea față problemelor ce-i soseau continuu – sub forma apelurilor telefonice sau a câte unui cap vârât discret-insistent pe ușă –, și încă având mereu o urmă de zâmbet, deseori nevăzut pentru subalternii cu care colabora. (Am zis „colabora”, nu „îi conducea”!)

Hm. De când nu mai lucram la Departamentul Cultură mi se întâmpla rar să admir pe cineva…

Dacă n-aș fi epuizată de aceste ultime zile de lucru, directorul acesta mi-ar putea lesne citi impresiile pe față. Desigur, nu i-ar folosi la nimic: îl simt incompatibil cu o astfel de speculă. Pe deasupra, arată destul de bine ca să nu-l atragă o femeie de vârsta lui, ci să spere firesc la una mai tânără.

Dar această ultimă concluzie am extras-o mai mult din ideile mele preconcepute decât din analiza făcută pe loc tipului. Mă rog! Îi mulțumesc pentru sprijinul de care aveam nevoie și mă ridic brusc din fotoliu pentru a nu-l lăsa să se implice mai mult în rezolvarea problemei mele. Asta mă reconfortează: nu mi-ar fi plăcut ca pentru un interviu oarecare să dereglez ritmul de vârf al întreprinderii.

Și, în plus, îmi place să pornesc cu date puține, sperând astfel să diminuez influențele nepotrivite. Etica meseriei? Cred că acum sunt destul de blazată pentru a o numi mai degrabă obișnuință.

Băieții din echipă mă reperează și pornesc – cu întreg „harnașamentul” – înainte de a le face eu vreun semn. Operativitatea aceasta a fost primul lucru care mi-a plăcut în acest departament TV. Și-mi vine în minte întrebarea: dar ce altceva mi-a mai plăcut? Răspunsul răutăcios îmi pare un semn al oboselii, așa că îl alung din gând odată cu întrebarea.

Strecor în buzunarul jachetei bucățica de hârtie pe care mi-a dat-o directorul și apoi îmi dau seama că nici măcar n-am citit-o. Ia să vedem ce-mi amintesc fără ajutorul ei!

– Sectorul „Automatizări industriale”. Secția „Echipamente incrementale”! A fost un efort să le memorez.

– Vă rugăm, multă operativitate! Înainte de a ne întoarce trebuie să alimentăm.

Pentru colaboratorii mei actuali a devenit o angoasă consumul ridicat al camionetei de reportaj (sau poate micimea rezervorului). Nu zic nimic, dar le-o promit în gând.

– Deci, pe cine facem astăzi erou?

Îmi amintesc că, nou venită în echipă, răspundeam la această întrebare colocvială cu „munca și inteligența!”, pentru ca apoi – după ce băieții amuțiseră – aparatura tehnică să se încăpățâneze în a nu funcționa. Stricasem acea zi considerând că-i oportun să-mi afirm principiile pe teren. Seara – meditând la ceea ce încă „nu era greșeala mea” – mi-am adus aminte de John Galsworthy, cel ce pusese în gura unui personaj constatarea că „mărturisirea sentimentelor le poate distruge”, și cel care avea să mă împace astfel cu băieții din echipă. Și cu toată lumea…

Așa că răspund acestei întrebări – pe care am început să o asimilez ca pe un start într-o cursă de patru sute de metri plat – clarificându-mi totodată propriile idei:

– Directorul spune că nu e chiar un geniu tehnic, totuși întreaga secție este proiectată și stăpânită de acest relativ tânăr inginer. Nu i-am reținut numele, nici nu-mi amintesc să-l fi auzit, însă nu pot uita ce mi s-a spus: atunci când i se permite totuși un concediu de odihnă sunt nevoiți să trimită întreg personalul secției în vacanță! Cred că-i riscant să accepți asemenea dependențe, însă directorul nu gândește la fel: vrea să creadă că nu pot exista accidente sau incapacități de lucru pentru oamenii săi. Este, în fond, o problemă de încredere; o abordare optimistă.

Cameramanul – singurul din echipă care lucrează dintotdeauna în acest departament, și e cel mai în vârstă – îmi atrage atenția cu voce calmă:

– Fă o mică economie de cuvinte până ne instalăm! Cine știe cât te mai ține intuiția asta care-ți dă voie să începi interviul fără preparative. Mai ales după ultimele zile…

Zile a căror oboseală îmi impuneam să o ignor, în ciuda faptului că parcă fiecărei celule din corpul meu i se dezvoltase o guriță mare cu care urla neauzită.

„Trebuie să te ajuți singură!” îmi spuneam în timp ce terminam de rememorat traseul care ne-a adus la intrarea în sector.

Nu mă voi împăca niciodată cu imensitatea halelor industriale. Întinderea, înălțimea și structurile gigantice ale tavanului subjugă imediat privirea îngrozită. Astăzi mă salvează graba aproape cadențată a băieților din echipă.

Nu ne stingherește nimeni, așa că ajungem și intrăm în secție. Aici, densitatea de instalații mă face să cred că este mai degrabă o magazie. Însă totul funcționează: lucrătorii nu par să fie sufocați, ci mai degrabă însuflețiți. Sunt de toate vârstele și doar puține femei. Unul dintre ei trece pe lângă noi, și chiar înainte de a-l întreba ceva concret ne arată cu mâna spre un punct de supraveghere imens, suspendat parcă deasupra întregii secții.

Pentru mine este ușor să urc scările metalice, dar desigur că pentru băieți aparatura este incomodă. Ajungem și intrăm hotărâți. Înăuntru nu este nimeni, și – față de imaginea obișnuită a unui astfel de „loc de muncă” – aici mă surprinde înghesuiala: o îngrămădire oarecum diversă ce mă face să mă întreb câți oameni normali ar fi necesari ca să le poată cuprinde pe toate cu mintea.

În timp ce băieții caută prizele și-și adaptează aparatura, mă apropii de geam spre a constata că de fapt secția este gigantică în raport cu acest… cuib, perspectiva de aici nefiind chiar așa de cuprinzătoare. Mă întorc concluzionând că a fost suspendat mai degrabă pentru a economisi spațiul util de la sol. Ce mai, este biroul unuia ce se hrănește cu electronică și căruia altceva i-ar provoca indigestie! Nici un obiect din interior nu încearcă să îmbuneze, să dezindustrializeze cușca asta…

Faptul că dau vina pe oboseală mă ajută să trec peste slăbiciuni. Recunosc în jurul meu osciloscoape, periferice de calculatoare, display-uri, panouri de control, generatoare, dar sunt și foarte multe nebotezabile. Zâmbesc reconfortată pentru că aflu, undeva în spatele ușii, o micuță menghină. Covârșită de ceea ce am văzut până acum, îndrăgesc imediat antica unealtă și sunt gata să mă apropii să o mângâi, când aud lângă mine:

– Noi suntem gata. Chemați-vă omul!

Mă apropii de pupitre și descopăr, printre interfoane, un buton reprezentativ pe care-l apăs cu hotărâre și speranță. Zgomotul de fond ce inundă încăperea nu e deloc intens, dar – nu știu de ce – îmi amintește că azi iar am băut cafea. O voce, oarecum filtrată de difuzoare, mă ajută să mă adun:

– Se pare că am musafiri!… sunt reținut de o mică defecțiune… dar care este problema?

– Suntem de la televiziune! Departamentul „Știință și industrie”. („Pozitivii!”, îmi vine în gând apelativul ironic.) Se pare că a sosit rândul dumneavoastră!

– Mă scuzați, voi termina aici în mai puțin de zece minute, și apoi vă stau la dispoziție! Numai că…

Această ezitare, și tonul pe care l-a avut, m-au pus pe gânduri. De parcă aș recunoaște vocea, de parcă aș simți o chemare subliminală. O rezonanță de ceva adânc…

Nu! Deseori când sunt obosită sensibilitatea îmi domină rațiunea și mă face să vibrez aiurea la propriile refulări. Așa că nu!

– Nu vă temeți, se pare că toate sunt de partea dumneavoastră. Vă veți descurca admirabil! Vă așteptăm sus!

Am închis contactul radiotelefonului fără să fiu convinsă. Nici nu-mi puteam defini de ce anume ar trebui să fiu convinsă, însă eram tulburată de reacția ce de-abia reușisem să mi-o cenzurez. Dar reușisem oare?!

M-am decis să las deoparte sensibilitățile subiective și am privit în jur. Băieții terminaseră și mă priveau întrebători: „Ce mai urmează?”

Și a urmat un zgomot de fond în radiotelefon, același de mai devreme, precedând aceeași voce, însă mai obosită de data aceasta:

– Și eu ce ar trebui să spun?

Privirile băieților au început să mă ocolească, căutându-și brusc câte un obiect de preocupare. Zgomotul de fond a dispărut, iar eu încă nu zisesem nimic…

Nu am mai zăbovit să analizez dacă sunt furioasă pe această inhibiție a geniului constructor sau pe mine însămi, și am spus băieților – cu o voce mai degrabă înfrântă decât furioasă – să strângă totul. Au stat puțin privindu-se stingheriți de această ușurare (venită dintr-un moft reprobabil în condiții normale), iar apoi au adunat în grabă totul: cabluri, lumini, audio-recorder, videocameră.

Am surâs gândindu-mă că-mi plătesc abandonul cu această amărâtă consolare: după zilele grele avute, meritau să plece mai devreme în week-end.

La ieșirea din întreprindere, dându-mi seama că mă va moleși de tot căldura camionetei, m-am hotărât să o vizitez pe mama. Așa că i-am cerut colegului care conducea mașina să oprească: aveam drumul în sens invers celui ce-i ducea pe ei spre familii.

Am ajuns la gară și m-am instalat într-un tren aproape pustiu, a cărui garnitură s-a pus în mișcare imediat ce m-am așezat.

Am zâmbit gândind că trenul pe mine mă așteptase. Dar mi-am dat seama că este doar un gând-refugiu și că, deocamdată, – orice aș face – nu pot scăpa de ideea eșecului de astăzi.

Oboseala își bătea joc de mine, reproșându-mi că merg la mama să mă descarc de probleme…

Degeaba! Încercam să-mi spun că a fost un simplu reportaj ratat: șeful nostru e prea înțelept ca să ne impună un plan cantitativ; băieții din echipă vor ajunge acasă mult mai devreme…

„Numai că… nu merge! Hm. Cam așa a gândit și inginerul acela. Ciudat, încă nu are un nume!”

Așa mi-am adus aminte de hârtiuța de la director, pe care o scot acum din buzunar.

Despăturită, ea îmi dezvăluie un nume pe care cândva doream să nu-l uit niciodată și pe care totuși l-am uitat.

Numele celui care, în urmă cu ceva ani, îmi oferise întreaga lui iubire, fără să mi-o poată totuși declara vreodată; numele celui de la care orgoliul m-a împins odinioară să cer declararea unor sentimente care – chiar și nenumite – ar fi făcut fericită orice femeie.

Numele celui care, odinioară – la despărțirea a cărei vină o port cu mine – nu a avut de adăugat decât:

„– Și eu ce ar trebui să spun?”

*

Mai sunt cam două ore de mers cu trenul.

Nu plâng. Simt un mare gol în mine și merg la mama.

(11 martie 1991)

Mircea Băduț

A scris unsprezece cărţi de informatică: Calculatorul în trei timpi (ed.5, Editura Polirom, 2017), AutoCAD-ul în trei timpi (ed.4, Editura Polirom, 2014), GIS – sisteme informatice geografice (2007), Sisteme geoinformatice pentru electroenergetică (2008), Sisteme geo-informatice pentru administraţie şi interne (2006), Informatica în management (2003), Bazele proiectării cu MicroStation (2001), Bazele proiectării cu Solid Edge (2003), Informatica pentru manageri (1999), Calculatorul personal (1995), Bazele utilizării şi programării PC-urilor (1994). • Volume de proză: Ficţiuni Primare (2006); Ficţiuni Familiare (2011, coautor Anca Băduţ); Întoarcerea fratelui risipitor (Editura Europress, 2014); DonQuijotisme AntropoLexice (Editura Europress, 2015/2017); Ficţiuni Secunde (Editura Europress, 2016/2020); Întoarcerea perenă (Editura Europress, 2018). • Pentru proza scrisă, autorul a primit câteva premii (Premiul I la Festivalul-concurs de literatură ‘Alexandru Macedonski’, ediția a VI-a, 2019, București; Premiul ‘Ion D. Sîrbu’ pentru eseu pe anul 2015; Premiul 2 la concursul de proză ficţională HELION 2019, Timișoara; etc).