Întors din Siberia în ’49

Întors din Siberia în ’49, trecut bine de prima tinereţe, bunică-meu, Ionică Radu, începuse să-şi verse amarul stricînd horele din sat. În opt ani de lagăr acumulase energii nebănuite, pe care le descătuşa acum iute, în băutură şi bătăi cu pumnii goi fără nici o miză, cu puţinii amatori disponibili. Cei din leat cu el erau fie morţi de mult, fie însuraţi pe la casele lor. Jandarmii nu ştiau prea bine cum să facă faţă derbedeului, care apăruse nechemat în satul oricum tulburat de sfîrîielile noilor artificii comuniste.
De fapt, nici chiar maică-sa nu ştiuse cum să facă faţă situaţiei.
–  Cine-i acolo?  întrebase în seara în care apăruse bătînd la poartă.
– Sînt eu, mamă! Ionică. M-am întors!  răspunsese cu vocea gîjîită de emoţie.
Ea, care îl ştia căzut de opt ani la Cotul Donului, pusese mîna pe un par şi era pornită să-l izbească pe nenorocitul ce-şi bătea joc de o biată văduvă.
– Nu da mamă… sînt chiar eu!
Îmi şi imaginez scena, pe care bunicul mi-a spus-o nu o dată. Era una din cele pe care le povestea cu un nod în gît. Să fii pe punctul de a fi luat la ciomege de propria mamă care nu te mai recunoaşte pentru că te-a văzut plecînd aproape copil!? Să-i apari o cu totul altă persoană, complet transformat: bărbat în toată firea, trecut de treizeci de ani, poate deja cu ceva fire albe pe la tîmple? Pentru el şocul trebuie să fi fost groaznic. Dacă nu mă recunoaşte mama, cum or să mă recunoască ceilalţi? Anii ăştia opt, chiar au trecut, şi-a spus. Anii ăştia de căcat, care eu am fost convins că au trecut numai în Siberia, au trecut de fapt şi aici. Uite, ce chestie. Cred că atunci a făcut cunoştinţă cu realitatea pentru prima oară. Mi-am pierdut cei mai buni ani din viaţă. Chiar i-am pierdut! Sînt duşi pentru totdeauna. O, Doamne, mi-am pierdut cei mai buni ani din viaţă pentru totdeauna!
Sînt sigur că de-asta a plîns atunci în primul şi în primul rînd, şi nu pentru că-şi revedea mama şi fraţii. Ăsta nu ar fi fost motiv de plîns.
Trecînd peste prima surpriză, trebuia revenit la realitate. Sandu – mezinul, si două dintre fete – încă nemăritate -, locuiesc împreună cu mama. Sînt şi aşa claie peste grămadă în căsuţa bătrînească. Unde să-i facă ei loc lui Ionică aşa, dintr-odată?
Dar Ionică nu e prea pretenţios… Mulţumită Siberiei, a frigului, prispa tare şi o rogojină îi par raiul pe pămînt şi va sta acolo, pînă hăt, în noiembrie. Gerul de ianuarie îi pare lui Ionică ca o toamnă blîndă pe lîngă ce era în Siberia. Acolo, dacă făceai prostia să ieşi noaptea la pişoar, urina îngheţa instantaneu cînd atingea pămîntul. Într-o dimineaţă, găsiseră unul bolnav de dezinterie înţepenit în poziţia fetală, căzut cu fruntea în pămîntul îngheţat şi fundul în aer, spre pichetul de pază, într-un involuntar ultim gest antisovietic.
Cu poveşti din astea îi ţinea. Cum în lagăr i-au prins şi executat pe unii – tot deţinuţini –, care făceau trafic cu carne de om şi spuneau că-i de vită. Paznicii observaseră pînă la urmă cîteva cadavre cu carne lipsă, tăiată cu cuţitul de pe fesieri şi de prin alte zone.
Alteori le povestea cum s-a milogit de un ţigan pe care întîmplător îl şi cunoştea – fiind dintr-o comună alăturată. Găsise un şarpe îngheţat într-o scorbură, ţiganul. “Dă, mă Costele şi mie oleacă, să simt şi eu carnea la gust.” Nu i-a dat ţiganul, deşi în roman spun că i-a dat (am vrut să aibă mesaj frumos cartea, mai ales că îmi imaginam că o să aibă cine ştie ce tiraj)
– Sîntem la sfînta masă, Ionică poţi să ne spui altceva?
– Păi dacă tot sîntem la masă, să vă spun despre ospeţe. Eram deja de cinci ani acolo şi nu mai aveam nici o speranţă. Cînd se apropia cîte o aniversare mai rău îmi făceam sînge rău. Uite mă, vine iar Crăciunul şi pe mine tot aici mă găseşte. A trecut şi Anul Nou, o zi ca oricare alta, tăiat lemne, cărat saci. Ştiam că se apropie sfîntul Ioan, ziua mea şi ca să-mi ridic oleacă moralul, mă gîndesc să rabd cîteva zile şi să păstrez mîncarea pentru o mică aniversare între prieteni. Ceva cît de mic, dar să se simtă cumva că e sărbătoare! Nu am spus nimic la prieteni şi pe măsură ce sfîntul Ioan se apropia, umflătura din salteaua în care dosisem mîncarea, se curba mai tare, şi-mi creştea inima. În sfîrşit, vine seara surprizei. Staţi aici băieţi, vreau să vă aduc ceva. Mă duc degrabă la saltea unde descopăr proviziile dispărute fără urmă! Cineva profitase de raţia mea, strînsă greu, plătită cu cinci nopţi de ghiorăituri de maţe şi patru zile de mers la muncă pe picioare sleite! A fost singura dată în ăia opt ani cînd am plîns ca un copil. N-am mai vrut să trăiesc şi dacă nu erau prietenii, atunci m-aş fi stins cum se stinge lumînarea asta de pe masă. Cîteva zile am fost foarte slăbit, deabia îmi mai tîram picioarele pînă la pădure. Pentru tăiat de trunchiuri groase de copaci, nu mai aveam nici o vlagă. Nu eram bun de nimic şi am avut noroc cu partenerul meu de joagăr, care a vrut să mă acopere şi a tras cît pentru amîndoi.

– Ionică, i-a spus mama cu altă ocazie, am auzit că faci numai rele de cînd ai venit!
– Nu-i adevărat mamă. Nu te-ajut toată ziua?
– Nu zic de ziua… eu zic de ce faci noaptea. Şi mai ales în zilele de horă. M-a oprit jandarmul pe uliţă, maică. Trebuie să te linişteşti!
– Care era mamă? Să vezi ce-i fac, tu-i grijania mă-sii …
– Ionică, uite-te la mine, că-s femeie bătrînă şi ştiu. Trebuie să-ţi găseşti şi tu o creştină, băiete. De cînd e lumea şi pămîntul, flăcăii se duc la horă să joace fetele, nu să-şi ardă pumni ca nişte bezmetici.
– Sînt bătrîn mamă, cine se mai uită la mine la treişdoi de ani? N-am pămînt, n-am casă…
– Pămînt de casă îţi dau eu, tu să fii vrednic să o construieşti. În locul unde-i grădina. Iar mai departe… n-avea grijă, că o să te îndrume bunul Dumnezeu la care mă rog mereu. Bătrîn nu eşti, ai toată viaţa înainte să-ţi faci o familie. Dacă deschizi bine ochii, o să vezi că fete sînt puzderie. Bărbaţi ca lumea nu mai sînt, aia-i daravela! »

***

Un povestitor bun, am mai spus, nu spune o aceeaşi poveste cu exact aceleaşi cuvinte. Pentru că, în primul rînd, se plictiseşte pe el însuşi – la naiba, este cel care o aude cel mai des! Ionică Radu spunea poveştile lui în aşa fel încît nu te plictiseai să asculţi o aceeaşi aventură spusă, să zicem, de cinci ori. E ceva ce nu am mai experimentat după aceea. Am preluat acelaşi stil de a povesti şi, nu e nici o surpriză, sînt unii convinşi că inventez, datorită înfloriturilor un pic altfel. Exact aşa se întîmpla şi cu el. Existau vecini, prieteni, rude, care îi tot turnau în pahar apoi îl întrebau chestii la amănunt, detalii nesemnificative pe care le spusese cu altă ocazie. Şi indiferent de numărul de pahare băute, bunicul dădea exact aceleaşi detalii. Ori avea o memorie extraordinară, ori spunea adevărul.
Sînt curios în ce împrejurări a întîlnit-o pe bunica dar, din păcate, nu i-am întrebat asta în timpul vieţii. În povestea pe care am scris-o, întîlnirea mi s-a părut foarte importantă şi ca întotdeauna (face parte din stil, dar şi din personalitate) cînd e ceva important, o dau pe glumă pentru a evita emoţia. În Escroc SRL, moartea bunicilor e redată aproape ca o glumă. Şi cu toate astea scrierea acelor rînduri m-a consumat enorm. În povestea de faţă, la fel, întîlnirea mi-am imaginat-o ca pe o glumă:
„Se văzuseră prima oară la grajdul CAP-ului nou înfiinţat. El venise în căutare de materiale de construcţii. Ca să ridici o casă la standardele care erau la ţară prin ’50, lui Ionică îi trebuiau nişte căpriori pentru structură, puţin ciment pentru temelie, lut şi foarte mult bălegar. Pentru asta venise cu lopata pe umăr, ca să vorbească cu cel de la grajduri. A fost în obscuritatea dinăuntru, locul unde avea să-şi vadă pentru prima oară viitoarea soţie. Ea venise din cu totul alte motive. După repetate ameninţări, tatăl ei semnase în sfîrşit că-şi dă “de bună voie” caii în grija CAP-ului. Ioana se despărţise cu greutate de animalele lîngă care crescuse şi de cîte ori trecea pe lîngă grajduri, zăbovea cît să le dea o mînă de tărîţe. Ionică a fost primul care a zărit-o în semiîntuneric, lucru firesc pentru că atenţia lui era mai puţin absobită de către încărcătura din roabă, decît a ei pentru frumoasele patrupede. În plus, ea nu vedea prea bine. Ruşinat de ipostaza jenantă în care se afla, Ionică a lăsat roaba într-o parte, scoţînd din reflex pieptenul din buzunarul de la spate, unde avea să-l ţină fără întrerupere pînă la sfîrşitul vieţii.”
Scoaterea pieptenelui cînd se apropia de o femeie frumoasă sau cînd presimţea o asemenea apropiere o scotea din minţi pe bunica. Cel mai mult o enerva cînd îl vedea pieptănîndu-se temeinic înainte de a pleca duminica la biserică. Deşi nu mai rămăsese prea mult loc de afecţiune între ei, bunica fusese şi rămăsese geloasă, altfel nu-mi explic de ce m-a pus o dată, pe cînd aveam cam paisprezece ani, să arunc cu pietre în acoperişul unei vecine – care, zice-se, fusese văzută între rînduri de vie sub bunicul, care avea vreo şaizeci de ani pe atunci.
Oricît ar părea de incredibil, bunica era convinsă că prima dată l-a întîlnit de fapt “virtual” (ha ha!), într-o zi de bîlci, cînd fusese cu sora ei la o ţigancă ghicitoare. Ţiganca prevestea viitorul şi, mai mult, făcea să apară chipul viitorului soţ într-o oglindă. (“Dacă vezi în ea un om, atunci cel pe care-l vezi e cel cu care te vei mărită. Dacă însă o să vezi în ea un sicriu atunci, dragă ţigăncii, să ştii că vei muri nemăritată.”)
Ori pe bunica tocmai asta o înnebunea: nu numai că-l văzuse, dar el, sau apariţia lui în oglindă, se pieptăna cu meticulozitate – exact aşa cum avea să o facă după aceea toată viaţă.
Spre sfîrşitul vieţii, bunica nu era mulţumită de pasul ăsta al ei din tinereţe. Ea provenise dintr-o familie “mai bună”, ceva mai înstărită… Şi tot blestema momentul cînd fusese la acea ghicitoare. Era convinsă cu alte cuvinte, că dacă nu i-ar fi văzut chipul în oglindă atunci, în cortul ţigăncii, nu ar fi făcut pasul după aia, nu l-ar fi urmat în vie. Dar aşa se simţise predestinată lui. E o idee făină, care m-a prins de mic copil. Şi “realitatea” descrisă de ea cu atît patos, o poveste pe care mi-a repetat-o de multe ori, cu acelaşi năduf. Pentru ea era, ei bine, certitudinea realităţii, a misterului vieţii, a vieţii care a fost şi s-a dus, a alegerii pe care o faci, o dată numai, şi care îţi pune viaţa pe un făgaş fără întoarcere.
Cam asta e povestea, dragi copii.
Ar mai fi de spus că la bătrîneţe se tachinau destul de des pe tema morţii. Care moare primul şi cum îi va îngriji sau nu îngriji mormîntul cel rămas ultimul. Cu toate că era mai fragilă în ce priveşte sănătatea, bunica era totuşi convinsă că va trăi mai mult decît el. Îşi spunea că e cu zece ani mai tînără deci fără îndoială va trăi mai mult decît el. Îşi spunea că nu o să vrea să fie îngropată lîngă el, că i-a ajuns o viaţă alături.
Şi aşa a fost…
Oricum, clarvăzător şi şugubăţ, bunicul prevăzuse situaţia asta şi venise de pe atunci cu-o soluţie:
– Ioano, dacă nu ne îngroapă alături, n-avea grijă că o să sap un tunel pînă la tine. Îţi spun ca să ştii. Dacă bat, sînt eu! Să-mi deschizi!
– Uncheaş nebun! Numai scaieţi o să-ţi crească pe mormînt, la ce suflet păcătos ai şi la cîte rele ai făcut!
– Şi la tine o să vedem numai panseluţe şi rîndunele … ce să zic.
Bunica s-a stins la două luni după el, aşa că nu au putut fi puşi alături… şi separaţi au rămas. Osemintele lui au fost mutate în satul lui natal, iar ea a rămas îngropată în satul în care trăiseră. La moartea lui, ea a plîns foarte mult. Apoi nu a mai găsit nici un motiv să trăiască în casa lor, fără el. I-a luat doar două luni să-şi ia inima în dinţi şi să se hotărască sa moară. A fost aproape aşa cum am scris în Escroc SRL. Doar ceva mai trist.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.