Într-o dimineaţă m-am hotărât să devin bărbat

Aveam doisprezece ani şi eram plin de ură. Se întâmpla din cauză că maică-mea mă obişnuise cu bătaia încă dinainte de a-mi da seama că puteam să ripostez. Pe-atunci stăteam mai mult în podul casei, acolo unde-mi aranjasem un colţ numai al meu, dormind în cea mai mare parte a timpului, despicând broaşte pe care le puneam la păstrare în borcane sau citind benzi desenate. Vremuri de fericire. Existau prea puţine motive de plângere: iarna trebuia să stau lipit de coşul sobei ca să nu-ngheţ iar mâncarea nu era niciodată de-ajuns sau suficient de bună. Dintre toate lucrurile pe care maică-mea nu reuşea să le facă, gătitul ocupa un loc fruntaş. Dar până la urmă îmi dădusem seama că, dacă voiam să fiu lăsat în pace, trebuia să iau lucrurile de-a gata. Odată cu obişnuinţa, a-nceput să nu-mi mai pese. Mi-era bine în spatele zidului ăla de tăcere şi ură pe care-l ridicasem cu atâta trudă în jurul meu.
Întâmplarea de faţă mă găseşte imediat după chinul de-o oră în care încercasem să dorm iar ţipetele maică-mii şi picioarele de metal ale patului, trepidând pe duşumeaua de lemn, păreau că nu se vor mai sfârşi. Ştiam că tata se afla la serviciu şi că alt bărbat îşi lăsa transpiraţia în salteaua patului matrimonial, dar nu asta mă deranja. Nu-mi băgam eu nasul în treburile lor. Tot aşa cum nici ei nu prea se-amestecau într-ale mele.
M-am dus oricum şi am bătut cu pumnii în uşă.
– Vreau să dorm, nu mai faceţi atâta gălăgie.
Rezultatul a fost că nu s-a mai auzit nimic și o mâna de bărbat a deschis uşa şi m-a apucat de păr, obligându-mă să intru în cameră. Maică-mea stătea cocoţată în mijlocul patului, ca o piramidă formată din pături, doar capul ieşindu-i la suprafaţă.
– Dă-mi o ţigară, a zis.
Maimuţoiul m-a îmbrâncit şi a trecut pe lângă mine. S-a scotocit în buzunarele pantalonilor aruncaţi lângă pat, a scos o ţigară şi-un chibrit, a aşezat ţigara în gura maică-mii şi-a aprins-o. N-avea nimic pe el. Era slăbănog, foarte înalt şi plin de păr.
– Care-i problema ta?
– Nu pot să dorm, că faceţi gălăgie.
– Chiar aşa?
A venit şi mi-a tras un bobârnac.
– Ce dracu cauţi acasă? m-a întrebat maică-mea. N-ar trebui să fii la şcoală?
– E sâmbătă.
S-a întors, furioasă, spre maimuţoi.
– Dobitocule, ţi-am spus să fii mai atent!
Ăla a mângâiat-o pe umeri, pe urmă a venit şi m-a tras de urechi.
– N-ai nicio grije, iubiţico, aranjez io să nu se-audă nicio vorbă.
– Ai face bine să fie aşa!
Maimuţoiul mi-a înfipt degetele în ceafă şi m-a împins spre uşă.
– Vezi partea bună a lucrurilor , i-a spus maică-mii înainte de-a ieşi, acu’ a mai rămas doar unu’ de care mai trebui să ne-ascundem.
Apoi, în hol, către mine:
– Ș-acu’ între noi, ca de la bărbat la bărbat.
Degeaba mă zbăteam. Degetele lui mi se înfigeau în carne, făcându-mă să mă chircesc de durere.
– Stai potolit că altfel te rezolv io.
Cele două palme m-au convins.
– Hai să stăm de vorbă.
S-a aşezat pe vine, astfel încât să mă oblige să-i privesc mutra bărboasă şi m-a fixat de perete ca pe o cârpă, ţinându-mă de gât.
– Băi, mormolocule, ştii cine sunt io?
– Nu.
– Eşti sigur?
– Nu ştiu cine eşti.
– Îhî, nicio problemă, uite cum stă treaba. Dacă aud c-ai suflat o vorbă îţi trag o mamă de bătaie de-o s-o ţii minte cât vei trăi. Dă din cap dac-ai înţeles.
– Nu mă bag eu în treburile lu’ maică-mea.
– Zău? Uite, asta-i foarte deştept din partea ta. Bravo, bă, mucosule! Înseamnă c-o să ne-nţelegem de minune.
Mi-a dat drumul şi mi-a mai tras un bobârnac.
– Deci nu s-a-ntâmplat nimica, nu? a zis. Suntem prieteni.
– Da, sigur.
După ce-am ajuns la scara care urca în pod m-am întors spre el. Tocmai intra în cameră.
– Maimuţoiule! am strigat.
– Ce-ai zis, mă?
– Dacă te mai atingi o dată de mine, te omor.
Până ce-a ajuns la scară eram în pod şi puneam lacătul la uşă. A izbit de câteva ori, zbierând şi înjurând ca un apucat. Când s-a oprit abia mai respira.
– Crezi c-ai scăpat, nu? a zis. Poa’ că te crezi tare şmecher, dar dacă aud c-ai suflat o vorbă pun io cumva laba pe tine. Vezi tu atuncea!
– Poţi să faci cu mama ce vrei, dar dacă te mai atingi de mine, te omor.
N-o spuneam doar aşa, ca să mă aflu-n treabă. N-am fost niciodată genul ăsta de om. Aş fi încercat să-nfig un cuţit în el fără să mă gândesc de două ori. Că nu m-ar fi crezut în stare era cea mai gravă greşeală pe care-o putea face.
Oricum, nu i-am mai acordat atenţie o perioadă. Maică-mea a fost aia care m-a prins mai întâi şi-a încercat să-mi tragă câteva palme, repetându-mi ameninţările maimuţoiului. Și fiindcă n-a reuşit cu bătaia a avut grijă să nu-mi mai dea să mânânc Decât atuncea când era tata pe-acasă. Ceea ce nu se-ntâmpla foarte des. Nu m-am plâns nici de asta. N-a fost nevoie decât să bag mai adânc mâna în poşetă. Din cauza băuturii şi-a altor porcării pe care le-nghiţea nu reuşea niciodată să reţină câţi bani avea de cheltuit. Bani asiguraţi de taică-miu, ca un fel de alocaţie săptămânală. Pentru mâncare, nevoi personale şi alte cheltuieli. Nu era deloc o chestie deşteaptă. Adică trebuie să fii niţel cam într-o ureche să munceşti de dimineaţa până seara târziu doar ca să-ţi ţii nevasta în puf şi pentru asta să primeşti ocazional câte-un futai rapid de care nu te poţi bucura suficient, fiindcă eşti prea obosit. Deci până la urmă avea şi taică-miu vina lui. Nu că ar fi treaba mea să-l judec. A tras el destule într-un final. Iar maimuţoiul ăla care se instalase în casa lui, îi folosea nevasta şi mai nou se hrănea cu mâncarea lui era un rezultat al aceleiaşi vinovăţii.
Da. Mă-ntorceam de la şcoală când l-am găsit aşezat la masa noastră. Ca şi cum m-ar fi aşteptat. Fiindcă, până să-mi dau seama că singurul lucru pe care trebuia să-l fac era s-o iau la goană, labele lui grele îmi apăsau deja spatele.
– Hopa! Ghici pe cine-avem aicea.
Maică-mea a ridicat din umeri, continuând să mănânce. Maimuţoiul m-a împins înainte şi m-a obligat să m-aşez pe scaun, lângă el.
– Aicea stai până termin, a zis.
Am încercat de vreo două ori s-o tai dar m-a adus înapoi trăgându-mă de păr.
– Haide, lasă-l de data asta, a zis maică-mea. Cine ştie de ce-i în stare.
– Tu nu te băga, e între mine şi el. Mai ales că mucosu are nevoie de cineva care să-l înveţe cum să se poarte.
– Și te-ai găsit tocmai tu, care habar n-ai ce-s manierele.
Tot timpul ăla interminabil, până ce-au lins farfuriile, n-am scos niciun cuvânt. Dar asta nu-nseamnă că gata, renunţasem, îmi acceptasem soarta. Gândul la cafteala pe care urma s-o încasez mă făcea să caut o metodă suficient de bună prin care să scap cât mai ieftin. Măcar pentru a câştiga câteva clipe de neatenţie, suficient cât să mă retrag în pod. Aşa că lacrimile au început să curgă din instinct.
– Îmi pare rău, am zis, n-am vorbit serios.
– Ia te uită la el, a rânjit maimuţoiul. Unde-i periculosu ăla care-a spus că mă omoară?
– Era o glumă.
– Glumă? Ha, ha! Tu ce crezi? a-ntrebat-o pe maică-mea.
Poate din cauză că nu mă mai văzuse plângând i-a cerut să mă lase-n pace. El s-a strâmbat, dând impresia c-ar fi încercat s-o asculte. Se lungise pe scaun, cu mâinile pe burtă, arătându-mi dinţii murdari şi strâmbi.
– Păi, să mă gândesc, a zis.
Atâta aşteptasem. Am trântit scaunul şi-am alegat spre scară. Nici nu m-am uitat înapoi, deşi mă aşteptasem să-l aud venind după mine. Poate-n felul ăla mi-aş fi dat seama că ceva nu era-n regulă. Dar acuma deja eram în capătul scării, cu mâna pe clanţa uşii. Și-aici surpriză! Uşa fusese încuiată. Fără nicio cale de scăpare, m-am întors să-mi înfrunt duşmanul. M-am luptat ca un animal încolţit. Dar pumnii lui cădeau cu precizie şi grei, fără oprire. Refuzam totuși să mă las doborât, chiar dacă abia mai reuşeam să rămân pe picioare. Poate maimuţoiul ar fi fost în stare să mă lase inconştient sau şi mai rău dacă într-un final n-ar fi intervenit maică-mea, trăgându-l de pe mine.
De-atuncea m-am pus la pândă. Aveau să mi-o plătească amândoi. O săptămână sau două n-am mai trecut pe la şcoală. Nici maimuţoiul n-a mai venit pe la maică-mea, dar ştiam că asta n-o să dureze prea mult. Mă trezeam încă de la şase, când taică-miu se ducea la serviciu, şi rămâneam în pod, atent chiar şi la cel mai mic zgomot, până când se-ntorcea. Atuncea coboram, înghiţeam prânzul în linişte şi mă-ntorceam în culcuşul meu, răbdător şi cu siguranţa că a doua zi voi avea mai mult noroc. Maică-mea nu scotea nicio vorbă. Probabil îşi imagina că pun ceva la cale. Ea era singura care continua să amâne sentinţa. Cu mândria lui prostească, maimuţoiul şi-ar fi închipuit că nu mai îndrăzneam nimic după cafteala încasată. Dac-ar fi avut cât de puţină minte şi-ar fi dar seama că nu făcuse decât să mă-ntărâte mai mult. În schimb, a ales să mă sfideze.
A venit ca de obicei, dimineaţa, fără să încerce s-o ascundă. De parcă, în sfârşit, luase decizia să-mi arate că nu-i era frică de mine. Îl auzeam vorbind şi râzând fără nicio jenă, acaparând cu totul glasul maică-mii care-i cerea s-o lase mai uşor.
N-aveam timp de pierdut. Vechea mea bicicletă mă aştepta în spatele casei, cu lanţul bine uns, gata să decoleze. Am coborât pe geam, m-am urcat în şa şi dus am fost. Nu mai dădusem în viaţa mea atât de repede la pedale. Fabrica se afla la vreo zece kilometri distanţă. Mai trecusem de câteva ori pe-acolo, aşa că ştiam ce-am de făcut. Am sărit din şa mai înainte de-a pune frână, trecând în viteză pe lângă cabina portarului pe care l-am auzit strigând după mine. Am intrat în fabrică, alergând în continuare, până când am ajuns la cabina în care taică-miu îşi făcea de lucru. Apariţia mea bruscă l-a făcut să scape din mână o ceaşcă de cafea care s-a făcut ţăndări.
– Ce s-a-ntâmplat?
Transpirat cum eram şi roşu din cauza efortului, nu făceam cu siguranţă o impresie bună. Taică-miu, un bărbat înalt şi construit ca un luptător de wrestling, albise tot.
– Mama, am reuşit să zic.
– Maică-ta? Ce-a păţit?
– E un bărbat la noi în casă.
– Aşa, şi?
Îmi pusese mâinile pe umeri şi mă scutura, încercând să mă facă să vorbesc mai repede. N-am mai stat pe gânduri.
– E tipu’ ăsta care vine de câteva săptămâni la noi când pleci la serviciu şi care se culcă cu mama şi n-am putut să-ţi spun până acuma că m-a prins şi m-a bătut şi-a zis că dacă scot o vorbă o să mă bată şi mai rău…
Aşa cum stătea prăvălit în scaunul ăla, de parcă tavanul l-ar fi turtit, parcă îmbătrânise cu zece ani. Iar eu dădeam înainte din gură, fără să realizez că nu mă mai ascultă. Îmi părea rău pentru el, dar credeam că-i fac un bine. Ne ajutam reciproc. Când, în sfârşit, s-a pus în mişcare, redevenise omul pe care-l ştiam. Dur şi sigur pe el.
– Acu-s amândoi acasă? a zis.
– Da, ăla nu pleacă decât cu vreo oră înainte să vii de la serviciu.
Felul în care se uita la mine, ca şi cum nici măcar n-aş fi fost în faţa lui, m-a speriat de-a binelea. Era prea târziu să mai pot schimba ceva şi nici nu doream s-o fac. Nu încă.
– Ai procedat bine, a zis.
A luat-o înainte, traversând cu paşi mari fabrica iar eu am început s-alerg după el şi când s-a suit în maşină încă nu-l ajunsesem. Aşa c-am sărit pe bicicletă şi dă-i bice!
Ce-a urmat ar fi trebuit să-mi rămână cel mai bine-n tărtăcuţă. numai că, de câte ori mă gândesc la faza aia, apare ca şi cum mi-ar fi povestit-o altcineva. Fără prea multe detalii.
Știu sigur că am găsit maşina pe trotuar, încă pornită şi cu portiera deschisă. O auzeam pe maică-mea ţipând în casă şi când am intrat erau toţi trei în sufragerie. Dezordine. Taică-miu neclintit într-un scaun, maică-mea în genunchi, plângând – „Ce-ai făcut? Ce-ai făcut?” -, maimuţoiul chircit pe covor cu mutra umflată şi plină de sânge. Nu-l omorâse. Avea să-şi trăiască restul vieţii într-un cărucior. Până când şi-a făcut curaj să-i pună capăt. Taică-miu a ajuns la puşcărie. Doi ani pentru vătămare corporală gravă, asta a fost înțelegerea cea mai bună obținută de avocaţii pe care i-a plătit cu toate economiile lui şi scoţând casa la vânzare. Maică-mea a plecat într-o seară şi n-am mai auzit de ea. N-o învinuiesc pentru asta. Plecam eu dac-ar fi rămas.
Pe urmă am ajuns pe mâna autorităţilor, care n-au avut ce face cu mine decât să mă plaseze într-un orfelinat. M-aş fi ţicnit de tot acolo dacă, după numai două-trei săptămâni, n-ar fi venit să mă scoată un frate de-al tatei pe care nu-l mai văzusem vreodată. Trăia singur şi n-a avut nimica împotrivă să-mi poarte de grijă până ce-ar fi fost eliberat taică-miu. Nu era om rău, dar atâta vreme cât am stat la el n-am făcut decât să mămânc pâine uscată cu vin şi să continui s-o urăsc pe maică-mea. Până când mi-am dat seama că nu era corect să pun întreagă vină-n cârca ei. Devenisem bărbat.

(text scris în 2011)

Mihail Victus

www.mihailvictus.eu

mihailvictus.eu/