Premiul Nobel de anul acesta a fost câștigat de Annie Ernaux, o scriitoare franceză foarte cunoscută în Vest, a cărei ample opere se afla deja în curs de traducere la unele dintre cele mai prestigioase edituri naționale. Ernaux fusese o opțiune viabilă și la casele de pariuri, în măsura în care continuau să se regăsească printre favoriți, în anii precedenți, și Peter Handke sau Kazuo Ishiguro. Murakami, Rushdie sau Cărtărescu. Unii l-au luat, ceilalți încă mai așteaptă. Gurnah și Glück docent: Nu întotdeauna alegerea este previzibilă.
Avem de a face, anul acesta, cu o pluripremiată, atât pe plan național, cât și internațional. În mod surprinzător, nu a câștigat niciun Goncourt (precum precedentul laureat francez al Nobelului, Patrick Modiano). De asemenea, cea mai mare parte a premiilor au fost obținute în ultimii 6-7 ani, după o carieră bogată (autoarea are acum 82 de ani): Premiul Strega European (2016), Premiul Yourcenar (2017), Premiul Hemingway (2018), Premiul Formentor (2019). În 2019 o găsim pe lista scurtă a Bookerului European, cu romanul Anii (Les Années), poate cel mai premiat dintre toate operele sale.
Acestea sunt doar unele dintre recunoașterile obținute. Dar cine este Annie Ernaux ca intelectuală, și cum o putem înțelege prin prisma operelor sale? Ce ne comunică literatura ei?
Pozițiile oficiale luate de-a lungul timpului ne indică o ideologie de stânga, feministă, anticolonială. Față de criza din Iran se exprimă recent într-un interviu: „susțin fără doar și poate femeile care se revoltă împotriva acestei constrângeri absolutiste”. În 2018 susținea Mișcarea Vestelor Galbene (Gilets jaunes). A intervenit în repetate rânduri în dezbaterile publice legate de conflictul israeliano-palestinian: „Israelul reprezintă puterea colonizatoare. Palestina e colonizată. Acesta nu poate fi numit un conflict, ci apartheid!”. Controversele legate de afirmațiile sale „politice” se opresc însă atunci când autoarea se exprimă cu privire la rolul femeii în societate. Puterea propriului exemplu, punctul central al romanelor sale, mai mereu autobiografice, are efectul de a estompa orice critică. Annie Ernaux se povestește cu mare sinceritate, la persoana întâi, selectând acele momente de constrângere, traumatizante, rezultate ale unei structuri sociale defectuoase, patriarhale și clasiste.
În Mémoire de fille (2016), roman care va apărea în curând și în România, la editura Pandora M, cu titlul Confesiunea adoloscentei, este vorba despre lumea aspră și plină de capcane a adulților, ordonată după reguli patriarhale necunoscute adolescentei protagoniste în vârstă de 18 ani, educatoare de vară într-o colonie franceză în anul 1958. Saltul între orășelul de provincie unde Ernaux-naratoarea crescuse, cu părinți necomunicativi având viziuni de viață rigide și limitate, educată într-o școală monahală, este uriaș, brutal și marcant. Un salt în gol, într-o viață de adult, a sexualității care nu contemplă plăcerea feminină, judecând în același timp corpul și atitudinea femeilor-obiecte sexuale, aruncate după utilizare.
Abia mai târziu, odată cu descoperirea eseului Al doilea sex de Beauvoir, prin reflecție și maturizare completă, protagonista reușește să înțeleagă ce i s-a întâmplat – o experiență tangentă cu abuzul.
Strălucită în relatarea chiar și a celor mai „incomode” evenimente, extrem de acută în momentele de reflecție, amestecând jurnale, scrisori, fotografie și confesiune, proza lui Ernaux se constituie drept o căutare continuă în interior, în trecut, drept o continuă dorință de a surprinde întâi momentul prim al unei întâmplări, apoi impactul și evoluția ulterioară declanșată de acel fapt.
Nu pot să trec peste asemănarea izbitoare, în stil, scop și tehnică, cu literatura lui Patrick Modiano. La fel ca acesta, Ernaux admite, fără ca proza niciunuia să-și piardă atractivitatea, că procesul de reamintire, oricâte surse s-ar folosi, nu poate duce la o concluzie satisfăcătoare, ci doar la vizibilitatea conturului unei hărți până atunci greu de definit, formate din întrebări și încercări de a oferi răspunsuri tangibile, echivalente cu a noastră raison d’être.
„Lipsa de sens a ce trăiești în momentele trăite este cea care multiplică posibilitățile scrierii. Amintirea a ceea ce am scris este deja ștearsă. Nu știu ce reprezintă acest text. Chiar și ce am urmărit în timp ce scriam cartea s-a dizolvat” (Mémoire de fille).
În L’Événement (2000), carte adaptată cu succes în filmul cu același nume, de Audrey Diwan, câștigător al Leului de Aur la Festivalul de Film de la Veneția (2021), Ernaux se întoarce asupra unui eveniment trist din trecutul său, avortul de la începutul anilor ’60, pe atunci când practica era încă interzisă prin lege în Franța.
Autoarea povestește acest fapt crucial în biografia sa în mod simplu, direct, crunt și realist. Uneori proza doar înregistrează cursul evenimentelor, înglobându-le chiar și pe cele mai dificile de descris; reproduce senzațiile și starea de spirit a tinerei studente protagoniste, depersonalizarea resimțită în timpul căutării disperate după ajutor și în fiecare etapă a practicii autoinduse.
În paralel, la fel ca în multe dintre lucrările ei, autoarea încearcă să dea o definiție satisfăcătoare „literaturii”: în accepțiunea ei din roman, a încerca să descrii indescriptibilul în cuvinte care pot comunica faptul trăit, pentru că „a fi trăit ceva, orice, conferă dreptul inalienabil de a scrie despre acel fapt” (L’Événement).
Cred că este nu doar necesară, ci de-a dreptul esențială, într-o perioadă de întuneric medieval precum cea pe care o trăim acum la nivel global, când avortul este din ce în ce mai limitat de guvernele conservatoare, lecturarea acestui roman. Vom înțelege cu adevărat ce resimte o femeie la nivel fizic și psihic în astfel de situații. Altminteri, scopul declarat al autoarei este acela de a fixa în memoria proprie și în cea colectivă astfel de momente esențiale care, deși se încadrează într-un traseu individual, autobiografic, au valență culturală, istorică și socială comune.
Definiția programatică a acestui demers o regăsim în romanul Une femme (1988): „Ceea ce sper să pot scrie se situează, probabil, la intersecția dintre familiar și social, dintre mit și istorie. Proiectul meu este de natură literară, întrucât își propune căutarea unui adevăr despre mama mea, la care se poate ajunge doar prin cuvinte”.
De pe fondul istoriei franceze se desprinde, așadar, o femeie, „cea mai importantă” din viața naratoarei: mama sa. O figură impunătoare, fiică a timpului său și a clasei sociale de apartenență, a educației primite. O femeie generoasă, total anulată în munca ei, deși mereu prezentă, aproape mereu complice, cel puțin până când fiica ei va crește suficient de mult încât să intre în conflict deschis cu ea, să vrea să se despartă de părinți luându-și viața în propriile mâini. Abilitatea lui Ernaux de a transmite evoluția raporturilor dintre oameni în câteva cuvinte bine alese este, ca întotdeauna, surprinzătoare. Scrisul său navighează lejer printre epoci, descriind dinamic fluiditatea certitudinilor și a relațiilor pe măsură ce timpul trece repede, necruțător. Tragedia umană se accentuează pe final, atunci când figura mamei, altădată atât de solidă, se transformă pe zi ce trece într-un spectru al demenței și al senilității. Sunt pagini greu de citit, încărcate emoțional, în ciuda stilului aspru și direct, lipsit de ornamente de orice fel.
În același mod este descrisă viața tatălui în romanul La place (1983), câștigător al Premiului Renaudot (1984), disponibil în română la aceeași editură Pandora M în colecția de romane Pasiune simplă. Locul (2004). Și aici punctul inițial al povestirii este moartea tatălui, pentru ca, imediat după introducere, saltul temporal à rebours să ducă cititorul în copilăria acestuia.
Mai puțin dramatică decât Une femme, opera răspunde necesității de a studia societatea franceză stratificată a secolului trecut. Tatăl naratoarei este inițial un muncitor în fabrică, devenind apoi comerciant burghez. Cu toate acestea, nu reușește să se integreze pe deplin în niciunul dintre straturile sociale amintite, trăind cu profunde complexe de inferioritate, în special față de fiică, studentă la litere, abia titularizată ca profesoară. „Locul” din titlu face referire tocmai la acest loc în societate, niciodată pe deplin obținut, mereu inconfortabil, în ciuda eforturilor uneori disperate ale ambilor părinți de a-și îmbunătăți condiția materială.
Traiectoria literară a câștigătoarei Premiului Nobel de anul acesta este, cu siguranță, mult mai amplă. Am selectat aici doar câteva dintre numeroasele sale opere, fără pretenții de exhaustivitate – pe lângă a fi lecturile cele mai apropiate de interesele mele, consider că sunt și cele care dau măsura (aproximativă) a parcursului ei artistic. A se adăuga la cele discutate și romanul Les Années (2008), considerat de critici definitoriu pentru opera ei.
Se explică astfel, poate, și motivația Academiei Suedeze la acordarea premiului Nobel „pentru curajul și acuitatea clinică cu care [Ernaux] descoperă rădăcinile, ciudățenia și constrângerile colective ale memoriei personale”. Annie Ernaux cercetează așadar granița dintre literatură, istorie și memorie; descrie deseori cauzalitatea evenimentelor, pornind de la origine („rădăcină”) și analizând seria de efecte produse. Stilul său limpede și direct, „clinic” precum o disecție, dezvăluie legăturile dintre structura socială și evoluția caracterelor. De asemenea, denunță mecanismele de împilare, condiția femeii, dificultatea legăturilor umane inconciliabile. Fie și doar pentru asta, prima scriitoare franceză de sex feminin ce câștigă Premiul Nobel pentru Literatură merită toată atenția noastră.
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Surpriza Nobelului (și de această dată) nu este cui sau de ce i-a fost decernat premiul, ci de ce și cui nu i-a fost decernat!
Oricum, ultimul deceniu a consemnat apariția a cinci laureate, deci un procent de tip bara-bara cu laureații, în condițiile în care, anterior acestor din urmă zece ani, per ansamblu, femeile nu depășeau nici 10 procente din numărul total al fericiților cu Nobel la activ.
Politically (in)correct?
Nu am ce să adaug. Să acorzi șanse egale scriitorilor și scriitoarelor la câștigarea premiului, oricare premiu, nu este doar corect dpdv politic, ci și, mai ales, uman.
Acordarea unor șanse egale mai multor candidați e una, iar concretizarea acestor șanse după merit sau valoarea reală a candidaților este cu totul altceva.
Și aici nu vreau să sugerez vreo dispută între sexe, lăsând să se înțeleagă că doamnele ar fi mai puțin talentate/valoroase/merituoase decât domnii, într-ale literaturii de top, ci doar să scot în evidență, deși nu cred că mai e cazul, toată lumea știe, modul foarte arbitrar, ba de-a dreptul ciudat, de acordare, de-a lungul timpului, a acestui mult contestat premiu.
Domnii suedezi procedează, în cele mai multe cazuri, cam ca un antrenor virtual de fotbal, care, deși îi are în lot pe Messi, Benzema, Håland, preferă să-i țină pe tușă și să introducă în teren niște necunoscuți, neînțelegând de ce nu prea merge jocul și de ce huiduie suporterii.
(Permisă-mi fie această asociere de idei, care pare mai puțin academică, sau, mai bine zis, la fel de academică precum deciziile cvasi-anuale ale academicienilor-fotbaliști din echipa F. C. Nobel!).
Nu vreți, sigur că nu, dar puneți problema ca și cum laureatele Nobel din ultimii 10 ani ar fi câștigat premiul pur și simplu pentru că erau femei. Și prin asta chiar sugerați disputa între sexe, altfel nici nu ar fi avut rost s-o aduceți în discuție în 5 rânduri din 7 ale comentariului dvs. O eroare în argumentare, ori îmi scapă ceva?
Interesantă comparația cu Modiano. El scrie atât de minimalist încât de multe ori pare telegrafic. Înțeleg că Ernaux vine în plus și cu ceva emoție și subiecte mai sensibile. Mă mir că a intrat atât de greu pe piața de carte de la noi, dacă ținem cont de celebritatea menționată. Mai ales fiindcă și literatura ei pare cât se poate de accesibilă, din câte spui.
Da, emoția vine tocmai din subiectele alese, cred. Pentru că stilul e mereu direct și lipsit de ornamente. Deși unele evenimente descrise sunt dramatice, modul în care sunt descrise e cât de poate de lipsit de dramatism. E o combinație foarte interesantă – față de Modiano, lipsesc detaliile, în special cele spațiale, geografice, care deseori plictisesc la el, cel puțin pe mine, și se mută atenția asupra relațiilor interpersonale și a evoluției caracterelor. Asta așa, în linii generale :)
Modiano e totusi interesant. Stilul lui in literatura e ca Art Deco in desen/pictura. Misterios, sugerat, momindu-te sa-ti imaginezi si singur.
Bine, ca am citit doar un roman, asa ca mai bine sa tac :)
Legat de paritatea scriitori / scriitoare Nobel, foarte bine. Femeile citesc si cumpara mult mai multe carti decit barbatii. Asa cum l-au gasit pe Abdulrazak, pot „aduce la suprafata” si scriitoare excelente. Ian McEwan a facut un experiment odata: intr-un parc a inceput sa imparta carti pe gratis, vreo 30-40. Aproape toate au fost luate de femei, dornice și recunoscătoare ca au primit cadouri, în timp ce bărbații se fereau, suspiciosi. Concluzia, a scris McEwan în The Guardian: „Cind femeile nu vor mai citi, romanul va fi mort”.
Multumiri pt efortul de a scrie un editorial excelent, Pavel. Asa de absorbit am fost incit la un moment dat uitasem ca sint in laborator :)
Eh, nici eu nu mă simt suficient de pregătit să spun ceva mai amplu despre Modiano, tot un singur roman al său am citit. Mulțumesc pentru răbdarea de a citi până la capăt, deși, vorba aia, ești bărbat!