Interviu cu Horea Șibișteanu, autorul volumului „Fetiș”

Horea Sibișteanu s-a născut pe 6 ianuarie 1987 la Bacău. A absolvit Facultatea de Construcții și Instalații a Universității Tehnice Gheorghe Asachi din Iași în 2010 și un master de Ingineri Seismică la Universitatea Waseda din Tokio în 2013. A debutat în anul 2004 cu volumul de proză scurtă  A șaptea viață (Editura Psihelp). A publicat proză scurtă în Subcapitol, Revista de Povestiri, Ateneu și în revista Iocan, numărul 1 (2016) și numărul 7 (2018). A publicat în volumul colectiv Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români, apărut la Editura Trei în 2016. Finalist al programului Prima Carte oferit de Fundația Friends for Friends. A publicat volumul Fetiș la Editura Nemira în mai 2019.

Salut, Horea, și mulțumesc mult că îmi acorzi acest interviu. Ți le-am citit pe toate celelalte, spre nenorocul tău, pentru că vei primi numai întrebări la care nu ai mai răspuns… deci nu merge cu răspunsuri salvate de acum nu știu cîți ani. :) Întîi, încep povestindu-ți puțin cum am dat prima oară de tine și ce influență ai avut asupra scrisului meu. Urmăream de fapt, alți doi scriitori care-mi plac: Felix Tzele, pe care îl știu de cînd am citit Taxidermistul, și Gabriel Florin Macsim – pe el de pe Liternautica. Așa am dat de tine și de povestirea ta Două și nimic în Revista Steaua, grupajul „Dincolo de Douămiism” (se poate găsi online). Cum spun, povestea ta m-a atras și chiar m-a îndemnat să scriu la rîndul meu una în același registru (ți-o dau ție în caz că ești curios, dar nu-i dau link în interviu, că doar nu îmi fac reclamă mie, ci ție :) ).
Prima întrebare: într-o poveste de genul ăsta unde, cred eu, că îți construiești personajele pe niște oameni reali, ți se întîmplă să ai procese de conștiință de genul „hmm, poate că voi deranja pe cineva?”. Ți s-a întîmplat să deranjezi pe cineva? Crezi că actul creației ne absolvă de această vină de a supăra oamenii din jur cu care intrăm în contact?

Salut, Cornel. Începi în forță, cu o întrebare grea – pe care am mai primit-o, apropo, sub o altă formă, la una dintre întâlnirile mele cu elevii de liceu. Nu am niciun fel de procese de conștiință, pentru că scriu ficțiune. Nimic din ceea ce scriu nu este 100% adevărat. Uite, am și două „reguli”: dacă creez un personaj pornind de la o persoană reală, nu îi las numele real; iar dacă construiesc o întâmplare de la zero, dar merg pe o tipologie a unui om pe care îl cunosc personal, atunci o să îi folosesc numele. De exemplu, eu știu despre tine că mi-ai citit toate interviurile și că, atunci când ai venit în țară, mi-ai cumpărat cartea. Dacă aș scrie despre asta, personajul meu nu ar fi Cornel. Dar dacă aș scrie, să zicem, despre un scriitor care face o obsesie pentru un alt scriitor și urmărește tot ce publică sau orice apariție, poate l-aș numi Cornel. În altă ordine de idei, am revoltat o mână de oameni din fabrica unde am lucrat până acum un an și un pic. Am primit mesaje de amenințare și înjurăruri, pentru că și-au regăsit numele la niște personaje. Însă personajele acelea nu le semănau – poate doar vag, pentru că lucrau într-o fabrică și împărțeau niște trăsături comune.

Te-ai gîndit vreodată să publici sub pseudonim? Ce părere ai despre asta?

Da. Chiar mi-am ales unul, Mircea Munteanu. A fost gândul inițial când am publicat prima dată, în liceu. Nu am făcut-o, totuși, iar apoi am început să scriu pe un blog cu numele meu real; după aceea, blogul a devenit destul de citit și ar fi fost greu să schimb numele și să o iau de la capăt. Dar cred că mi-ar fi fost mai ușor să delimitez cele două lumi ale mele dacă aș fi publicat sub pseudonim.

Știu că ai locuit o perioadă de timp în Japonia. Crezi că e important pentru un scriitor român să aibă o altă perspectivă asupra societății românești, cum ai avut probabil tu, detașîndu-te complet cît ai stat acolo?

Mai întâi, experiențele de genul ăsta sunt importante, dacă ești tipul acesta de scriitor, care scrie despre ceea ce știe/vede/simte. Apoi, locuitul în afara țării îți dă o altă perspectivă, într-adevăr, dar nu neapărat una detașată – pentru că ții în continuare legătura cu familia, cu prietenii, citești știri etc. Cred că, dacă nu ești aici, e greu să cunoști cu adevărat viața de aici. Totul se transformă când ești departe. O dată, pentru că devii tu melancolic, apoi pentru că tot ce știi despre ceea ce e aici e prin ochii altcuiva. Părerea mea e că scriitorul trebuie să fie și puțin antropolog. Eu nu pot să scriu despre Paris, de exemplu, dacă nu am fost acolo, dacă nu l-am simțit pe propria piele. Uite, acum sunt obsedat de Chișinău, iar tot ce scriu mă duce într-acolo – la mine, și orașul e un personaj.

„Într-un roman, experiența (de viață) e mai importantă decît stilul. Hemigway nu ar fi putut scrie Adio Arme dacă nu ar fi fost combatant în primul Război Mondial. Totuși, Kafka scrie excelent fără să-și părăsescă aproape deloc casa, orașul.” – argumentează afirmația asta pro sau contra. De ce parte ești cînd „produci” literatură, Kafka sau Hemingway? După ce ți-am citit povestea din revista Steaua, am făcut o căutare cu numele tău și la unul dintre rezultate din întîmplare am văzut că îmi notasei primul roman cu punctaj foarte bun pe Goodreads și imediat mi-am spus, „Ce tip de treabă! Neapărat să-i iau un interviu!”. Nu, glumesc! :) Totuși, imediat ce am venit în România, ți-am cumpărat și eu cartea de povestiri scurte Fetiș, despre care aș vrea să știu: cît timp ți-a luat să o scrii și cît timp ți-a luat să o publici?

Ți-am răspuns parțial la prima parte a întrebării anterior. Motoul meu pe blog e un citat din Paler: „Nu pot să scriu fără să mă descriu”. Cred că sunt oarecum în barca lui Hemingway – spun oarecum pentru că nu fac o astfel de judecată de valoare, stilul e la fel de important.
Cât privește a doua întrebare, Fetiș are povești scrise în ultimii 7 ani. Dar majoritatea e scrisă în ultimii doi. Merg – pentru că în continuare merg – la Creative Writing Sundays – atelierele ținute de Revista de Povestiri – de doi ani și ceva. Cam pe acolo mi-am scris mare parte dintre texte. Apoi, am avut bursa „Prima Carte”, oferita de FFFF, unde am mai trecut o dată prin proze. După bursă, mi-am făcut curaj să trimit manuscrisul. I-am trimis doar lui Eli, la Nemira, pentru că îmi plăcea ce vedeam acolo, am așteptat, am fost acceptat spre publicare și am început să mai lucrăm pe manuscris. Nu am pormit la drum cu gândul să public o carte, deci nu am simțit niciodată o presiune. De aceea, nu știu ce să răspund la întrebarea „Pe când următoarea?”.

Ai scris numai proza scurtă sau și roman? Care crezi că e diferența majoră între cele două genuri? Pe viitor, ce te-ar atrage mai mult, roman sau tot proză scurtă?

Am scris numai proză scurtă. După Fetiș, am încercat să scriu niște schițe care aveau legătură între ele, aveau în spate o cercetare pe care am făcut-o timp de jumătate de an asupra unei categorii anume de oameni. Dar nu am găsit mare lucru, m-am dezumflat și am rămas cu schițele acolo. De curând, le-am transformat în proză scurtă. Îmi mai trebuie experiență să prind suflu de roman (asta nu înseamnă că aș considera că proza scurtă e mai ușor de scris decât romanul, pur și simplu sunt genuri distincte, care au nevoie de mijloace diferite). Iar mie îmi place mult proza scurtă, mă simt bine pe spații mici momentan.

Ce gen de literatură citești? Și care e cartea pe care ai fi vrut să o scrii tu?

Am perioade și perioade. Acum citesc încă multă literatură română contemporană. Și alternez cu literatură contemporană din spațiul anglo-saxon. În urmă cu vreo doi ani, am avut o fixație cu lumea arabă – turci, persani, armeni – și cu literatura africană. După ce m-am întors din Japonia, eram setat pe literatură japoneză și apoi pe cea coreeană. Am multe goluri în lecturile de referință, încerc să le umplu și pe-alea.
Ce carte aș fi vrut să scriu eu? Cam tot ce vezi la mine pe Goodreads cu 5 stele. Punctajul maxim îl dau doar cărților pe care mi-ar fi plăcut să le scriu. (A se vedea AICI.)

În afară de literatură, ce hobby-uri ai, cum îți petreci timpul? Revenind la Fetiș, chiar ai intrat într-un love hotel cît ai stat în Japonia?

Mamă, cum sunt puse întrebările astea două una lângă alta…
Îmi plac teatrul și filmele, îmi place să călătoresc, să mă plimb aiurea pe străzi, îmi place să experimentez.
Și, da, am fost într-un love hotel.

În poveștile tale, uneori (de multe ori :) ) este vorba despre sex, dar nu-mi amintesc una care să fie strict de dragoste. E dragostea greu de găsit? :)

Dragostea e foarte greu de găsit, mai ales când ai niște standarde foarte, foarte înalte, proiectate din copilărie. Bunicii mei au fost căsătoriți 60 și ceva de ani. Bunica s-a dus prima și, la nici trei luni, bunicul s-a dus și el – nu mai mânca, plângea mereu… Și mai e și povestea alor mei: o mare dragoste, care s-a terminat tragic – tata a murit într-un accident de mașină când eu aveam 7 ani, iar mama nu s-a recăsătorit niciodată, și-a canalizat toată energia în direcția mea și a surorii mele.

Daca aș întreba pe cei apropiați dacă ești un tip de gașcă, ce mi-ar spune?

Cei apropiați ti-ar spune că da. Cei care m-au văzut doar de câteva ori, ar zice că sunt fițos – sunt un tip anxios, care se eliberează de frici greu; dar, când ajung să fiu confortabil într-un grup, sunt sufletul petrecerii și unul dintre tipii funny.

Ce părere ai despre nivelul literaturii române contemporane? Ai un roman excelent să-mi recomanzi?

Îmi place mult ce se întâmplă. Se scrie bine. Și în următoarea perioadă o să mai fie publicate câteva cărți bune.
Îți recomand Un cal într-o mare de lebede al Ralucăi Nagy. Nu pentru că Raluca îmi este prietenă de ani buni și nici pentru că ea mi-a recomandat Escroc SRL, ci pentru că e o carte căreia i-am dat 5 stele, deci e un roman pe care aș fi vrut eu să îl scriu. Și, un pic mai vechiuț, un roman care mi-a dat fazan: Cexina Catapuxina a lui Matei Florian.

–

Foto autor: Andreea Cosmina

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.