Izgonirea

Boboci verzi prinși de ramuri tremurânde creșteau în praful gri al dimineții. Parfumul florilor roz de salcâm împânzea bulevardul umplând nasurile fine ale puținilor orășeni ce pășeau elegant pe trotuarele cu asfaltul sărit din loc în loc din încăpățânarea vreunei rădăcini de copac incisive. Păsări ciripeau mutându-se în roiuri mărunte de pe un acoperiș pe un altul. Rolele tramvaiului 13 vibrau pe șinele de fier răspândind trepidații ritmice. Dacă nu s-a înțeles până acum din descriere, era primăvară.

Doamna Nuți, profesoară de română la școala din cartier, cu poșeta de firmă italiană strânsă pe umăr, cu o fustă lungă, neagră, un pulover mov monoton și un sacou galben, cu modele florale, se îndrepta pe tocurile ei joase abia cremuite spre una dintre bisericile din cartier. Nu mai fusese la slujba de duminică de două săptămâni și, ce-i drept, îi cam lipsea atmosfera. Hotărâse, după lungi certuri cu Nicu, să mai rărească frecventarea sfintei liturghii, dar să se arate totuși înaintea atoatevăzătorului cel puțin de două ori pe lună.

Acum, că se gândise la Nicu, o cuprinse iar o senzație de vomă și de sufocare. Tot mai bine că ieșise din casă, își spuse, decât să-l audă bodogănind! De dimineață până seara, Bla – bla – bla. Mai bine să se gândească acum la el, își spuse doamna Nuți, și să-și facă toate păcatele înjurându-l în fel și chip în cap, pentru ca mai apoi, la spovedanie, să i se ierte totul. Pentru povestitor, vestea cade tocmai bine: abia îi venise inspirația pentru a descrie personajul lui Nicu. Își freacă mâinile (mai mult de frig, decât de bucurie!) și se lasă purtat câteva rânduri, printre gânduri, în păcat.

Când doamna Nuți ieșise din casă, Nicu avusese grijă să închidă ușa cu lanțul. În timp ce fierul belciugului scrâșnea pe fierul zăvorului, el spunea, Și acolo să rămâi! Replica îi era adresată doamnei Nuți iar adverbul „acolo” se referea la biserică. Înainte de a închide ușa cu lanțul, Nicu o observase de la masa din bucătărie în timp ce se încălța. În maioul său alb, cu burta lui exagerată, aproape chel, cu subsiorile pline de păr cleios, curățând oul fiert pe care ea i-l pregătise, deși contrariat, păruse inofensiv. Doamna Nuți credea că fusese destul de clară în explicația sa din seara anterioară, atunci când, în fața unei cine copioase cu macaroane în sos de ton (abia le ajunseseră, cu neobișnuită întârziere, pachetele din Italia) își declarase dintr-o dată intenția de a se duce la slujbă. Ca întotdeauna în aceste cazuri, se aștepta la remarca indignată a soțului: Iar? De data aceasta însă doamna Nuți nu a lăsat ca acel adverb (un altul!) să își răspândească în bucătărie obișnuitul amestec de liniște-neliniște. Își pregătise replicile de dinainte. Așa că răspunse prompt, Da, iar, dar îți amintesc că nu m-am mai dus de două săptămâni, Ce să fie, ce să fie, răspunse Nicu cu sarcasm, oaia domnului nu a mai păscut demult cu turma pe pajiște, Iar începi, Nu iar, din nou, Am fost de acord să le mai răresc, nu să renunț de tot la slujbă, Doamne ferește, cum să renunți, ai face criză, Eu chiar nu înțeleg ce ai împotrivă, Păi dacă nu ai înțeles în treizeci de ani de căsnicie, n-ai să înțelegi nici de acum încolo!

Era de ajuns. Doamna Nuți nu voise să înceapă o discuție inutilă și jenantă despre problemele din căsnicia lor. Nici să se justifice sau să îi dea lui Nicu alte subiecte de glumă. Voia doar să îl anunțe că a doua zi dimineață s-ar fi dus la biserică. Nicu, în schimb, nu pierdea nicio șansă de a face pe moralistul, vedea imediat paiul din ochiul ei, dar vai ce bârnă cât o turlă avea în propriul lui ochi! Doamna Nuți încetase de multă vreme să îl mai bage în seamă, mai ales când începea să bodogănească. În afară de horcăitul ocazional prin care își putea da seama că își folosește totuși vocea, îi părea un bătrân de pe stradă care-și mesteca propriile fălci între gingiile lipsite de dinți. Nu avea decât cincizeci și trei de ani, dar arăta de șaptezeci și cinci. Gândul că va îmbătrâni tot mai mult, tot mai ursuz, cu acel fix împotriva credinței și criticarea ei tot mai deasă, care începea de la obișnuința de a se duce la biserică, a se ruga seara, a pune bani în cutia milei, a cumpăra flori pentru mormintele rudelor decedate și se dezvoltase tot mai mult în ultimii ani până la deciziile și acțiunile ei zilnice, o făcea să ofteze deseori până la golirea plămânilor. Apoi, deși nu era pe deplin convinsă, doamna Nuți își spunea că aceea era crucea ei și că trebuia să și-o poarte. Îl va suporta încă pe atât, sperând că viața veșnică îi va separa definitiv rezervându-le spații diferite. Nu că ar fi avut vreo pretenție să ajungă în rai: făcuse și ea multe greșeli în viață și ar fi continuat, cu bună știință, să le facă. Până la urmă însă, ceea ce conta era pocăința. Sau, cel puțin, intenția de a te căi. De altfel, ce să fi știut Nicu despre pocăință? Fusese un cretin toată viața. Ce să-i fi explicat lui despre răsplata veșnică și iertarea de păcate? Numai pe patul de moarte ar mai fi putut-o realiza, și atunci mai mult de frică. Doamna Nuți nu era sigură că Dumnezeu i-ar fi luat în serios ruga. Spera, de fapt, să nu i-o asculte: nu ar fi meritat să fie salvat în ultimul moment, după ce hulise toată viața. Apoi, mai știi? Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor!

Toată această tiradă împotriva soțului se declanșase în mintea doamnei Nuți după ce reflectase asupra gestului lui laș de a trage lanțul pe ușă în urma ei și a-i arunca în scârbă vorbe pe care știa că putea să le audă. Când devenise atât de mârșav? Când nu voia să vorbească limpede, bolborosea printre dinți cuvinte neînțelese, iar acum se făcuse înțeles de pe partea cealaltă a ușii! Nu se gândise, tâmpitul, că l-ar fi putut auzi vecinii de pe palier? Sau poate că o făcuse intenționat pentru ca, din același motiv, ea să nu-i poată răspunde. Probabil că se și uitase pe vizor satisfăcut, urmărindu-i reacția. Asta ar fi demonstrat încă o dată cât devenise de insuportabil.

Doamna Nuți hotărî să închidă subiectul în minte înainte de a intra pe poarta bisericii. Cum gardul curții interioare se întrevedea deja, își spuse că mai bine respira adânc și își lăsa soțul în plata domnului. Că domnul nu ar fi avut de ce să-l plătească pe unul ca Nicu este de la sine înțeles, însă așa e cu expresiile fixe, personajele le mai rostesc câteodată iar povestitorul nu poate să le explice, de unde îți vine să te întrebi ce scop are, până la urmă, literatura, dacă nu este în stare nici măcar să ofere explicații plauzibile unor concepte de bază ale societății, ce să mai vorbim despre delectare, educație și alte pretenții? Să nu ne pripim totuși în stabilirea concluziilor: lipsurile se pot datora și unui povestitor insuficient pregătit…

Pe trecerea de pietoni doamna Nuți se întâlni cu un cuplu cu măști chirurgicale pe față. Gâturile li se mișcau și li se auzeau vocile, însă vorbele nu li se puteau citi pe buze. Cuplul se ținea de mână și pășea repede. În mâinile libere duceau câte trei-patru sacoșe de cumpărături, iar în spate două ghiozdane pline. Dintr-unul se desfășura în jos un sul de hârtie igienică. Doamna Nuți vru să-i spună bărbatului să-și închidă fermoarul la rucsac, însă când se întoarse cuplul ajunsese deja pe trotuarul celălalt și părea atât de grăbit, atât de circumspect, de parcă cineva ar fi fost pe urmele lor. Când mașinile începură să claxoneze, doamna Nuți realiză că se oprise în mijlocul străzii. Își ceru scuze cu un zâmbet forțat privind spre roata din față a mașinii oprite la câțiva centimetri de trecere, ce răsufla prin capotă ca un taur la coridă. Șoferul, un tânăr cu o lacrimă tatuată pe pometele stâng, întrebă, Hai, cucoană, treci, sau te mai gândești? Cu vaga senzație că întrebarea era una retorică, doamna Nuți se puse în mișcare. Înainte să pășească pe trotuar, simți o adiere puternică învălurându-i fusta. Un motor turat alături de claxonul apăsat lung și derapajul asurzitor al roților pe asfalt o speriară atât de tare, încât se hotărî să nu se uite în urmă, orice s-ar fi întâmplat. După ce se asigură ascultând că mașina s-a îndepărtat îndeajuns, respiră adânc de câteva ori pentru a-și mai domoli pulsul și intră în curtea bisericii făcându-și trei cruci rapide. Își scoase din geantă baticul și și-l legă sub bărbie. Între timp, concluzionase în gând că, Tineretul din ziua de azi, niște derbedei!

În pridvor, o femeie îmbrăcată în negru vindea lumânări. Era așezată pe un scaun și, din când în când, făcea câte o cruce. Doamna Nuți îi zâmbi și îi ceru două lumânări. Una era ruptă, însă doamna Nuți o luă fără să protesteze. Ar fi ars ea și așa. Aprinse lumânările la stativul pentru VII. De cutia de tablă forată din loc în loc pentru înfigerea lumânărilor în nisip atârna un afiș prăfuit pe care scria: Aprinderea lumânărilor de altă proveniență decât cele bisericești nu vă aduce nici un folos duhovnicesc! Doamna Nuți se gândi că acordul corect cu substantivul „proveniență” era singular, adică „cea bisericească”, însă își spuse că se înțelegea și așa. Rosti în cap o rugăciune scurtă pentru fiii ei din Italia:  Dă doamne să treacă cu bine peste încercarea asta! Apoi se închină până la pământ și intră în biserică.

Acolo, se închină din nou și înaintea celor două icoane din pronaos sărutându-le sticla cleioasă de la alte săruturi enoriașe. Apoi, își ocupă locul în partea stângă a bisericii, cea rezervată femeilor. Curând, câteva cunoștințe o recunoscură și salutară cu privirea. O vecină apropiată se mută lângă ea dintr-un un pas și îi șopti la ureche: Cum mai merge cu Nicu? Bine, răspunse ea fără să o privească. Cum l-ai păcălit astăzi, insistă aceeași vecină.

Locuia în blocul de vizavi, deci nu era o vecină de scară. Doamna Nuți se împrietenise cu ea într-un moment de slăbiciune când, aflându-se pe o bancă în parcul comun din spatele blocului pentru a respira aer proaspăt în urma ultimei certe cu Nicu, o văzuse de mână cu nepoțica. Intraseră atunci în vorbă. Se numea Rodica și era destul de băgăcioasă. Câteodată, când voia să se descarce, doamna Nuți mai mergea la cafea la ea acasă: lucru cu care Nicu, evident, nu era de acord. Rodica locuia singură de când soțul îi murise de infarct. Fiica ei îi lăsa nepoțica în grijă în timpul săptămânii. Nu mai avea nicio rudă, doar un tată la țară și un frate care, locuind în același cartier, o mai vizita din când în când. Doamna Nuți devenise între timp tot mai convinsă, din discuțiile pe care le aveau, că făcuse o greșeală să se deschidă în fața ei. Conversațiile cu Rodica deveniseră pe zi ce trece tot mai obositoare: niște chestionare interminabile despre căsnicia sa, ce se refereau, invariabil, la ultimele probleme cu Nicu. Unele întrebări i se păreau doamnei Nuți invazive și de prost gust, chiar dacă uneori îi făcea bine să vorbească despre asta cu o femeie. Rodica, pe de altă parte, îi povestea despre ea chiar și ce nu o întreba sau interesa.

Doamna Nuți răspunse, Nu l-am păcălit, i-am spus simplu că mă duc la slujbă… și apoi că o vizitez pe mama, Deci treci și pe la tanti Coca, Da, ca întotdeauna, Locuiește aproape, Nu chiar, dar nici departe, Tot în cartierul nostru, Cumva, da, mai mult în celălalt, E speriată, Nu cred, de ce întrebi, Cu virusul ăsta, ai văzut că moare lumea bătrână pe capete, Ei, prostii, mama e tun, Totuși, măcar să știe care-i situația, Știe deja, i-am explicat ce și cum, o să-i mai explic și azi, Să vin și eu cu tine, Poftim?

Pulsul doamnei Nuți acceleră dintr-o dată. Obrajii și fruntea i se înfierbântară. Rodica repetă, Ziceam că să vin și eu cu tine, că nu am cunoscut-o pe mama ta niciodată. Văzând că doamna Nuți tergiversa, Rodica adăugă, Dacă vrei…

Dar doamna Nuți nu voia. Mintea ei căuta acum salvarea în toate direcțiile, orice cârlig de care să se agațe. Spuse, Vrei să o cunoști pe mama, Da, vreau, a mea a murit acum cincisprezece ani, avea cancer la sân, a murit chiar aici, în spate, la spitalul Spiridon, s-a dus în doi ani, nici n-am știut cum să…, Am să o aduc într-o zi la mine, i-o tăie doamna Nuți, nu e obișnuită cu vizitele la ea acasă, se agită dacă nu o anunț înainte, Păi sun-o, Acum, Da, Trebuia să o anunț cu câteva zile înainte, plus că nici nu am telefonul la mine acum, L-ai uitat acasă, Mă certasem cu Nicu și l-am lăsat pe masă, Am înțeles, mai șopti Rodica chiar înainte ca enoriașii să îngenuncheze pentru moliftă.

După moliftă, Rodica se duse la spovedit prima. Doamna Nuți răsuflă ușurată. Închise ochii și lăsă atmosfera rugăciunii să o cuprindă. Se mai liniști. Când îi veni rândul la spovedanie, îngenunche înaintea ușii diaconești unde preotul își așeza lent patrafirul peste capul și spatele fiecărui credincios.

Preotul spuse, Bună dimineața, Nuți, Sărut mâna, părinte, N-ai venit, parcă, săptămâna trecută, Așa e, părinte, Nici acum două săptămâni, ai avut ceva de făcut, Am îngrijit-o pe mama, e bolnavă, Te-ai rugat pentru ea, M-am rugat, părinte, Bine, să continui să te rogi, că Dumnezeu vede și ascultă mereu, Am să o fac, părinte, Da’ ce are mama ta, Se simte slăbită în ultima vreme, Și cât are, Șaptezeci și opt, Mulți înainte, Mulțumesc, Să nu fie de la gripa asta, corona, Nu știu ce să zic, părinte, Uite, să-i dai rugăciunea asta, spuse preotul întinzându-se după o foaie ruptă la jumătate pe un raft de lemn din spatele catapetesmei, foaie pe care o mai împături o dată. Asta e o rugăciune pe care noi, duhovnicii, am scris-o împotriva virusului, i-o dai mamei tale și o spui și tu înainte de culcare și dimineața, după ce vă treziți, Mulțumesc, părinte, spuse doamna Nuți punând foaia în geantă, Cu plăcere, ai să vezi că totul o să treacă, amintește-ți că Isus l-a înviat pe Lazăr din morți și a vindecat leprosul, închipuie-ți puterea lui asupra unui virus de primăvară, Știu, părinte, Ce-ți fac copiii, am auzit că în Italia e mai grav ca aici, Așa este… copiii mei…, Vezi, asta se întâmplă când pierzi dreapta credință a ortodoxiei, în Italia sunt toți catolici, Copiii mei sunt ortodocși, părinte, Merg la biserică acolo, Se duc când pot și ei, dar se duc, biserica e la mare depărtare, Să se ducă cât pot ei de des, Hristos a urcat pe munte cu crucea-n spinare, bătut și schingiuit, nu avea mașină, cum au ei acum, când ai mașină nu e așa greu, te urci și te duce, doar să vrei, Da, părinte, Bine, acum ia spune, te-ai îndoit de Dumnezeu în ultima vreme, Nu m-am îndoit, Te închini din când în când, În fiecare seară, părinte, Ai dușmani, le-ai vrut răul, Nu am și nu am vrut răul nimănui, Ai hulit, Nu am hulit, Ai zis de grijanie, candelă, morți, dumnezei, Nu părinte, nu obișnuiesc să înjur, Foarte bine. Ia zi, ai preacurvit? Doamna Nuți păru a nu înțelege. Cum ați spus, părinte, Dacă ai preacurvit, repetă părintele mai tare, silabisind, Nu, răspunse doamna Nuți imediat, nu am preacurvit, Ai păstrat curățenie cu soțul lunea, miercurea, vinerea, sâmbăta și duminica, Am păstrat, părinte, Te-ai lăcomit la mâncare sau la muncă, Nu, părinte, Ai lucrat duminica și sărbătorile, Niciodată, părinte, Ai săvârșit alte păcate, Nu, părinte, Foarte bine, spuse preotul ridicându-se, după care citi dezlegarea din picioare ridicându-și, la final, patrafirul. Era semnul că spovedania se terminase. Doamna Nuți întrebă, Pot să iau împărtășania cu copiii, părinte, Ai grabă, Mi-e de mama, nu de alta, ieri seară i-a fost tare rău, Bine, bine, spuse părintele, și reintră în altar. Doamna Nuți era ultima enoriașă spovedită.

După câteva minute de rugăciune, preotul ieși să tămâieze. Tămâie înaintea icoanelor ridicând cădelnița de trei ori înaintea fiecăreia, apoi o îndreptă spre enoriași. Preotul se opri, dintr-o dată, în fața unui bărbat cu mască pe față. Se apropie de el și făcu semn stranei să înceteze cântarea. Biserica înmărmuri. O ultimă șoaptă se auzi dinspre partea femeilor, dar se împrăștie odată cu fumul de tămâie. Preotul îi spuse bărbatului, În casa lui Dumnezeu nu ai de ce să te temi! Aici, virușii mor la intrare. Singurul virus de care trebuie să ne temem este necuratul. Bărbatul se înroși zâmbind încurcat. Își trase masca de pe față și și-o puse în buzunarul de la spate al blugilor. Strana reîncepu să cânte, preotul privi mustrător în direcția bărbatului și intră iar în altar.

Doamna Nuți stătea acum în fața Rodicăi. Rămăsese acolo de când se terminase spovedania în încercarea de a evita începerea unei alte discuții. Dacă cititorul crezuse că șoapta de mai sus provenea de la Rodica, ne pare rău, însă nu e așa. Surprinși? Câteodată, povestitorii se distrează purtându-și cititorii pe piste greșite, pentru ca mai apoi să-i surprindă când se așteaptă mai puțin. În cazul de față, nefiind vorba de un povestitor excelent, încercăm să facem tot posibilul. Mulțumim pentru răbdare!

Curând, preotul deschise ușa diaconească din stânga iconostasului și ridică potirul de argint în mâna dreaptă de trei ori, ca și cum ar fi vrut să-l cântărească. Apoi anunță, Copiii și cazurile speciale! Câteva femei cu copii în brațe se precipitară pe lângă icoana Maicii Domnului, mai-mai s-o dărâme. Se formă o coadă până la jumătatea naosului, în ordinea vârstei: întâi părinții cu copii în brațe, apoi cei cu copii de mână. Mulți bătrâni, iar la sfârșit doamna Nuți. Procesul dură câteva zeci de minute. Preotul cufunda în vinul din potir o linguriță sculptată de metal, cu coada în formă de cruce. O mamă vru să îi dea preotului o linguriță de plastic pentru bebelușul ei. Preotul o puse deoparte pe rama catapetesmei și îi introduse copilului în gură aceeași linguriță de metal. Copilul începu să plângă. Mama, încruntată, își luă lingurița înapoi și se retrase legănându-l. Când trecu pe lângă ea, doamna Nuți observă că bebelușul scuipase pe haine toată împărtășania.

La persoanele dinaintea doamnei Nuți preotul trebui să aplece potirul. Când, într-un final, doamna Nuți ajunse în dreptul său, preotul rămăsese fără împărtășanie. Nuți, spuse el, stai și tu până la sfârșit, doar ești tânără! După care se retrase în altar și închise ușa diaconească. De pe ea, arhanghelul Mihail, pictat cu mânerul unei săbii între palme, o țintuia acuzator. Când doamna Nuți se întoarse, întâlni privirea Rodicăi. Se așeză iarăși lângă ea, deși ar fi vrut să nu o facă. Se gândi totuși să nu dea de bănuit. Rodica o întrebă, Ai vrut să te împărtășești înainte, Da, dar părintele a rămas fără împărtășanie, Ai treabă acasă, Cum ți-am zis, e vorba de mama, dacă ar fi după mine, aș rămâne până la sfârșit, Păi rămâi, o vizitezi după aia, După aia e prea târziu, trebuie să-i fac de mâncare lui Nicu la prânz, Păi și ce faci, nu te-mpărtășești, Asta e de-acum, duminica viitoare, Ce spui, nu știi că de mâine izolează țara, Cine ți-a zis, Am văzut eu la știri, vor declara stare de urgență, Ah da, Păi da, nu? Nu știu, da? Îți spun eu, da! Deci de mâine, nu? Păi da, nu? De mâine. Asta nu am văzut, concluzionă doamna Nuți, după care spuse, Bine atunci, ne vedem noi, Vino pe la mine după masă, Am să văd, rosti doamna Nuți mai încet. Realizase că privirile celorlalte femei o țintuiau încruntate. O bătrână așezată în strană îi făcu semn cu degetul, să tacă. Doamna Nuți se închină ultima dată și ieși prin ușa pronaosului. În pridvor, femeia îmbrăcată în negru îi spunea unei doamne să nu aprindă lumânările pe care și le adusese de acasă: Degeaba afumă pe aicea, spunea ea, n-are nicio putere dacă nu e lumânări de la noi de la parohie. Doamna Nuți se îndepărtă înainte să audă răspunsul celeilalte femei.

Pe trotuar, un sul de hârtie igienică zăcea pe jos, desfăcut. Rozul hârtiei igienice se potrivea cu rozul salcâmilor din curtea bisericii. Doamna Nuți aruncă o privire în urmă. Se simțea de parcă ar fi fost urmărită. Își trase baticul de pe cap și îl legă în jurul umerilor. Dimineața era încă răcoroasă. Doamna Nuți ajunse la capătul liniei tramvaiului 13, acolo unde acesta se întorcea pentru a străbate iar bulevardul în direcție inversă. Vatmanul opri în stație și deschise toate ușile. Călători grăbiți priveau circumspect în jur pășind ca pe sticlă. Unii aveau măști verzi, alții măști albe, alții deloc. Un grăsan înainta cu o cască de motociclist pe cap și părea a nu vedea foarte bine pe unde calcă. Cu toții păreau a se duce la cumpărături. Doamna Nuți se pierdu printre blocurile unei străzi lăturalnice.

După ce merse un timp de-a lungul unui perete lateral privind spre balcoanele de sus, apoi pe o potecă îngustă a unei grădini, se opri în spatele unui bloc cu patru etaje și se așeză pe o țeavă galbenă de gaz. Scoase din geantă telefonul și, după ce căută un moment în agendă, apelă. După ce rosti, Deschide, am ajuns, își reintroduse telefonul în geantă și simți cu mâna colțul unei foi împăturite. O scoase din geantă și intră în blocul întunecos. Mama doamnei Nuți locuia la ultimul etaj.

Doamna Nuți începu să urce scările. În timp ce urca, citea de pe foaia acum despăturită. La un moment dat, se opri în mijlocul scărilor și se sprijini de balustradă. Apoi, cu un elan neașteptat, începu să urce scările alergând. La primul etaj, un bărbat îi deschise ușa. Era un bărbat elegant, înalt, într-un pulover pe gât și pantaloni la dungă. Avea un nas drept, ascuțit, ochi albaștri și păr negru, pieptănat într-o parte. Doamna Nuți intră în apartament. Bărbatul cercetă cu privirea palierul pentru câteva secunde, apoi închise ușa cu cheia.

Înăuntru, cei doi se îmbrățișară. Bărbatul spuse, În sfârșit, Nuți, cât mi-ai lipsit, și o sărută pe gât închizând ochii. Doamna Nuți îi spuse, Lasă-mă puțin, îl împinse într-o parte și se așeză pe canapeaua din bucătărie. Își puse geanta, ochelarii și baticul deoparte și se holbă la foaia despăturită din mâna sa pentru câteva zeci de secunde. Tremura. Bărbatul se așeză lângă ea și întrebă, Ce e asta? Doamna Nuți își puse mâna la gură. Ce e asta, întrebă iar bărbatul, tot mai alarmat, iar doamna Nuți se întoarse înspre el dintr-o dată și spuse, Soră-ta știe de noi, Poftim, se miră bărbatul încruntându-se, Îți spun că soră-ta știe de noi, De unde să știe Rodica de…, Nu cumva te-ai scăpat la ea, Cine eu, Cine eu, tu, doar nu eu, Nu eu, eu nu i-am spus nimic Rodicăi, ce, crezi că m-am dilit, Petrică, ești sigur, Nuți, ce Dumnezeu, mai bine spune-mi ce s-a întâmplat și hai să ne dăm seama împreună dacă știe, și ce știe.

Doamna Nuți se ridică de pe canapea. Deschise dulapul de deasupra chiuvetei, luă un pahar și îl umplu cu apă de la robinet. Luă trei înghițituri, apoi se așeză pe un scaun la masă. Azi am fost la biserică, Iar, Poftim, Întreb, iar ai fost la biserică, De ce întrebi asta, ai vreo problemă, Nu am, doamne ferește…, Păi să nu ai, Nu am, Ba ai, Nu, nu, chiar nu am, Te rog, nu fă și tu ca Nicu, Cum adică, să fac ca Nicu, Ei uite așa, să te scandalizezi că mă duc la biserică, Nu mă scandalizez deloc, era o întrebare fără intenție. Bărbatul se ridică de pe canapea și se așeză pe un scaun adiacent la masă. Prinse o mână a doamnei Nuți între ambele ale sale. Doamna Nuți îi simți căldura palmelor și, odată cu ea, o neliniște profundă. Bărbatul spuse, Nuți, tu poți face ce vrei, nu îți voi interzice nimic niciodată! Doamna Nuți ceru o țigară. Bărbatul scoase din buzunar pachetul și îl întinse pe masă. Bricheta e înăuntru, spuse.

Azi la biserică, începu doamna Nuți după ce trase primele trei fumuri stângace, tușind, m-am întâlnit cu soră-ta. M-am dus și eu să aprind o lumânare pentru copii, că m-au sunat alaltăieri să-mi spună că situația la ei acolo e din ce în ce mai rea. Nu mai pot munci, nu mai pot ieși din casă, mă rog, nimic nu mai pot face. Bărbatul spuse, Așa. Doamna Nuți continuă, Așa, și am zis să mă și spovedesc, dacă tot m-am dus, că nu o mai făcusem de când ne-am văzut ultima dată. Și vezi că iese Rodica ca din pământ dintr-o dată și începe să mă întrebe pe unde am fost și unde mă duc și îmi spune că vrea să meargă cu mine la maică-mea, cică să o cunoască. Bărbatul făcu o expresie nedumerită, Așa a spus, Da, că ea nu a cunoscut-o niciodată și că e curioasă, Păi și tu ce i-ai răspuns, M-am fofilat, i-am zis că pe maică-mea trebuie să o anunți dinainte, că o voi aduce eu pe la mine să o cunoască și alte de-astea, Și te-a crezut, Nu știu, dar îți spun că era foarte ciudată, Ei haide acum, nu știu ce să zic, știi și tu cum e ea, băgăcioasă, dar nu cred că știe de noi, Dacă m-a văzut data trecută când veneam aici, Ți s-a părut și atunci, ca azi, E o întrebare, Da, nu-ți dai seama din intonație, Sunt prea agitată să realizez, Liniștește-te, spuse bărbatul ducându-i mâna la propriile buze, Oricum, nu știu, continuă doamna Nuți oftând, nu îmi mai amintesc.

Bine, spuse bărbatul după un moment de liniște, dar cu foaia aia ce e, Ajung la ea acum, întâi am nevoie la baie, spuse doamna Nuți ridicându-se brusc. Cât timp rămase singur, bărbatul luă foaia de pe canapea și o citi în timp ce fuma restul țigării lăsate aprinse. Era o jumătate de foaie ce începea cu o cruce în partea de sus. În stânga, înfățișa portretul unei femei ținând un pergament desfăcut, iar în cealaltă mână o cruce. Femeia avea cearcăne și o privire suferindă. Capul îi era înconjurat de un cerc alb. În partea dreaptă a imaginii scria: Rugăciune pentru înfrângerea păcatului curviei. Cel luptat de curvie să se roage și să cheme în ajutor pe sfânta Muceniţă Tomaida, care a fost ucisă pentru curăție.

Ciudată exprimare, se gândi bărbatul, în timp ce scotea din buzunar telefonul cu tonul de apel răsunând la maxim în liniștea luminoasă a bucătăriei. Tonul era de Chopin. Apelul, de la Rodica.

Concomitent, la ușă sună soneria.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/