Iubeşte şi lasă-mă-n pace

Mulţi oameni se plimbă pe acoperişuri pe-aici. Îşi fac tot timpul de lucru.
Deşi am scris în unele eseuri despre „funcţia gnoseologică a iubirii”, cred că a sosit momentul să mărturisesc cu toată francheţea că de cîte ori mi-a apărut în cale, pe mine dragostea mai mult m-a prostit.
Poate că într-adevăr pe unii, caractere puternice cum se spune, îi iluminează, îi inspiră, îi face mai spirituali, mai spontani, plini de farmec şi vervă.
Unii ştiu să se-ntreacă pe sine în vorbe frumoase, să pară graţioşi, maiestuoşi sau moştenitori ai împărăţiei cerurilor odată aflaţi în această situaţie, alţii se pricep atât de bine să-şi caute iubirea pentru a povesti apoi cum şi-au găsit sufletul pereche şi-ntr-adevăr pe chipul lor parcă s-ar zări ceva ce seamănă a înflorire, fireşte, la altă scară decât aceea vegetală, în fine, toţi aceştia ştiu să vibreze într-un mod vizibil şi eficace, ca şi cum nu ar fi trecut, până la starea asta, prin acel haos unde stau laolaltă devotamentul, nebunia, disperarea şi dorul sinucigaş al tinereţii pe care îndrăgostiţii îl ştiu atât de bine.
Poate este şi o chestiune de educaţie la mijloc, dar în astfel de momente eu nu mai pot decât să accept docilă anestezia pregătitoare intervenţiei ce mă va transforma într-o mică sirenă aşteptătoare, ca şi cum presimţirea sentimentului ce mă va transporta altundeva pentru un timp, deja m-ar absorbi, iar certitudinea îndrăgostirii ar sta în setea de moarte.
Incapabilă de o minimă strategie cuceritoare, mă simt în schimb pregătită pentru orice sacrificiu: de la mutilări fizice la umilinţe morale, de la devotamentul orb, hipocratic, până la ştergerea fiinţei proprii din cartea vieţii.
Ca şi cum nu ar mai exista mări, munţi, păduri sau alte ţări care să dea seama de existenţă, eu concentrez atunci întrega lume într-un individ care tocmai acest amănunt îl ignoră şi-mi este cu neputinţă să mai păstrez vreo legătură socială sau să întreţin laboratorul vreunei funcţii vitale.
Pe de altă parte, îmi este la fel de lesnicios un comportament spectral, după ce ies din solzii sirenei, din spuma sărurilor de baie unde cânt sau zac îndelung, a şampoanelor cu efect plăcut, halucinogen, şi ore în şir încep să cutreier locurile prin care sufletul meu a fost corupt de iubire. Emotivitatea şi adoraţia mea evidente până la indecenţă creează în jur o stare de panică şi stânjeneală greu de acceptat şi descris, căci iubesc cu privirea intensă a unui câine şi inginer deopotrivă, iubesc precum în „Hymne à l’amour” sau ca în „De-ai fi tu salcie la mal” şi presupun că manifest toate simptomele din „Zburătorul”.
Când creierul tot a fost învăluit în această pânză ţesută de păienjeni cu aripi, nu numai că mi se dezvăluie totala-mi nulitate socială, dar ca şi cum aş fi decisă să lupt cu ultima brumă de inteligenţă până la completa ei nimicire, încep să fug de tot ce ar putea să-mi spună că mă-nşel, astfel încât reuşesc să mă îndepărtez pînă la intangibil de orice posibilă întîlnire reală.
Pe scurt, cu cât sunt mai îndrăgostită, cu atât sunt mai proastă şi mai bolnavă. Mi se-ncetineşte mintea pe măsură ce se-nteţeşte flama aprinsă de insesizabila scânteie a unui cuvânt, a unei priviri, a unui gest, nu mai am nici un fel de curiozitate intelectuală şi nici o minimă capacitate logică de a duce până la capăt un silogism elementar, sau de a explica ceva raţional. Realitatea este că nu-mi pot scoate cu nici-un chip ficţiunea din cap.
Şi-atunci suferinţa mea nu mai nimic din romantismul conştient de imposibilitatea împlinirii în această lume, iar atunci cînd realitatea mă contrazice la tot pasul, eu cred în această iubire ca în ceva adevărat şi viu. Şi tocmai de aici, de unde voiam să ajung, izvorăşte voluptatea autosugestiei ce se revarsă în plăcerea ascunsă, nemuritoare ca şi contemplaţia ce poate dura câteva zile. Alteori săptămâni în şir sau chiar ani.
Când îţi mor visurile, mîngîierea este că din moment ce n-au apucat să ia nici-o formă din realitate, ele nici nu se sfîrşesc astfel, ci continuă de acum şi de-aici înainte la nesfârşit: „And in my dreams I kiss your lips a thousand times”.
Dar acum tocmai mi-am dat seama că nici-un bărbat de pe lumea asta nu merită atîta zadarnică tandreţe. Şi cu cât mă-mpresoară pustia acestui gând, cu atât mai bine înţeleg funcţia gnoseologică a iubirii.

Lorena Stuparu

Lorena Stuparu, absolventă a Facultăţii de Istorie-Filosofie, Secţia Filosofie-Istorie a Universităţii din Bucureşti (1987) este doctor în filosofie (Universitatea din Bucureşti, 2004), cercetător ştiinţific principal gradul III la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române (1991), cercetător postdoctoral la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti (2010-2013). Cărţi de autor: Our Identity: A Substantial Reality Or A Convention? , LAP Lambert Academic Publishing, Germany, 2014; Filozofia chiriaşului grăbit – studii şi eseuri, Craiova, Editura Aius, 2011; De la cetăţenia clasică la eurocetăţenie. Între realitate şi utopie, Bucureşti, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, 2009; Simbol şi recunoaştere la Mircea Eliade. Semnificaţii religioase, politice şi estetice, Bucureşti, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Interna¬ţionale, 2006. Coordonare: IDENTITATEA INDIVIDUALĂ ÎN CONTEXTUL GLOBALIZĂRII. Studii şi interviuri, Craiova, Editura Aius, 2013.Poezie și proză publicată în:Paradigma, Argos (2009, LUCEAFĂRUL DE DIMINEAŢĂ, 2010; în PRĂVĂLIA CULTURALĂ (2014) etc.