Isus din întuneric – Radu Găvan

Întunericul e în fiecare dintre noi. Este țesutul conjunctiv care ne leagă interior, cel care susține lumea, acest organism uriaș alcătuit dintr-o multitudine de necunoscute.
Ne naștem din întuneric. Contrar sintagmelor biblice, la început nu a fost lumina, ci întunericul (p. 67). Motivul pentru care întunericul se configurează drept structura existentului e la fel de evident ca și faptul că, în răspăr față de orice părere, între Bine și Rău, în romanul Isus din întuneric al lui Radu Găvan, nu există o opozabilitate echilibrată, ba chiar, aș îndrăzni mai mult, nici măcar opozabilitate: pur și simplu, în absența întunericului nu ar fi existat lumina, la fel cum „în absența violenței, liniștea nu înseamnă nimic” (p. 203).
Întunericul, așadar, este osatura lumii. El reprezintă, în filosofia acestui roman, o încărcătură individuală (și comună) de sentimente și senzații dintre cele mai profunde. Cele mai iraționale. Cele mai angoasante. Este un mediu propice pentru incubarea fricilor noastre, la fel ca abisul oceanului, unde înoată letargic acei pești ciudați pe care nimeni nu i-a prins sau văzut vreodată. Nu există om pe pământ care să nu fie alcătuit, în esența sa cea mai profundă, din acest substrat obscur și nedeslușit.
Când însă fricile noastre cele mai adânci generează obsesii, și când obsesiile devin atât de puternice încât să anihileze complet orice rază de lumină, când preiau controlul într-atât încât să „încorpore[ze] însăși frica din care s-a[u] născut” (p. 99), atunci riscăm să ne pierdem complet, să ne detașăm de acest vârf al icebergului care e raționalitatea, singura structură acceptabilă a lumii: suprafața înșelătoare a oceanului.

*

Este ceea ce i se întâmplă protagonistului în Isus din întuneric, Amadeo Engelbert, și tuturor personajelor episodice și secundare ce gravitează în jurul lui sintonizându-se, la un moment dat, cu acest substrat comun al întunericului. Obsesia sa este legată, în primul rând, de anonimatul ce plutește biblic în jurul tatălui: la fel ca Isus, Amadeo vine pe lume cunoscându-și doar mama. În al doilea rând, încă de copil își pierde până și mama, devorată de o haită de câini: un episod la care, parțial, asistă.
Amadeo își începe astfel viața într-o simbioză niciodată întreruptă cu arta. Întâi desenul, apoi muzica – poezia. De copil își desenează obsesiv tatăl, reconstruindu-i identikit-ul din răspunsurile vagi ale mamei la întrebările sale despre el. Apoi, în jurul vârstei de 17 ani, în timp ce își formează o bandă rock și începe să compună, să cânte și să devină cunoscut, se apropie și de literatură prin operele și biografia scriitorului Ludwig Admistadt, pe care îl crede tatăl lui: confirmarea o obține tocmai dintr-o fotografie a acestuia aflată pe coperta unei cărți scrise de el, și care coincide perfect cu identikit-ul întocmit cândva de Amadeo.
Departe însă de a rezolva această obsesie, descoperirea îl neliniștește tot mai mult. La fel cum și descoperirea artei sfârșește, încet-încet, prin a-l consuma. Fiindcă deși prin artă lumea este studiată alchimic, pentru a reda profunzimea ei absolută, adevărul, pentru a crea o operă care să pătrundă în măduva lucrurilor, artistul trebuie să se sacrifice pe sine așa cum, la rândul său, însuși Isus, primul dintre artiști, a trebuit să se sacrifice pentru umanitate. A trebuit să coboare în sine, să orbecăie în acel întuneric în care e atât de ușor să te rătăcești pentru totdeauna.

*

Ludwig Admistadt, tatăl presupus al lui Amadeo, știe foarte bine ce înseamnă o strângere de mână faustiană. Un pact cu mijlocitorul, cu transportatorul Charon, dacă vrem, în persoana pictorului Van Diepten, luntraș către cealaltă parte a lumii și a conștiinței noastre – întunericul. Pentru a putea scrie, a trebuit să coboare în acel abis, să strângă mâna Diavolului, scenă redată în romanul antecedent al lui Radu Găvan, Diavoli fragili, dezvoltată și detaliată ulterior în Isus din întuneric. Admistadt a pierdut orice contact cu realitatea, în măsura în care „realitate” înseamnă această lume de suprafață, a raționalului și a acceptabilului, vârful icebergului, cum spuneam mai sus și, sufocat (un alt cuvânt-cheie) de acest substrat abscons, și-a ucis familia, apoi s-a sinucis crestându-și venele.
Fie că Amadeo moștenește această genă, fie că traumele l-au dus la limita întunericului și dincolo de ea, confruntarea cu sine este, pe cât de sufocantă și insuportabilă, pe atât de necesară pentru a crea. Să nu se creadă însă că această cădere în gol experimentată, pe rând, de Sigmund Schwarz (p. 67) și de Roland Weis (p. 453) – cei doi apostoli chemați de acest obscur Isus din întuneric – se află în alt spațiu decât cel lăuntric.
Întunericul e un țesut conjunctiv, spuneam la început, însă doar în măsura în care acesta rezidă în spațiul profund al propriului sine: eul. „Eu sunt Isus din întuneric” (p. 300), spun versurile unei melodii compuse și interpretate de Amedeo: fiecare dintre noi este. Nu doar artiștii, nu doar Amadeo, Admistadt sau Roland Weis. Pentru că „să spui că doar artistul poate descoperi frumusețea e ca și cum ai spune că doar anumiți oameni au capacitatea de a respira – o minciună arogantă” (p. 203).

*

Așadar ce (mai) e arta, în acest context? În cel al orbecăirii prin întuneric a fiecăruia dintre noi – atunci când accesul la această dimensiune se deschide?
Arta este torța! – scrie Ludwig Admistadt în notițele sale, înainte să-și piardă complet mințile (p. 207). Arta este un instrument pentru a vedea, în întuneric, adevărul. Cel absolut, cu majusculă. Lumina. Din păcate, sau din fericire, artistul nu va reuși niciodată să ajungă la adevăr. Din păcate, pentru că nu poate avea acces la revelația supremă, din fericire, pentru că această căutare continuă alimentează arta: e arta. Artistul va reuși cel mult să se cunoască mai bine pe sine, cel puțin să realizeze că întunericul este un substrat împărțit cu cei care, la fel ca el, rătăcesc prin iad: o frecvență pe care ne sintonizăm atunci când poarta de acces se deschide: „iar pentru a înțelege cu adevărat era necesar ca unul dintre noi să pășească printr-un tunel și să pătrundă în lumea celuilalt” (p. 32; 451).
Însă remarcabilă în romanul lui Găvan nu este doar această teoretizare a întunericului și a artei născute din întuneric, ci și modul în care teoria pătrunde filologic în seva prozei. Acolo unde întunericul de nepătruns învăluie cadrele și personajele, proza devine, la rândul ei, greu de pătruns. Acolo unde este vorba despre lumea superficială și faptică, cea de toate zilele, avem impresia că lecturăm un roman de consum, fără nicio altă miză decât aceea de a ne distra cu artificii mai mult sau mai puțin banale.
Cu alte cuvinte, în timp ce teoretizează despre artă, Găvan ne ilustrează teoria în propria sa artă. Astfel, își segmentează lucrarea în diferite niveluri de profunzime devenind, la rândul său, un mediator, un Van Diepten al literaturii care ne invită să aruncăm o privire mai atentă: „Schwarz s-a uitat la tablou și nu a văzut nimic. Era negru tot, ca o bucată de tablă. Ce mai e și asta? a zis. Vă bateți joc de mine? Uitați-vă cu atenție, l-a îndemnat pictorul. Dar e negru, nu văd nimic, a protestat el. Uitați-vă cu atenție, a repetat răbdător van Diepten” (p. 65).

*

Sigur, putem să ne pierdem la nesfârșit în noțiuni culturale despre literatura din trecut, în legăturile masonice ale scriitorului cu romanticii germani, de pildă, cu E.T.A. Hoffmann sau cu expresioniștii, cu Thomas Mann sau Hermann (Hesse), și alții asemenea, toți terminându-se riguros cu -mann, la fel cum se termină, de altfel, și Găvann! Însă asta doar în măsura în care ne-o permite literatura comparată, terminația numelor și, din nou, – întunericul.
Pentru că, dacă există puncte întunecate comune între literaturile lumii, mai presus de timp și spațiu, înseamnă că, într-adevăr, acest întuneric explorat în roman este și a fost dintotdeauna osatura universului, este și a fost dintotdeauna locul nostru interior, puțul negru din care s-au adăpat, dimensiunea în care au sondat marii artiști ai lumii. Radu Găvan demonstrează, în Isus din întuneric, că se numără printre acei artiști care au crezut orbește în posibilitatea artei de a oferi o licărire, oricât de efemeră și incompletă, asupra sensului iluzoriu, evaziv al esenței umanității.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/