Iubita mea Larisa

Înainte să se întoarcă bunica la desktop, băiatul tastă în programul contabil LARISA, apoi șterse repede și se așeză pe pat. Bunica veni și-și continuă lucrul. El știa că buni e contabilă, adică se pricepea foarte mult la matematică. Știa că atunci când făcea temele cu el nici nu avea nevoie de calculator. El da. Bunica avea o întreagă colecție. Uneori îl alegea pe cel cât fața lui de mare, dar preferatul său era unul de dimensiuni mici, care scotea bip-uri de fiecare dată când tasta. Sunetul făcea totul mai puțin plictisitor. Băiatul știa și că atunci când bunica termina să tasteze în ziua respectivă, îl lăsa să se joace Hercule sau Tarzan sau un joc de cărți pe care le aranja pe ecran la nimereală douăzeci de secunde, până se plictisea. Pe primul l-a terminat de două ori, iar în Tarzan a ajuns la o maimuță care nu-l lăsa să treacă mai departe. Se plictisise de jocuri. O altă colecție a bunicii i-a luat ochii. Agende. Negre toate și cu ani pe copertă, multe chiar mai bătrâne decât el. Când și-a plimbat degetele peste cea de anul acela, a simțit că cineva puternic le-a scris. Cifrele aurii 2005 se adânceau în copertă, de parcă le-ar fi scris Hercule, care-l pocnea pe drăcușor cât colo. A fost destul de sigur că dacă o întreba pe bunica ce va face cu ea, i-o va oferi lui. Așa era buni de când o știa. El o întreba de ceva, iar ea îi dădea acel ceva.
— Buni, ce-o să scrii pe agenda asta?
— Nu știu, că încă nu am terminat-o pe cea de anu` trecut. De ce? Îți place?
— E frumoasă.
Bunica zâmbi și întrebă râzând:
— O vrei? Ia-o! Dar ce vrei să scrii pe ea?
— Nu știu… Mă gândesc.
— Hai să ne gândim. Hmmm… Pâi scrie așa: Dragă jurnalule, astăzi am făcut nu știu ce și am fost nu știu unde. Poți să ții un jurnal și să scrii ce vrei tu.
— Păi ce să scriu?
— Ce ai mâncat azi sau ce te-ai jucat. Ce vrei tu.
— Și ce e un jurnal?
— E o carte în care scrii doar tu.
— Doar eu?
— Da. Să nu arăți la nimeni ce ai scris. E secretul tău. Strict secret.
— Ce înseamnă strict secret?
— Adică n-are voie nimenea să se uite la ce scrii tu.
— Nici tu?
— Nici eu.
Băiatul o pupă pe bunică pe obraz și luă agenda. După un minut se întoarse în cameră și ceru pixuri cu roșu, albastru și negru.
Întâi desenă pe prima pagină, cu litere groase și roșii, JURNAL STRICT SECRET. S-ul era un șarpe cu limba scoasă, R-ul avea țepi și din T ieșeau flăcări. Sub titlu scrise CORNEL COOL, dar desenă literele din puncte roșii și negre. Văzu că și sfârșitul agendei avea două pagini de spațiu alb, așa că încercă să deseneze cei doi câini din stema Dinamo, dar îi ieșiră doi șoareci roșii. Ca să arate mai periculoși, le puse flăcări în fața gurilor. Apoi făcu o rachetă, un rechin și câteva batoane de dinamită și scrise de încă trei ori CORNEL COOL BOY în diferite forme. Jurnalul era gata. Avertismentul era la locul lui. Nu avea să îndrăznească nimeni să citească, altfel le-ar fi arătat el!
Totuși, se gândi că se putea ca bunica să-l deschidă când era plecat la școală, așa că se hotărî să nu scrie când se supăra pe ea, ci doar pe bunicu. El nu avea să citească și chiar dacă citea, bunica i-ar fi luat apărarea. Era ora șapte. Mâncase mai devreme. Până la baia de seară mai avea timp să scrie ceva.
Scrise „Dragă”, se opri, se gândi puțin și tăie.

Dragă Jurnalule. Azi am mâncat fasole făcută de bunicu și a fost delicioasa. Iam spus lu bunicu să numi mai ia pernuțe VIVA și sămi ia OLA dar a uitat și mia luat tot VIVA. La Cipicao mia picat altă dublură din pokemon și acum am vreo 10 dubluri pe care o sa le schimb cu Cristi pentru ceva ce nam. Azi nu am fost la scoala dar maine merg. Nu-mi place ca o sai vad pe Sebi si pe Edi si pe Elvis dar o s-o vad si pe iubita mea Larisa de care mie dor!

O auzi pe bunica cum îl strigă la baie.
— Vin acuma!
Când să pornească, îl apucă iar frica să nu-i citească cineva jurnalul, așa că desenă repede și un semn al exclamării după JURNAL STRICT SECRET. În timp ce bunica îl îndemna să-și frece picioarele, Cornel se gândea doar la ce va scrie mâine. Oare ce să povestească? Nici nu știa cum va avea răbdare să scape de la școală. Păcat că nu era răcit, ca să poată să stea acasă și să scrie în jurnal.
De dimineață fu îmbufnat că nu-l durea în gât și că n-avea nici febră.
— Buni, îmi pui și mie mâna pe frunte?
— De ce? Ți-e rău?
— Parcă puțin.
— Nu ești fierbinte deloc.
Când nu se uită buni, își frecă foarte rapid palma de frunte.
— Buni, vino repede! Acuma sunt?
— Ce vorbești, măi? Nu ești. Ție sigur ți-e rău? Ce te doare?
— Nu știu… parcă burtica.
Bunica zâmbi, îl apucă de degetul mare de la picior și-l întrebă:
— Să te faci mic cât Neghiniță dacă minți?
Cornel oftă și începu să se îmbrace. Își puse sacoul greu ultimul. Acesta fu primul pe care-l aruncă pe cuier când se întoarse. Fugi repede spre jurnal și scrise furios.

Jurnalule nu mia placut deloc azi la școală! Sebi s-a luat de mine si mia mazgalit caietul si ma injurat. A spus ca taicăsu e polițit și că eu n-am tată că nu maduce nimeni la școală. Iam tras una si doamna sa luat de mine si iam spus că nam început eu și a spus că nu contează cine începe si mia apucat urechia ma doare si acum. Mă doare tare urechia. Si după a venit mama lu Sebi la școală și a spus ca sunt un neobrăzat si ia dat doamnei o punguță și s-au uitat amândouă foarte urât la mine. Iubita mea Larisa nu sa mai jucat astăzi cu mine ca ia fost frică de doamna.

Bunica intră în sufragerie să-l certe că n-a așezat sacoul cum trebuie, dar îl văzu cum scrie supărat la birou și ieși în liniște. Copilul termină ultima propoziție și se duse la masă. Se simțea foarte bine. Se simțea răzbunat. Avea să le-arate el lor, când va scrie despre toți în jurnalul său! Nu era corect că doamna ținea mereu cu Sebi. De ce nu conta niciodată cine începea? Care avea să fie nota lui la purtare? Doamna i-a scris cu roșu la sfârșitul carnetului, la mențiuni, că avea „un comportament agresiv față de colegii lui.” El nu știa ce înseamnă „agresiv”, dar credea că înseamnă că se apără când ei râd de el și când îi fură caietele. Și crede că „agresiv” însemna un cuvânt rău, că n-ar fi trebuit să se apere. Dar nu era adevărat că n-avea tată, iar pe caiet avea tema și dacă nu arăta tema va lua I și-l va certa buni. Ar fi vrut să scrie în jurnal și de carnet, dar încă îi era frică că i-l va citi bunica sau bunicu. Avea să-l ascundă cât de mult putea. Bine că abia ce fusese ședința cu părinții.
În următoarea zi aruncă din nou sacoul pe cuier și scrise:

Jurnalule iubita mea Larisa are ochii negri, părul negru și poartă uniforma albastră. Are brățări colorate și un inel si caiete cu vrăjitoarele Wici. Azi iam dat din cornul meu Cipicao și ea mi-a dat Citos cu cașcaval. Părul ei e foarte lung că al doamnei e foarte scurt și cântă foarte frumos la ora de muzică iubita mea Larisa. Doar pe mine mă lasă ea ca să sar coarda cu ea.

Copilul scria și simțea cum o căldură pornește de la burtă și se oprește în vârful urechilor. Oare mai avea cineva în afară de el un jurnal? Fusese acasă și la Vlad și la Cristi și nu văzuse deloc agende. El trebuie să fi fost singurul din toată clasa care avea jurnal. Și care arăta atât de bine, mai ales de când lipise și abțibilduri cu Pokemon și regele Șaman. Toți copiii ar fi fost geloși pe jurnalul lui. Avea să-l ia la școală și să scrie în el în pauze, fără să arate nimănui. N-avea să se atingă nimeni de el.
Bunica obișnuia să-i controleze ghiozdanul în unele seri, să vadă dacă nu-i lipsește ceva. Ca să nu-i descopere jurnalul, copilul îl puse dimineața între două caiete. În prima oră, doamna le dădu să copieze o poveste. După ce se sună și doamna plecă, se uită în jurul lui să se asigure că nu-l vede nimeni. Și chiar așa și era. Nimeni nu se uita la el. Puțin dezamăgit, începu să scrie că era la școală și că avusese prima oră. Nu știa ce să mai scrie. Se gândi apoi să-și scoată cariocile din penar să deseneze ceva. Trase zgomotos fermoarul. Nimeni nu se uita. Mai trase de trei ori și văzu că Mihaela și Larisa se uitau la el. Prima veni aproape și-l întrebă ce face, dar el acoperi cu mâna și-i spuse că nu-i treaba ei. Mihaela nu se lăsă cu una cu două și tot încercă să se uite din spate sau din părți ce desena el și unde.
Băiatul termină un dragon negru care semăna cu o cioară, închise repede jurnalul, îl puse în ghiozdan, trase fermoarul și o privi pe Mihaela cu satisfacție. Îi plăcea că avea ceva numai al lui, ceva unde nu putea umbla nimeni. Știa că Mihaela ar fi vrut să-i citească jurnalul, dar avea să stea lângă ghiozdan toată ziua să-l păzească. A doua oră a fost de matematică. La fel și a treia. Înainte de ora de științele naturii, Vlad veni în pauză alături de maică-sa, care avea două sacoșe mari. Credea că Vlad avea să lipsească toată ziua, dar uite că, de fapt, era chiar ziua lui. Probabil îl lăsaseră ai lui să doarmă mai mult. Copiii ceilalți merseră lângă Vlad, cu ochii pe pungi. Mama lui scoase patru cutii de bomboane Toffifee, multe pahare de plastic și șase sticle de suc. El știa că bunicii nu și-ar fi permis niciodată așa ceva. De ziua lui îi cumpărau pentru colegi doar o cutie de bomboane Chokotoff. Își amintea teama că nu va avea suficiente să-i servească pe toți. Noroc lui că erau mai puțini de treizeci.
Vlad era prietenul lui, așa că bău două pahare de Fanta, două de Cola și două de Sprite. La ultima pauză îi venea rău de tot la baie. Auzi vocea Mihaelei din curtea școlii. Se certa cu o fată care trișase când aruncase piatra la șotron. Plecă liniștit și se întâlni la baie cu doi băieți mai mari care jucau Yu-Gi-Oh! pe gresie. Se uită puțin la cărțile acelea necunoscute pentru el și se întoarse spre clasă, cu Mihaela chiar în spatele lui. Ușa era închisă. Intră și o văzu pe doamna pe scaun. Pe catedră stătea deschis jurnalul, iar Larisa tocmai ce se îndrepta spre scaunul ei. Ea și Mihaela începură să râdă în banca lor. Cornel se înroși și stătu pe loc.
— Vino-ncoace!
Se apropie de catedră și se uită peste scrisul său.
— Ia uite aici!
Și văzu cum doamna taie cu pixul cu roșu, cu două linii „iubita mea Larisa”.
— Și aici!
Tăie iar cu roșu „iubita mea Larisa”.
— Și aici!
Tăie din nou „iubita mea Larisa”. Tăie „doamna sa luat de mine”. Tăie „mia apucat urechia”. Tăie „ia dat doamnei o punguță”. Tăie „s-au uitat amândouă foarte urât la mine”. Îl închise cu zgomot și i-l dădu.
— La loc!
Băiatul ajunse acasă, își aruncă sacoul pe cuier și auzi bip bip bip bip bip din camera bunicii. Bip bip smulse o pagină bip bip bip și a doua bip bip bip a treia. Luă un marker negru și acoperi desenele de pe coperta interioară. După masă, bunica văzu peste celelalte agende pe cea cu anul 2005. Băiatul era la calculator și încerca să treacă de maimuța din Tarzan.

Andrei Gogu

Am terminat Facultatea de Litere și Masteratul de Studii literare din cadrul Universității București. Am început cu critică literară și eseu. De mai mult timp scriu proză scurtă. Am crescut în primii ani la țară, o mogâldeață slăbănoagă care se plimba printre șase femei care-și beau cafeaua și spuneau toate poveștile de pe lume – satul. Ciuleam urechile la toate bârfele și încercam să par cât mai nevinovat încât să primesc și eu o sorbitură de cafea. Acele femei, care acum nu mai sunt, ar zâmbi și-ar râde la prozele mele biografice și și-ar face o cruce la cele în care apar Inteligențe Artificiale, modificarea secvențelor de ADN, încâlzire globală, războiul din Ucraina. Pe lângă acestea, își fac loc relația mea cu copiii cărora le predau, parcursul meu în terapia experiențială, studenția, motanul, ateismul, cele opt slujbe pe care le-am avut până să devin profesor de română și engleză.