Interviu cu scriitorul Radu Găvan – „Oricine poate alătura niște cuvinte. Scriitor este acela care le transformă într-o poveste.”

Radu Găvan (n. 29.12.1978, Bucureşti) este autorul volumului de poezie „Bestia obișnuinței”, publicat la editura Herg Benet. A mai publicat romanele „Exorcizat” (Herg Benet, 2014), „Neverland” (Herg Benet, 2015; tradus în limba germană anul trecut) și „Diavoli fragili” (Pandora M, 2017). A primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România „Mircea Ciobanu” pentru debut și Premiul pentru cel mai bun roman la Festivalul Alexandru Macedonski (pentru „Neverland”). A publicat online două colecții de povestiri, „Demonul și ploaia” și „Amurgul unui scriitor”, proză scurtă în Revista de Suspans, Revista de Cultură Familia, Apostrof și Iocan, dar și poezie în EgoPHobia, Apostrof și Lichtungen (Austria).

D. M. Cum te simți ca scriitor în România de azi?

R. G. Nu prea știu ce să răspund la întrebarea asta. Nu mă simt în vreun fel anume, nu mă recunoaște lumea pe stradă, nici măcar nu sunt prea conștient de acest statut. Nu sunt Scriitor, sunt un om care are nevoie, și îi face plăcere, să spună niște povești. Da, e adevărat – nu prea avem cititori și nici alte lucruri pe care alții le au, dar n-am de gând să mă plâng. Îmi văd de treabă, scriu cât pot de bine, public și cam asta e. Și de-aș avea doar zece cititori, tot ar fi ceva. Cu ideea asta, că cineva îți ia cartea și o citește, că vine pentru tine la o lansare, parcă tot nu mă pot obișnui, e ceva extraordinar.

D. M. Au trecut cinci ani de la primul tău roman, „Exorcizat”, care a ajuns la a doua ediție. Ce s-a schimbat între timp, la modul în care vezi literatura?

R. G. Știi, a fost o perioadă, destul de lungă, în care trimiteam manuscrisul peste tot și mai nimeni nu răspundea. Îmi doream foarte mult să public Exorcizat și aveam mare încredere în carte, însă lipsa asta de reacție din partea editurilor a început la un moment dat să mă doboare. Apoi, o editură mare a vrut să publice romanul, m-am întâlnit cu editorul, care mi-a spus, citez din memorie: „Nu e genul meu de carte, dar apreciez că e o carte bună și cred că în câțiva ani veți face niște isprăvi în literatura română”. Până la urmă n-au mai publicat cartea, însă, după o vreme, Exorcizat a ajuns unde îi era locul – la Herg Benet. Ei bine, de atunci am făcut, într-adevăr, câteva isprăvi și unele lucruri s-au schimbat, însă, în mare, eu sunt la fel, felul în care privesc literatura nu s-a schimbat prea mult. Poate uneori sunt mai cinic, însă încerc să mă eliberez de otrava asta. Sunt multe experiențe frumoase pe care literatura mi le-a oferit, cred că cele mai de preț sunt momentele în care am avut ocazia să întâlnesc niște oameni deosebiți, fie că e vorba de cititori care doreau să mă cunoască, de alți scriitori, de români plecați peste hotare să-și croiască o viață mai bună sau de deținuții dintr-un penitenciar. Sunt experiențe care te îmbogățesc. Îmi amintesc când am fost la clubul de carte al Penitenciarului din Timișoara, iar organizatoarea evenimentului, Patricia, le-a împrumutat deținuților exemplarul ei din Diavoli fragili ca să se pregătească pentru club. I l-au înapoiat făcut ferfeniță, rupt în trei bucăți și la început a fost dezamăgită, crezând că acesta este respectul pe care ei îl acordă cărții. Apoi a aflat că o rupseseră ca să poată citi mai mulți în același timp. Nu erau suficiente exemplare.

D. M. Este viața de scriitor așa cum te așteptai să fie?

R. G. Eu duc o viață relativ obișnuită, însă scrisul îmi e tot timpul în minte. De scris, scriu destul de puțin, dar mă gândesc constant la scris. Este în natura mea. Nu mi-am imaginat că va fi într-un fel sau altul, pentru că nu mi-am imaginat că voi fi scriitor. Asta nu e ceva ca și cum îți imaginezi că ești medic sau cosmonaut. E o nevoie, e și bucurie, e și chin. E ceva pe care îl faci oricum, că ai succes sau nu. Pur și simplu scrisul a crescut în mine, apoi s-a manifestat la momentul potrivit și de atunci a rămas cu mine.

D. M. Poezie sau proză? Da, știu că sunt două tipuri de scriere care pot avea impact diferit și că amândouă pot influența cititorul în aceeași măsură, dar te rog să faci abstracție de asta și să-mi accepți provocarea. Ce ai alege, dacă ai fi pus în această situație?

R. G. Poezia și proza se întrepătrund în cazul meu. Sunt momente în care mă pot exprima cel mai bine în proză, momente în care poezia e mai la îndemână. Poezia a venit ca o completare. În Neverland am abordat în anumite momente un limbaj poetic. Eu nu văd proza și poezia ca fiind atât de diferite în cazul meu. Cred că vei înțelege mai bine peste un an sau doi ce am vrut să spun.

D. M. Ai prefera să îți câștigi traiul la un loc de muncă, la fel ca majoritatea oamenilor, sau să poți trăi din scris, dar cu condiția să o poți face la comandă?

R. G. Eu îmi câștig traiul la un loc de muncă obișnuit, sunt agent de turism și mă simt foarte bine făcând asta. Nu îmi place să fac lucrurile la comandă, cu atât mai puțin să scriu la comandă. Chestia asta nu funcționează în cazul meu. Am încercat mai demult să mă forțez să scriu. Rezultatul nu a fost unul despre care să vorbesc cu plăcere. Scrisul este un dar și îl prețuiesc ca atare.

D. M. Citești mult? Ce tipuri de cărți îți plac?

R. G. Nu sunt un cititor rapid, însă citesc în mod constant. O fac de mic, am avut norocul să am părinți care citeau mult. E foarte importantă puterea exemplului. Nu știu dacă am un gen anume preferat. Apreciez o carte scrisă pur și simplu bine, care abordează niște subiecte mai puțin facile, care nu apelează la diverse rețete sau măcar o face în mod inteligent, nu leneș. Trăim într-o lume în care sunt la mare căutare lucrurile accesibile, călduțe, de suprafață, de exemplu filmele sau cărțile pe care să le înghiți ca pe niște pastile. E important să ai curajul să rămâi tu, să rămâi fidel drumului tău, artei tale, să nu cauți să-ți diluezi scrisul pentru a obține cât mai rapid un soi de succes călduț. Îmi plac mult cărțile lui Rawi Hage, unele dintre romanele lui Palahniuk, American Psycho e o capodoperă. Recent, am descoperit poezia lui Frank Bidart și mi se pare foarte mișto. Citesc mai multe cărți în același timp și caut să fie lecturi cât mai diferite. De exemplu, în perioada asta citesc Dezonoare (Coetzee), Între scris și sânge (Sabato), Sticletele (Tartt), Miile de tehnologii ale extazului (Bidart) și vreau să mă apuc de Băiatul de pe pod (Carey), o poveste cu zombii.

D. M. Enumeră trei cărți care te-au influențat și, dacă se poate, spune-mi în ce fel au făcut-o.

R. G. Am să vorbesc mai întâi despre Osândiții mlaștinilor. Sunt patru volume, la noi au apărut doar trei, dar nu contează. Le-am recitit de atâtea ori până s-au ferfenițit și le-a dus tata la legat. E cartea copilăriei mele, cea care mi-a deschis apetitul pentru povești. Într-un fel e bine că volumul patru nu a mai fost publicat: m-a lăsat cu o curiozitate pentru ce urmează să se întâmple, care mi-a folosit mai târziu la scris. Ar mai fi Jocul lui De Niro, de Rawi Hage și American Psycho, Bret Easton Ellis. Sunt cărți scrise perfect, din punctul meu de vedere, cărți care mi-au trezit și mie pofta de a scrie, de a spune o poveste într-un mod simplu, dar magic. Când scrii, cuvintele sunt, evident, importante, însă ce contează cu adevărat este impresia de ansamblu, legătura care se creează între fraze, între paragrafe, magia ce leagă paginile, senzația care rămâne după ce închizi cartea. Oricine poate alătura niște cuvinte. Scriitor este acela care le transformă într-o poveste, care transmite ceva, emoție, viață.

D. M. Cum împaci realitatea cu ficțiunea?

R. G. Se întâmplă uneori ca ficțiunea să fie o reinterpretare a realității, alteori o prelungire a ei. Eu, de exemplu, folosesc câteodată anumite experiențe proprii, uneori le înfățișez așa cum mi le amintesc, alteori le transform, de cele mai multe ori însă amestec realitatea cu ficțiunea.

D. M. Când scrii, ai un anumit tip de cititor în minte ori, mai degrabă, ești de acord cu acei scriitori care spun că scriu pentru ei înșiși?

R. G. Nu văd alt fel de a scrie decât pentru tine în primul rând. Mi se pare ciudat când aud un scriitor spunând că el scrie în primul rând pentru cititori. E ca și cum ai spune că trăiești în primul rând pentru cei din jurul tău. Trăiești pentru că-ți place să trăiești. La fel, scriu pentru că-mi place și am nevoie de asta. Firește, scriu și pentru cititori, dar în mod indirect. Scriind pentru mine, o fac și pentru ei. Te îngrijești să ai o viață bună, să fii fericit și, implicit, alții se vor bucura de lumina pe care tu o împrăștii. Cred că arta pleacă întotdeauna dinspre interior spre exterior, nu invers. Bineînțeles, influențele există și se manifestă, iar scriitorul, artistul în general, le preia și le transformă, și ce iese în acel moment este arta lui. Cel puțin așa e în cazul meu, scrisul este un proces de acumulare, transformare și mai apoi de răbufnire. Abia în momentul răbufnirii, scrisul devine artă.

D. M. Care crezi că este rolul, sau mai bine zis scopul scriitorului?

R. G. Să scrie mai mult și să vorbească mai puțin. Adică exact opusul a ce fac eu aici. Glumesc. Nu știu, să scrie, să se descopere, să spună niște povești, să-i bucure pe unii cititori, să-i enerveze pe alții, unora să le fie indiferent. E foarte interesant cum, prin scris, scot la iveală niște lucruri de care habar n-aveam că există în mine. Scriu și mă descopăr, învăț despre mine. Eu caut o anumită liniște, o stare de împlinire, pe care scrisul, uneori, mi-o oferă. Romanele, povestirile, poeziile mele – toate fac parte din povestea mea, sunt părți ale unui întreg. Nu voi putea să completez vreodată acest întreg, însă pot încerca să mă apropii cât mai mult de completarea lui. Mă gândesc că scopul principal al scriitorului este să-și spună cât mai mult din poveste.

D. M. „Bestia obișnuinței” este primul tău volum de poezie. Povestește-mi despre cum a luat formă cartea.

R. G. După ce am terminat Diavoli fragili, n-am mai vrut să aud o vreme de scris, de roman în special. Mă simțeam golit și gândul că aș putea începe o nouă carte îmi dădea o stare, cum s-o spun cât mai literar, foarte nasoală. Pe de altă parte îmi doream să scriu, simțeam că sunt lucruri pe care trebuie să le scot din mine, însă nu puteam, proza nu mă ajuta. Nu mă simțeam în stare să mă înham la alt monstru de roman. Nici proza scurtă n-a ajutat prea mult. Poezia a venit ca o salvare, ca o ieșire din acea stare. Eu scriam poezie și înainte de Diavoli, însă abia după am început să scriu cu adevărat. Am descoperit feluri noi de a vorbi despre anumite lucruri. Poezia e un unghi, o unealtă. Iau, de exemplu, o experiență care m-a marcat și o pun într-un roman. Se manifestă, o privesc dintr-un unghi. Vorbesc apoi despre acea experiență într-o poezie, mă apropii sau mă îndepărtez de ea, schimb unghiul. Unele experiențe nu-și găsesc locul decât în poezie. În Bestia obișnuinței vorbesc despre copilărie, despre familie, despre traume, despre experiența din care s-a născut Exorcizat, din care m-am născut eu ca scriitor, de fapt, despre demoni, despre vise, despre nebunie, despre scris, înfățișez anumite viziuni. Am câteva teme despre care vorbesc în toate cărțile mele.

D. M. Se spune că, odată ce o carte este publicată, autorul nu mai are niciun control asupra ei. Ți s-a întâmplat să îți dorești să mai schimbi ceva la cărțile tale, după ce au ieșit din tipar?

R. G. Mi se mai întâmplă să mă gândesc cum ar fi fost dacă aș fi ales alt final sau dacă aș fi abordat altfel povestea. Apoi îmi vin în fire și realizez că asta e povestea și n-are rost să mă chinui cu aiureli. Probabil că poți îmbunătăți mai tot timpul câte ceva, dar ce rost ar avea după ce i-ai dat drumul în lume? E ca și cum ai încerca să schimbi o parte din trecutul tău. Dacă așa a ieșit povestea în acel moment, înseamnă că așa a trebuit să fie.

D. M. Imaginează-ți că ai în față un tânăr care abia a terminat liceul și-a ajuns să nu mai suporte cărțile, din cauza metodei de învățământ, neschimbate de pe vremea comunismului. În ce fel l-ai convinge să acorde încă o șansă literaturii?

R. G. L-aș închide într-o carceră cu multe lumânări și un munte de cărți interesante. Să le descopere și să le mănânce pe pâine. Cărțile, nu lumânările. Serios vorbind, nu văd de ce aș încerca să conving pe cineva să facă ceva ce nu dorește, mai mult, ceva ce detestă. Îmi place cum sună asta – să acorde încă o șansă literaturii. Cred că e taman invers – literatura e cea care îți poate acorda o șansă. Nu vrei să citești, e fix treaba ta. Nu te poate obliga nimeni să îți îmbunătățești viața. Ar fi foarte bine să le dea la liceu și ceva lecturi mai puțin înțepenite, însă nu e singura problemă. Am mai spus: cred foarte mult în puterea exemplului. Și eu am avut de studiat aceleași cărți la școală. Multe nu mi-au plăcut. Totuși, citesc. Citeam și pe vremea aia foarte mult. Citeam la masă, citeam pe wc, citeam pentru că-mi plăcea, pentru că i-am văzut pe ai mei citind, pentru că aveam la dispoziție o bibliotecă generoasă. De ce trebuie să forțăm, să convingem? Exemplul e cheia. Dacă un copil își vede părintele cu telefonul în mână toată ziua, de ce nu ar face și el la fel?
Acum vreo trei ani am participat alături de Camelia Cavadia și Domnica Drumea la o întâlnire cu un grup numeros de liceeni și a fost foarte frumos și interesant. Erau pasionați de literatură, puneau tot felul de întrebări, unii dintre ei scriau la rândul lor, mi-a făcut mare plăcere să vorbesc cu ei, să le spun povestea mea, să le ofer o brumă de inspirație. E o amintire frumoasă.

D. M. Pentru final, te provoc să scrii o povestire care să aibă cel mult 50 de cuvinte.

R. G. Asta poate ar fi o idee bună pentru un concurs, mie însă îmi place să-mi setez singur provocările, prin urmare te rog să nu te superi dacă nu voi scrie la comandă o povestire. În schimb, aș dori să îți arăt ceva din Bestia obișnuinței. La urma urmei, e tot o poveste, nu?

Povestea noastră

În ultima zi a vieții
Ultima dorință
Cea mai egoistă dintre toate
Ar fi să îți ating obrazul
Zbârcit
Sau poate moale
Totuna
Și în vârful degetelor
Pielea ta să îmi amintească încă o dată
Povestea noastră.

Diana Matei

Născută în 1987, Galați. Din 2006, locuiesc în Marea Britanie, dar îmi place să gândesc, să scriu și să citesc românește. Uneori compun povestiri și poezii, alteori desenez. Citesc literatură tot timpul.

”Literatura este istoria sufletului.” – Barry Hannah