La sfârșitul lunii trecute, când începusem să îmi pun întrebarea dacă nu cumva ne îndreptam spre un eveniment cu adevărat mare în istoria omenirii, nu reușeam să-mi imaginez că situația în Italia și, mai apoi, în lume, ar fi putut degenera atât de rapid. Că acest virus nou, care ne-a surprins în deplinătatea neputinței noastre umane, s-ar fi putut răspândi atât de agresiv.
Se prezentaseră câteva cazuri izolate, care fuseseră tratate îndeaproape în decursul lunii februarie. Situația părea stabilă când, deodată, totul a explodat. Numărul de cazuri de infecție creștea în fiecare zi, la început de ordinul zecilor (îmi notasem 220 de cazuri totale în Italia pe 24 februarie), iar apoi cu miile (până la această dată, 18 martie 2020, mai mult de 30 000).
La început, întregi orășele au fost izolate, apoi câteva regiuni, apoi s-a decis închiderea instituțiilor publice (universitățile, bibliotecile, școlile sau unele firme aflate în mijlocul focarelor principale din Lombardia și Veneto). Competițiile sportive de orice tip au fost anulate. La fel carnavalul din Veneția. Opoziția critică astăzi (nepierzând nicio ocazie pentru a face politică) această gradualitate în aplicarea măsurilor de izolare. Ei afirmă că ar fi închis totul imediat. Personal, nu cred asta.
În martie, odată cu răspândirea exponențială a bolii, și măsurile au fost modificate radical. Acum nu se poate ieși din casă decât cu un formular pre-completat în buzunar, de prezentat poliției, care patrulează cu toate efectivele pe întregul cuprins al țării. Se poate ieși doar în tranzit spre locul de muncă, pentru necesități (sănătate sau cumpărături) sau dacă te întorci la domiciliu dintr-o călătorie (tot mai greu de întreprins). De câteva zile trebuie să declari că nu ai rezultat pozitiv la testul CoVid-19, că nu ți s-a impus carantina, iar dacă ți s-a impus și nu ai respectat-o, sau dacă declari fals motivul tranzitului ești amendat/urmărit penal.
Scenariul pare similar cu cel al filmelor cu bombe biologice: primul care îmi vine în minte este World War Z cu Brad Pitt, pe care l-am și văzut recent pentru a face o comparație. Virusul a depășit într-adevăr orice așteptare, și chiar dacă nu creează zombie, ucide: rata mortalității e foarte aproape de cea a vindecării (aproximativ 3000 de morți și 4000 de vindecați până acum în Italia). Se extinde pe zi ce trece cu o valoare medie de aproximativ 1000+ pe zi și devine din ce în ce mai dificil ca toate cazurile grave să fie tratate. Se fac eforturi uriașe pentru a multiplica locurile la terapie intensivă și personalul în spitale; sistemul italian de sănătate este foarte aproape de colaps.
Pe lângă toate acestea însă, ceea ce m-a uimit de fapt a fost isteria generală, confuzia generată de sentimentul iminent de apocalipsă și reacția socială la stimulii informativi oficiali și neoficiali. Comportamentul uman (atât în societate, cât și în afara ei), adică motivul care mă determină să scriu și să citesc literatură de ceva vreme încoace, s-a demonstrat a fi și de data aceasta o surprinzătoare sursă de observații, un fenomen extrem de interesant de urmărit și analizat. Peste tot s-au produs cozi uriașe. Societatea a roit în jurul magazinelor pentru câteva zile. Cozile înaintea supermarketurilor mi-au amintit de cele mai dezastruoase calamități, de războaie, de comunism. Iar asta deși nu le-am trăit pe propria piele niciodată. Mi-am spus: așa trebuie să fi fost în timpuri cu adevărat grele! Pentru că până nu vezi, nu crezi, și chiar dacă vezi, tot e greu de crezut.
Există însă diferențe între vremurile de foamete și război și situația actuală. În momentul de față nu trebuie să ne facem griji pentru mâncare, magazinele alimentare vor rămâne deschise în orice caz în ciuda mesajelor neoficiale distribuite pe WhatsApp, în care se anunță apocaliptic că produsele se vor distribui de către armată doar în anumite puncte de control la care se va putea prezenta un singur membru al familiei.
În ultimele săptămâni, de altfel, imaginația umană a atins culmi astrale. Dacă a fi scriitor ar ține doar de bogăția imaginației, multe talente ar fi descoperite în perioada asta, care pare un concurs neoficial între cine reușește să compună cel mai alarmant mesaj. De curând, am vizualizat un astfel de mesaj, în care mi se recomanda să strâng de pe lângă casă toate obiectele cu care aș fi putut intra în contact direct (încălțări, haine întinse pe sârmă, animale, etc.). Motivul? Guvernul ar fi trimis niște elicoptere ce ar fi stropit cu dezinfectant (toxic) pe timpul nopții! În alte mesaje, presupusul medic sau asistent X povestea că în spitale se triau pacienții infectați la terapie intensivă în funcție de vârstă: cei tineri erau salvați, cei mai în vârstă erau trimiși înapoi și lăsați să moară acasă. Alte înștiințări false, distribuite astfel, conțineau instrucțiuni medicale de prevenire a virusului bazate pe informații complet inventate, cum ar fi timpul de care virusul are nevoie pentru a deveni neutru pe diferite suprafețe în funcție de material, când de fapt studii în materie nu există încă. Mi se recomanda să fac gargarisme, să beau apă des, mi se descria procesul prin care virusul ar intra prin ochi și ar cădea în plămâni. Pentru a face mesajele cât mai credibile se inventează totul, de la numele instituțiilor de cercetare la numele doctorilor și experiența lor profesională, se creează personaje și contexte, exact ca în literatură!
În zilele astea am ajuns să mă întreb: eu de ce scriu? De ce inventez personaje și situații? Oare mi-e frică și mie de ceva anume? Fug inconștient de un virus-demon pe care nu am avut curajul să-l privesc în ochi niciodată? Dar mai ales: cum influențez cititorii printr-o povestire?
Ajung la concluzia că, deși mijloacele folosite de mine și de un scriitor de mesaje WhatsApp în această perioadă pot fi similare, scopul trebuie să fie diferit. Este însă doar o presupunere: pentru a afirma asta cu certitudine, ar trebui să aflu scopul pentru care o persoană cu destulă imaginație ar dori să semene și mai multă confuzie într-o lume deja aflată la limita ei. Mai important: ar trebui să îmi dau seama care este scopul pentru care eu însumi scriu. Scopul, nu motivul.
Se potrivește poate aici celebra frază din repertoriul latin de fraze celebre adaptată, la timpul său, de Thomas Hobbes: homo homini lupus.
Pentru că tristele urmări ale isteriei generale, indiferent de cine și cum o produce sunt ura, violența, xenofobia. Deja de la începutul lunii februarie, când în Italia cazurile erau doar două (și deja în carantină), turiștii orientali erau apostrofați cu insulte în videoclipuri pe Instagram de către unii ce se țineau după ei pe trotuarele din Florența. Li se striga să se întoarcă în țara lor să tușească, nu în Italia, unde infectau pe toată lumea. Între timp, s-a ajuns la concluzia că forma italiană a virusului nu mai are legătură cu cea chineză de multă vreme. „Pacientul zero” o expresie pe care am auzit-o atât de mult într-o lună (desprinsă parcă din același film cu Brad Pitt menționat mai sus) nu a fost niciodată un chinez. Acum este rândul italienilor din țările străine să fie discriminați etnic, marginalizați.
Între timp, în centrul orașului Torino, unde studiez, o cetățeană cu origini chineze, care locuiește în Italia din 1997, era atacată în timp ce traversa strada de către un cuplu de italieni între două vârste, pe motiv că ar fi fost vinovată de răspândirea virusului. Din aceleași motive absurde, pe 11 februarie un cuplu de chinezi era atacat, de asemenea, într-un parc, de către un grup de tineri.
La intrarea unui bar din Roma, încă de la sfârșitul lunii ianuarie (când nici nu era vorba de epidemie în Italia) se lipise un afiș: Vietato l’ingresso ai cinesi (Interzisă intrarea chinezilor). În Italia, chinezii dețin magazine-cheie în economia oricărei localități. Ce vând ei sunt produse de bazar, care pot include orice obiect de uz casnic, de la șuruburi, becuri, ștechere, fire, robinete, până la farfurii și detergent, parfumuri, jucării, felicitări și sacoșe de cadou. În primele săptămâni de răspândire a virusului, magazinele lor au rămas fără clienți, astfel încât a trebuit ca, pentru a-și liniști potențialii clienți, să lipească la rândul lor afișe pe vitrine: Noi stiamo tutti bene! (Suntem cu toții bine).
Am ales episoade petrecute înainte ca totul să degenereze. Înainte ca întreaga țară să fie sigilată și mii de oameni să moară infectați. La fel cum, în America, americanii au asaltat acum două zile magazinele cu arme. Observ că în toate țările există un prim val de confuzie oarbă deîndată ce se anunță izolarea, în care orice se întâmplă este absurd, dictat de fricile noastre cele mai profunde.
Poate că acum, când în Italia tensiunea generală a atins cote uriașe, când toți s-au baricadat în case și privesc melancolici spre străzile goale, când ieșim pe balcoane să cântăm imnul național și să ne salutăm cu lanterne aprinse, astfel de cazuri ar putea fi justificate. Din fericire însă, izolarea la domiciliu are și efectul colateral de a reduce numărul acestor incidente nefericite. Cel puțin în Italia. Fricile iraționale pun mai puțin stăpânire pe noi atunci când ne simțim protejați de un mediu cunoscut. Cu sau fără arme la dispoziție. Iar când ne întâlnim la cozile de la supermarket, avem grijă ca nici măcar umbrele noastre proiectate pe asfalt să nu se atingă între ele.
Acum fiecare suspectează pe fiecare. Se pot vedea ochi bulbucați în spatele măștilor, atenți la fiecare mișcare din jur. O apropiere neașteptată poate provoca o înjurătură, un strănut poate declanșa o avalanșă. Situația îmi amintește de una similară, deși au trecut câteva sute de ani de atunci. În jurul anului 1630, o mare ciumă s-a răspândit în Italia, și atunci în mod special în regiunile de nord ale Ducatului de Milano, Republica Veneția și în Ducatul de Savoia (azi Piemont). În total, au murit într-un an 1 milion o sută de mii de persoane. Alessandro Manzoni, autorul care a scris și despre această ciumă în opera sa cea mai renumită, „Logodnicii” (I promessi sposi), descrie în capitolul 34 al romanului său, de o calitate a documentării excelentă, procesele organizate de către autoritățile de la Milano împotriva așa zișilor „ungători” (it. untori) care ar fi răspândit ciuma prin unguente doar de ei cunoscute (sau fabricate), pe care le-ar fi aplicat pe suprafețele și mobilierul clădirilor publice. Pe băncile bisericilor, pe pragurile și ușile locuințelor. Tam-nisam, oricine putea fi acuzat de „ungere”, arestat, judecat, executat!
S-au folosit aceste acuze pentru a elimina concurența comercială. Uneori doar împotriva persoanelor disprețuite, din orice motiv, de către oricare membru al comunității. Ca probă, ajungea să afirmi că l-ai văzut pe inculpat în timp ce ungea ușile cu cine știe ce substanțe suspecte. Evident, totul se transformase într-o cursă de care-pe-care, cine ajungea mai repede la autorități să îl denunțe pe celălalt scăpa, la rândul său, de închisoare.
Analiza timpurilor actuale mă duce la trista concluzie că, de la ciuma din 1630, aceste secole de evoluție nu au dus la schimbări majore în comportamentul uman. Oricât de eleganți am părea în hainele noastre de astăzi, oricât de siguri în mașinile noastre, în spațiul de ciment al orașelor noastre perfect trasate, este de ajuns o formă virală letală căreia nu i se găsește antidot pentru a uita de noi înșine, pentru a ne activa instinctele de supraviețuire, a lăsa egoismul și primitivitatea să ne stăpânească. Devenim violenți, acuzăm irațional, trecem peste orice și oricine.
Nu am trăit niciodată războiul sau dictatura, și sper să nu fiu nevoit să le experimentez vreodată pe propria piele, însă ceea ce se întâmplă în Italia (și în lume) acum este, ca și atunci, dovada clară a fragilității unui sistem social și a unei integrități psihologice umane pe care suntem obișnuiți să le considerăm precise, infailibile, eterne. De câteva zile încep să înțeleg tot mai mult că echilibrul social atârnă de un fir aproape invizibil de subțire, că orice am crezut că nu mi se poate întâmpla vreodată se poate, de fapt, întâmpla oricând, și că evenimente imposibile nu pot avea loc doar în filme, ci în oricare moment al vieții.
Pentru că viața bate filmul, dar combate și virusul, am totuși încredere în măsurile de precauție ale guvernului italian, până acum ireproșabile. Mă bucur că celelalte țări din Europa (sau unele dintre ele, printre care și România) au realizat că trebuie să aplice izolarea totală înainte să se ajungă la câteva sute de cazuri. Poate chiar și așa, e prea târziu. Poate întreaga Europă va trebui să se confrunte cu ceea ce în urmă cu o săptămână a fost în sfârșit definită de OMS drept ceea ce este: o pandemie globală. Sistemul de sănătate are eroii săi aici, și în curând îi va avea în întreaga lume. Doctori care se luptă cu virusul în condiții de stres inumane, de multe ori cu prețul propriei vieți, pentru că este imposibil să previi molipsirea în mijlocul atâtor pacienți infectați. Între timp, așteptăm vaccinul.
Trebuie ca în aceste momente de panică și confuzie totală să ne păstrăm luciditatea și sângele rece. Să ne folosim de rațiune, să fim solidari, să gândim pozitiv! Și, mai ales, să rămânem în propriile locuințe.
Torino, 18.03.2020
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
O bună surprindere a vremurilor pe care tocmai le trăim. Felicitări! Mai adaug, în contextul discuțiilor legate de ideea de carantină, o scurtă istorie a ei. Ştim de la Michel Foucault că istoria carantinei începe la Veneţia, în a doua parte a veacului al XIV-lea. Ideea a izvorât din necesitatea de a restricționa accesul în oraş oamenilor veniți pe nave din Orient, suspectaţi de purtători ai flagelului ciumei, pentru a proteja viața și starea de sănătate a locuitorilor orașului. Atunci, dogele şi consiliul oraşului le-au impus călătorilor nou sosiți în oraș să stea izolați patruzeci de zile într-un lazaret supravegheat (un spital improvizat) și să urmeze câteva proceduri de dezinfecţie și igienă. De ce 40 de zile de izolare? Numărul și motivația cred că sunt de inspirație biblică: 40 de ani au rătăcit Moise și poporul ales prin deșertul Sinaiului, timp în care mulți iudei au murit, iar cei rămași s-au vindecat de morbul sclaviei egiptene; și mântuitorul Iisus a stat singur în deșert 40 de zile, postind și rezistând ispitirilor de tot felul. Se intuia atunci că 40 de zile ar reprezenta exact timpul necesar pentru îndepărtarea pericolului de moarte. În limba latină numărul 40 se traduce prin quaranta, care a dat în italiană quarantina, de aici numele de carantină.
În ce privește carantina din principatele române, aceasta a fost croită după modelul carantinei din Imperiul Habsburgic și a început să funcționeze ca instituție permanentă a sistemului de sănătate publică din 1830. La baza organizării ei au stat articolele privitoare la grija pentru sănătatea populației din Regulamentul Organic. Conform acestuia, activitatea carantinelor era dirijată de Ministrul de Interne, de Inspectorul carantinelor și de „Comitetul sănătăţii” (condus de protomedic) și se axa pe măsuri de izolare ferme și foarte stricte, și pe pedepse drastice. De exemplu, între 1830 și 1840, durata de izolare în carantinele de la Dunăre varia de la 14 zile la 17 și de la 24 la 35 de zile, în funcție de semnalul primit de la Constantinopol. Zilele de izolare nu puteau fi negociate, erau obligatorii și se aplicau tutoror celor care voiau să intre în principate. Pe cine îl bătea gândul să eludeze regulile carantinei risca să fie împușcat de jandarmi, dacă era surprins și nu se oprea la somația acestora, sau să fie condamnat „pe viață la ocnă”.
Așa este Pavel. Dacă cineva ar fi scris un astfel de scenariu acum un an sau doi, l-am fi considerat SF. În această cuprinzătoare analiză a situației din Italia,iată cum răzbate și fraza scriitorului înnăscut: ”Fricile iraționale pun mai puțin stăpânire pe noi atunci când ne simțim protejați de un mediu cunoscut. Cu sau fără arme la dispoziție. Iar când ne întâlnim la cozile de la supermarket, avem grijă ca nici măcar umbrele noastre proiectate pe asfalt să nu se atingă între ele.” Ești pe aceeași lungime de undă cu Cornel, dar fiecare priviți din unghiul său și mai ales din spațiul geografic unde se află în aceste momente. M-a întristat atitudinea unora dintre italieni față de chinezi. Era de așteptat ca această pandemie să trezească și ce este mai rău în oameni, Acum doctorii și asistenții sunt sfinții de lângă noi, cum spunea ieri Papa Francisc.
Și pentru că vorbim de Italia, unii istorici susțini că primele măsuri de carantină au apărut la Milano – la sfârșitul secolului al XIV-lea, în nordul Italiei în vara anului 1373, în Ducatul de Milano a izbucnit o epidemie de ciumă deosebit de virulentă. Imediat, a fost instalată o rețea organizată de puncte de control al sănătății, de-a lungul drumurilor și la intrarea în marile orașe ale ducatului. Bernabò Visconti, a luat apoi măsuri energice, dacă nu crude, pentru a stopa epidema a închis victimele ciumei în casele lor și le-a dat foc. În Cronicile Milanului din secolul al XIV-lea există un text care atestă măsurile luate și exilul victimelor ciumei în pădure. Bernabò Visconti a instituit și o carantină de zece zile pentru orice călător suspect care dorea să intre într-unul dintre orașele ducatului. Acesta era izolat în afara zidurilor orașului. terasate. În ciuda unor astfel de măsuri drastice, ducatul Milanului a pierdut mai mult de două treimi din populația sa, iar cei care au supraviețuit s-au confruntat cu foametea.
In mijlocul acestui vartej oamenii isi pun intrebari si e normal sa ajungi sa te intrebi de ce scrii si care e rolul scriitorului. Are mult calm editorialul, in ciuda a tot ce se intampla, e bine cand scriitorii reusesc asta, si are si o scena poetica editorialul – pentru ca eu caut frumosul in scris, dincolo de mesaje-: „avem grijă ca nici măcar umbrele noastre proiectate pe asfalt să nu se atingă între ele”.
Mulțumesc că ai identificat, ca și Daniela de altfel, părțile mai „moi” ale acestei dări de seamă. Mă bucur că am reușit să transmit calm. Nu ar fi fost tocmai bine să transmit panică într-un articol în care analizez panica. Sau poate și asta ar fi avut vreo calitate poetică, cine știe…
Lidia și Daniela, vă mulțumesc pentru completările istorice, pe care nu le cunoșteam în detaliu.
Daniela, cred că nu mă pot ascunde de scriitorul „înnăscut” cum spui tu, eu aș adăuga „antrenat” :))) nici când îmi scriu lista de cumpărături.
Mi-a plăcut articolul. Mulțumesc, Pavel! Mi se pare interesantă asta cu lista de cumpărături, am mai întâlnit-o, chiar de curând un prieten comenta despre un autor că ar citi orice scris de el, chiar și lista lui de cumpărături. Totuși, o listă de cumpărături e doar o listă de cumpărături. Poate arăta, de exemplu așa: Unt și lapte pentru băiețelul meu de cinci ani, Dănuț, lumina ochilor mei, Pepene verde pentru soția mea, însărcinată din nou și cu pofte nestăvilite, Țigări Davidoff Slim Gold pentru vecina enervantă de șaptezeci de ani, pe care mi-e rușine s-o refuz și așa mai departe, dar mă gândesc că atunci lista ar deveni altceva și și-ar pierde scopul. Pe de altă parte, o listă de cumpărături poate spune multe despre o persoană, însă prin conținut, nu prin felul în care este scrisă. De exemplu: Mască, strapon, zgardă cu țepi, lubrifiant, bici, sau: Mănuși, sfoară, cloroform, lopată, ori, că e la modă: 17 cutii de paste de la Barilla, 17 borcane de sos cu măsline, tot de la Barilla, toată drojdia și făina din magazin, cartofi & fasole cât pot căra, conserve, nu contează cu ce – fără număr. Bineînțeles, toate listele de mai sus sunt pentru diverși prieteni. Show, don’t tell rămâne regula de bază. Vă rog să mă iertați, sunt căsătorit și am un băiat de șase ani, prin urmare sunt pasionat de lista de cumpărături. :-) Sănătate și curaj!
Mulțam Radu!
Rezist cu greu tentației de a nu-ți răspunde la provocare cu vreo listă de cumpărături atipică. Am exagerat, oricum, când am scris comentariul cu lista de cumpărături. Chiar dacă am o hipersensibilitate pentru tot ce poate fi (transformat în) literatură, și eu fac lista ca toți oamenii.
Cu plăcere, Pavel! Da, suntem scriitori și ne gândim mai tot timpul la scris, dar nu tot ce scriem e literatură (și nici nu trebuie). Poate că din experiențele tale se va naște un roman care va avea pandemia fie în centru, fie în plan secund…
Eu sper să te citesc cât mai repede în limba italiană, publicat în Italia. Nu mai pierde timpul cu limba română :)
E mai ușor să traduci. Cel puțin vei avea două șanse, în două limbi diferite. Nici în italiană nimeni nu mă așteaptă cu brațele deschise.