Je me souviens

(„Je me souviens” este motto-ul Québec-ului, una din cele zece provincii ale Canadei, un motto care poate fi citit, printre altele, chiar și pe plăcuțele de înmatriculare ale automobilelor și care, pentru unii, este încărcat de mult mai multă semnificație decât pare la prima vedere).

Statuia impozantă a lui Paul de Chomedey, sieur de Maisonneuve, întâiul descălecător în lumea de peste ape a Montréalului, domină cu o autoritate imperturbabilă sobra Place d’Armes, din vechea zonă centrală, numită „Vieux Montréal”. Totul, în jur, mustește de istorie, trecătorii își încetinesc involuntar pașii, trăgând în piepturile lor cele contemporane, cu deferența cuvenită, aerul îmbibat până la saturație de colbul trecutului…
E prima imagine pe care mi-o procesează „computerul de bord”, când mai trag uneori câte o raită retrospectivă prin Canada, respectiv Québec, respectiv Montréal…
Am aterizat aici (la propriu și la figurat) într-o primăvară cruntă. Era pe la începutul mileniului trei și al lui martie, puțin după Ziua Femeii, când la noi se manevra deja cu ghiocei, zambiluțe, taiorașe și mărțișoare, iar acolo crăpau pietrele pe la minus treizeci de grade, la umbră, că de soare nici nu putea fi vorba, decât în poveștile fantastice ale localnicilor, unde personajele de basm purtau numele Florida, Cancun, Aruba, Santo Domingo și alte Ilene Cosânzene și Feți Frumoși exotici.
Ajunsesem la Montréal după o călătorie destul de lungă, dar deloc stresantă, cu compania aeriană CSK.
După formalitățile de acces în incinta aeroportului ceh, controale la cufere, pașapoarte, vameși-nevameși, dezbrăcări-îmbrăcări, descălțări-încălțări, pipăit-repipăit etc., am scăpat nevătămat la gate-uri. După ce m-am învârtit, până mi-au cedat nervos papilele gustative, printre blacklabeli, courvoisieri, jagermeisteri și alte „parfumuri” de genul ăsta exclusivist à l’époque, mi-am depozitat fizicul, cu titlu de provizorat, pe o bancă din apropierea ieșirii spre pistă. La câteva locuri distanță, o doamnă cu fiica sa (am dedus spontan) deliberau de zor într-o limbă care părea aproape franceză, doar că mai pe ocolite. Am concretizat ceva mai abitir și am constatat că din zece cuvinte înțelegeam cam două, maximum trei. M-am prins, rapid, că e vorba despre franceza canadiană, respectiv quebecoaza. M-au cam apucat neliniștile, dându-mi cu presupusul intern cam cum o să mă înțeleg eu cu grăitorii acestei păsărești destul de ostile la prima ascultare, atunci când o să mă trezesc în mijlocul lor, hodoronc-tronc. Noroc că, după vreo zece minute a apărut „papá” și toată lumea a cotit-o spre franceza lui Voltaire, Camus și Zidane căci, pasămite, domnul papá era franțuz din ăsta, de-al nostru, cu care te puteai înțelege live, fără să fii pus în situația de-a comunica la rupere de membre superioare, deci, am conchis eu în mod salutar, pot conta pe din ăștia la destinație. Așa a și fost, cei ce vorbeau quebecoaza erau din ce în ce mai puțini, persoanele mai în vârstă ori mai netrecute prin furcile caudine ale școlarizării excesive, te înțelegeai greu cu ei, ba unii păreau de-a dreptul jenați de modul în care se exprimau și pentru faptul că trebuie să te supună unui astfel de supliciu lingvistic…

*

Ajuns, în fine, la Montréal, am început, sistematic, să fiu frapat de toate cele. Dar ceea ce m-a impresionat în Montréal, până la limita superioară a celui mai profund sentiment de respect al meu, au fost minunatele mijloace de transport în comun, în primul rând autobuzele, care veneau și plecau cu o exactitate de puteai să-ți fixezi ceasornicul după ele, curate și fără pic de burdușeală, cum era, în acea perioadă, pe la noi, cu șiruri de așteptători, în stații, care funcționează, destul de tăcuți, pe principiul dreptului primului venit și așezat în ordine la coadă; cum urci ești salutat și saluți la rândul tău, te așezi pe un scaun pe care-l vei găsi întotdeauna liber, că nu ai voie să te bălăngăni de-a-n picioarele și vei coborî după ce anunți în prealabil. Apoi rețeaua metroului local. Avea pe atunci patru linii principale, dispuse aproape rectangular, cu puncte de intersecție și stații foarte inspirat amplasate, gândite de așa manieră încât să acopere aproape întreaga arie urbană și să te facă să poți ajunge, rapid și fără bâjbâială, oriunde doreai. Am circulat cu metroul montrealez cât nu voi mai circula toată viața cu vreun metrou, dat fiind faptul că în urbea mea nu-i nici neam de așa ceva și nici nu cred că va fi vreodată, iar eu nu am de gând să mă mut de aici.
Un alt aspect pozitiv, care ține tot de transportul urban, ar fi modul de trecere a vehiculelor prin intersecții. Imediat ce ajungi într-o intersecție, din orice parte ai veni, găsești semnul „Arrêt”, pe post de „Stop”, semn la care oprești mașina fără nicio crâcnire, așteptând răbdător să treacă mai întâi cei care ajunseseră înaintea ta. Nu am văzut niciodată pe cineva care să nu oprească sau să „încurce” ordinea trecerii prin intersecție, chiar dacă era vorba de patru-cinci mașini sosite cam în același timp. Așa-i civilizația!

*

Într-o bună zi, în unul din numeroasele ziare pe care le citeam în timp ce mă dădeam cu metroul, ziare pe care le puteai servi gratuit la intrarea în stație, am avut surpriza de-a citi un anunț prin care se căuta un „specialist în proiectare scări”. Mi-a venit în minte, bufnindu-mă veselia, gluma cu arhitectul care a proiectat toată viața sa profesională doar case de scară, iar când a ajuns la vremea pensionării, șefii lui i-au oferit posibilitatea, ca și cântec de lebădă, să facă orice dorește el mai mult și mai mult. După cum probabil toată lumea știe sau își imaginează finalul glumei, bietul de el a ales să facă… tot o casă a scării. Pare interesant, mi-am zis. Pun, a doua zi, mâna pe telefon, după ce, în prealabil, mi-am tras o mică revizie la franțuzeasca din dotare și dau peste un tip care parcă era de serviciu la centrala telefonică și de-abia aștepta să sun. După cinci minute de „ce și cum”, ziceai că ne știm de când lumea și trebuie, urgent, să ne „revedem”, de acord, când?, păi ce zici să vin într-o oră să te iau cu mașina… ok, unde, strada, colț cu… etc.
Ne-am întâlnit și ne-am deplasat chiar în ziua respectivă la scările despre care se făcea vorbire în anunț, era vorba, de fapt, despre accesul la o vilă a unor italieni, care era situată la vreo treizeci de metri distanță de la limita de proprietate, pe orizontală și la circa 7-8 metri pe verticală. Am fotografiat amplasamentul, am făcut măsurătorile necesare (omul avea în mașină toate cele trebuincioase) iar a doua zi i-am prezentat „scara”, compusă din mai multe fragmente frânte, legate între ele prin podeste de odihnă, bordate cu jardiniere, băncuțe, luminițe etc., în două seturi de desene, direct de pe laptop (le-au printat ei, ulterior), unul tehnic cu toate vederile, secțiunile și cotele aferente și unul „impresie artistică”, perspectivă, culori, siluete…
Când le-au văzut (făcusem prezentarea respectivă la biroul firmei), toată lumea a luat poziția „perplex”. Am fost întrebat cât îi costă „prestația”, am răspuns simplu că nu am idee, sunt pe aici doar de câteva săptămâni, las la aprecierea dumneavoastră să faceți evaluarea. Păi face cam atât (dolari canadieni, desigur), dar pentru că bănuim că încă nu ai drept de semnătură, putem să-ți oferim doar atât. Am zis da, pe principiul „acceptă din prima, să-i pară rău că n-a zis mai puțin”. Am colaborat cu ei, când mă solicitau, vreo câteva luni, la mai multe lucrări de arhitectură peisajeră, care mai de care mai interesante și mai inedite pentru mine.
O altă profesie, pe care am abordat-o, mai mult ca challenge și curiozitate personală, dar pe care nu am prestat-o nici măcar un minut, a fost aceea de agent de asigurări. O societate de profil, cu o manieră de lucru ceva mai nonconformistă (prin ei puteai să-ți asiguri și pixul cu care te scărpinai după ureche, cățelul din dotare sau cadourile ce urma să ți le aducă Moș Crăciun, nu conta ce) din Texas intrase pe piața canadiană cu niște „produse” (cum numeau ei diversele forme și opțiuni de asigurare, oferite potențialilor clienți) promovate într-o manieră diametral opusă față de ceea ce știam eu, cel puțin, despre asigurări. Ineditul consta în faptul că viitorul agent de asigurări nu trebuia să umble ca disperatul după clienți, deoarece aceștia erau „vânați” de către societatea de asigurări, în baza unei legături reciproc avantajoase, bănuiesc, cu marile centrale sindicale, agentului urmând să-i fie repartizați, aleatoriu, „fazanii”, de care trebuia să aibă grija cuvenită, să-i țină în priză mereu, să le prezinte „produsele” existente sau care urmau să apară pe parcurs, să le ia banii cu regularitatea stabilită etc. Au fost trei rânduri de teste la recrutare, unul de cultură generală, altul de inteligență și un interviu face-to-face, de cel puțin o jumătate de oră, cu fiecare din cei aproximativ o sută de aplicanți. Au fost selectați pentru un curs de zece zile (două săptămâni, câte patru ore pe zi, după amiaza), cincisprezece inși, din care au terminat șapte, printre care și un… ardelean.

*

Consumul de entertainment în timpul liber este unul din deliciile de neuitat ale Montréalului. Ai o groază de posibilități, zeci de expoziții de artă, teatre, cinematografe, spectacole în aer liber, baze sportive gratuite, piste amenajate pentru ciclism, atv, jogging, tenis, Formula1…
Am avut plăcerea să fiu printre primii oameni care au vizionat filmul „Binecuvântată fii tu, închisoare”, la Festivalul de film Montréal, al regizorului clujean Nicolae Mărgineanu, film la care acesta a fost scenarist, regizor, producător și… soț (Maria Ploae, consoarta sa, a deținut rolul principal); am avut șansa să-l văd, în carne și oase pe marele Arnold, însoțit de un Hummer mutant, nu cu mult mai mare decât el, iar cu ocazia Festivalului de Jazz, tradiție anuală în Montréal, i-am admirat pe Ray Charles, pe unul din marii virtuozi ai chitarei spaniole, Al Di Meola și pe Elvis Costello, venit cu cea care în acel an i-a devenit soție, superba blondă de cca 30 de ani, Diana Krall, la început de carieră pe atunci, dar care, între timp, a ajuns una dintre cele mai apreciate interprete de jazz, cu o faimă care, după părerea mea, o depășește considerabil pe cea a ilustrului său „coleg de cameră”.
La capitolul entertainment s-a înscris și participarea, live, la două evenimente de marcă în viața cultural-sportivă a Montréalului, primul fiind turneul de tenis, care în acel an a fost masculin (în anii fără soț este în calendarul ATP, iar în cei cu soț, WTA, la alternanță cu Toronto) și care mi-a oferit ocazia de-a-i vedea „la lucru” pe Roger Federer, Andre Agassi, Lleyton Hewitt, Andy Roddick și alții, la ale căror antrenamente intrarea era liberă, bineînțeles, în anumite condiții și la anumite ore. (Ca fapt divers, în anul 2001, acest mare turneu, de calibrul Master Series, cu premii totale de peste două milioane de dolari, fusese câștigat de românul Andrei Pavel).
Cel de-al doilea eveniment a fost una dintre etapele Campionatului mondial de Formula1 care are loc, în fiecare an, la Montréal, pe așa numitul circuit „Gilles Villeneuve” (fost mare pilot de Formula 1, tatăl lui Jacques Villeneuve, campion mondial de Formula 1 în 1997) de pe insula artificială Notre Dame, construită, ca infrastructură, din piatra provenită din excavațiile executate cu ocazia realizării metroului, pe la jumătatea deceniului șapte, insulă care adăpostește o sumedenie de mini-paradisuri sportive și de distracție, dar și o bază a sportului „perte d’argent/waste of money”, Cazinoul din Montréal, la a cărui prosperitate am contribuit și eu, benevol/credul, cu 25 de dolari canadieni, la prima și ultima vizită pe care i-am făcut-o.
Apoi, mi-am zis că e mare păcat să nu văd și eu o etapă de Formula1, dacă tot am ocazia, cine știe dacă mi s-o mai ivi vreuna, așa că am purces spre Île Notre-Dame, ca românul, cu vreo două ore înainte de startul cursei. Mă prezint la casa de bilete a circuitului și aflu, spre stupoarea mea, dar numai a mea :), că nexam bilete de intrare. Dar, cu multă amabilitate, căci așa ți se adresează marea mare majoritate a creștinilor de pe-acolo, mi se spune că speranțele, ca de obicei, mor ultimele, astfel că n-ar fi rău să stau pe aproape, deoarece mai pot veni persoane care au cumpărat bilete anticipat, dar din diferite motive renunță la ele. Exact așa a și fost, după circa o jumătate de oră de așteptare, în care nu mi-am făcut, totuși, mari iluzii, șansa mea s-a concretizat atunci când un domn (la propriu și la figurat) s-a apropiat de casa de bilete, iar un minut mai târziu m-am trezit posesor al mult râvnitului bilet de intrare, ba mai mult, gratis, că domnul cel domn nici n-a vrut să audă măcar de o parte din cei 50 de dolari cât costa biletul respectiv. Mare boier, mare caracter!
Pentru amatorii de statistici sportive, cursa a fost câștigată de Michael Schumacher, urmat de fratele său Ralph, iar Jacques Villeneuve a fost și el prezent, dar a abandonat după doar câteva tururi de circuit.

*

Fluviul Saint Laurent îmbrățișează Montréalul și Lavalul (cei doi frați aproape siamezi), cu o grijă maternă, de 360°, ținându-i ca într-o placentă ocrotitoare și bogat vascularizată. „Roiesc” pe aici mulțimi de insule și insulițe, care mai de care mai pline de pitoresc, istorie și arhitectură specifică locului. (Există chiar o zonă, ca o salbă de mărgele, în partea de nord, numită „Mille Îlles”).
Una din aceste insule, așezată între Montréal și Laval, poartă numele „Île Bigras”. Am locuit în apropiere, am vizitat-o de multe ori, dar până să percep cu ochii mei și celelalte simțuri decente, nu mi-am închipuit, înainte de vizita mea în Québec, că ar fi posibil ca, uneori, pe la orele după-amiezelor de weekend, „lumea nouă” să iasă, grupuri-grupulețe, din case, în fața câte unei „porți” (o pun între ghilimele deoarece nu prea există așa ceva pe acolo, la fel cum nu prea există nici garduri) și să stea, pur și simplu la taclale, ca în satele noastre neelectrificate și moralmente nemaculate, de pe vremuri!… Mergeam uneori și eu la aceste întruniri obștești și le povesteam despre „polul est”, de unde veneam eu. Mă ascultau curioși, din când în când mai trăgea câte unul un „mais ce n’est pas possible”, „mais oui”, contram și eu, cât se cerea de convingător.

*

Dar cu ce rămâi, totuși, dintr-un schimb de experiență canadian? Mi-am pus întrebarea respectivă de multe ori, în cei ensprezece ani scurși de atunci.
În primul rând, acolo afli că stresul poate fi doar o noțiune abstractă, atâta timp cât nu te stresezi să-ți demonstrezi contrariul. Apoi, pe acele meleaguri îndepărtate, te vei simți altfel decât te-ai simțit, ca român, prin străinătăți, până atunci. La început, când eram întrebat de unde sunt, spuneam Europa și mulți erau satisfăcuți de răspuns. Dacă întrebau din ce țară, răspundeam Transilvania, până când cineva (un libanez care fusese ceva diplomat la viața lui) s-a mirat, spunându-mi: păi, monsieur, Transilvania nu e o țară, ci o regiune istorică din România. Am dres busuiocul, cumva, iar de atunci nu m-am mai „legitimat” decât ca român și nu de puține ori am auzit replica: aa, din România, am și eu la serviciu niște români, sunt deosebit de inteligenți, iar din punct de vedere profesional fac parte din elita firmei!
Și probabil că această notă de apreciere generală se datorează și faptului că, de-a lungul timpului, niște fii ai Românicii noastre cea de toate zilele, pe nume: Nadia Comăneci, gimnastă, Dan Hanganu, arhitect, Bianca Andreescu, jucătoare de tenis, Nicolae Mărgineanu, regizor, Nicolae Mateescu-Matte, jurist, Lucian Turcescu, teolog, Cătălin Alexandru Duru, inventator și mulți alții, au lăsat pe acolo câte un mai mult decât respectabil loc de „bonjour”…

*

Făcând o asociere, destul de pertinentă, cu conținutul unor reclame care pot fi întâlnite prin spațiul virtual gen „trip advisor”, potrivit cărora Montréal este orașul cel mai european din toată America, nu cred că aș greși deloc, în finalul acestei (retro)perspective narative subiective, propunându-i cititorului să accepte ideea că acest magnetic oraș este – în același timp – și cel mai românesc!

← ÎNAPOI LA CUPRINS

I. Riti

… nu mi-am închipuit niciodată că aș putea ajunge scriitor și iată că nu m-am înșelat!…

www.ionelriti.blogspot.com