„Jmecheri”

Cultura este modul de exprimare al unei civilizaţii.

Dacă civilizaţia poate fi numită trupul societăţi, cultura devine spiritul ei. Este greu să separăm cultura de civilizaţie, cum mai întîi de toate se manifestă civilizaţia, civilizaţie din care, treptat, va lua naştere cultura. Într-o societate decadentă, poate însă apărea situaţia bastioanelor de cultură – rămăşiţe a ceea ce a fost. Civilizaţia aproape că nu mai există, intervine debandada totală, un haos generalizat… oamenii urmăresc circul, le place să stea în jeg, se complac în vicii dezgustătoare, fură, mint, se roagă zeilor în temple şi le închină ofrande să-i ierte pentru a putea face cu inima uşoară mai mult rău (să fure, să mintă), se abrutizează – iar abrutizarea devine motiv de mîndrie. Cultura continuă totuşi să pîlpîie în cadrul acestor bastione (nişte cercuri mai mult sau mai puţin închise) formate din mici comunităţi în care cîţiva indivizi continuă să se îndeletnicească cu “jocul cu mărgele de sticlă”. Fac asta din pasiune sau din încăpăţînare, sau pentru că aşa s-au obişnuit.

Nu întreba ce poate face ţara pentru tine, întreabă-te ce poţi face tu pentru ţară! – în această lozinca, rostită cîndva de John Kennedy, stă ascuns viitorul unei civilizaţii. Progresul sau regresul. Dacă majoritatea indivizilor unei societăţi se aşteaptă ca ţara să facă ceva pentru ei, atunci acea societate este în regres. Noi, mai mult ca sigur, ne aflăm în regres cultural. Sîntem nu numai o societate latină, sîntem din păcate singura societate latină balcanică. Cu toate că din punct de vedere strict geografic un procent foarte mic din teritoriul României se situează în Balcani, societatea a luat tot ce se poate lua mai rău de acolo.

Să luăm de exemplu următoarea idee tipic balcanică: să fac tot ce-mi stă în putere pentru a-i asigura copilului meu o viaţă cît mai uşoară. Prost înţeleasă, această nemăsurată grijă pentru odrasla prea-iubită se poate traduce iniţial prin porţii mari în farfurie, apoi prin a-i da copilului totul de-a gata, şi mai departe a-l feri de vreun efort stresant, ca în cele din urmă (printr-o degradare la urma urmei firească) să însemne menajare de la efortul intelectual.

Am fost surprins să constat că într-o societate anglofonă, părinţii înstăriţi îşi trimit copiii adolescenţi la munca de jos (în magazine, în mall-uri) pur şi simplu pentru a-i face să înţeleagă devreme că banii nu pică din cer şi pentru a le arăta cam ce fel de servicii vor putea presta în lipsa unei bune educaţii sau fără să înveţe cel puţin o meserie la un colegiu.

La noi e invers. Există acum o cultură a şmecheriei sau mai bine zis un cult al şmecherului. Ne învăţăm copiii să fie şmecheri pentru a avea o viaţă cît mai uşoară. Cel mai de succes ar fi cel care face o groază de bani din nimic, cum se pare că reuşesc cei care apar la televizor. Politicienii care fură şi fac afaceri rentabile dar ilegale cu statul (ţara face totul pentru ei), demagogii care vorbesc ore în şir pe diverse posturi tv fără să spună ceva concret sau fetele care dansează la bară. E plină România de şmecheri. Şmecheri mari şi şmecheri mici, barosani, boși bazaţi, şefi. S-a pornit de la securiştii-afacerişti care au prins cheag la umbra cinstitului Iliescu. Acela a fost momentul cînd şi-au dat seama unii că politica e o afacere sigură în care bagi o sumă fixă şi scoţi vile, maşini, terenuri, vacanţe, mese de protocol, srl-uri pentru rude şi prieteni, puterea de a numi oameni în posturi. În politică nu erau necesare studii de specialitate, ca la medicină, inginerie, arhitectură… Tot ce-ţi trebuia, atunci la început, era şcoala vieţii şi multe relaţii. Acele prime partide s-au tot spart în alte partide cu nume mai frumoase (decît FSN) apoi s-au tot separat, aliat şi din nou scindat şi de fiecare dată criteriile de selecţie pentru cei de “la vîrf” au fost mai riguroase: trebuia să fii din ce în ce mai nesimţit (băşcălios), mai egoist (fără scrupule), mai impertinent (surîs obraznic) şi mai şmecher (influent şi cu bani) ca să prinzi loc în clădirea aia mare de tot.

Într-adevăr, Casa Poporului nu era deloc un nume bun. Palatul Parlamentului e impropriu. După halul în care a ajuns ţara sub conducerea celor care şi-au tocat de douăzeci şi cinci de ani tururile pantalonilor pe acolo, ar trebui să se numească Casa Duşmanilor Poporului.

Toţi membrii au fost şi sînt mari flaşnetari de vorbe goale, specialişti în bla-bla-bla.

Integrare europeană, condamnarea oficială a comunismului (la şaptesprezece ani de la revoluţie), legea lustraţiei (la douăzeci de ani de la revoluţie) – conducătorii noştri au realizat chiar şi aceste obiectivele demagogice cu o comică şi balcanică lentoare.

Sînt absolut convins că peste 100 de ani, cei care vor scrie istoria României atunci, vor găsi potrivit să umple cu benzi desenate cei 25 de ani de după Revoluţie. Ştiţi… acelea care în engleză se numesc comics. Aş vrea să trăiesc şi să mă pot distra peste 100 de ani, văzînd caricatura mereu-zîmbitorului Iliescu, călare pe un armăsar roşu ştampilat cu secera şi ciocanul pe-un fesier şi un trandafir în dinţi, sau pe Traian, Mircea şi Mondial într-o horă manelistă cu-o bulă deasupra zicînd “şi la bine şi la greu, e fratele meu!”. Pe Iohannis l-aş desena cumva între Sfiosul şi Mutulică (din Albă ca Zăpada). Sau poate om avea noroc şi paginile de benzi desenate s-ar opri chiar la Iohannis. Încă nu putem şti asta.

Dar divaghez! Articolul este despre şmecheri. Despre tipii care au o nevoie acută de a fi văzuţi, admiraţi şi invidiaţi pentru ce sînt, pentru ce au fost şi pentru ce vor fi! (vers de manea) Nişte băieţi cu un iq mai mic decît al tău dar care au mai multe femei ca tine, mai multe maşini ca tine şi mai multe case ca tine, da? Cum ar fi Mazăre, cum ar fi Şova, cum ar fi majoritatea directoraşilor, senatoraşilor, primarilor şi copilaşilor de primari. (Cei “buni” – ce oroare! – au ajuns să fie unii, de genul celor portretizaţi foarte serios, deci fără nici o urmă de glumă, de văru-meu care vorbea de primarul sectorului 4: ăsta e primar bun: fură, dar mai şi face treabă!)

Copilaşii lor vor fi chiar mai rău decît ei. Pe unii/unele dintre ei/ele deja îi/le puteţi admira în toată splendoarea lor. Sînt o rasă aparte. Au pornit de la grădiniţă privată, nu au mers niciodată cu tramvaiul şi toată lumea din jur le-a vorbit frumos, poate chiar cu teamă, începînd de cînd aveau aşa, la vreo doi anişori.

Sînt genul de oameni care au yaht, plătesc fotomodele cu ziua şi se filmează dansînd pe punte, doar ca să aibă ce posta pe Facebook. Sînt tipi care fac un accident şi nu se obosesc să coboare din BMW. Sînt tipe care nu ştiu cu ce se mănîncă Parlamentul Europei dar vorbesc chiar de la podiumul sus-numitului parlament. Viitorul arată sumbru dacă genul acesta de oameni ajung la putere… dar este o situaţie întîlnită în multe ţări latine (să nu uităm petrecerile Bunga-Bunga ale lui Berlusconi). Este foarte posibil ca acest lucru să se întîmple! Dar, cel puţin, nu sîntem singurii. Au şi ei faliţii lor, în Italia, Mexic, Columbia, Brazilia şi aşa mai departe. Sîntem cu toţii latini şi ne place să ne dăm un pic şmecheri. Ne place să ne protejăm copiii de greutăţi, de orice fel de efort, să le oferim un trai de huzur şi să ne ajutăm de asemenea şi verii, vecinii, finii doar aşa… ca să arătăm că o putem face.

Avem “figurile” în sînge, ca să zic aşa.

În timpul Campionatului Mondial de Fotbal din 2014, un băiat de bani gata (fiu de procuror) pe nume Jorge Alberto Lopez Amorez, 21 de ani, făcea pe suporterul Mexicului la bordul unui vapor de croazieră. Cum se face pe suporterul “adevărat” al unei echipe de sportivi? Simplu! Bei pînă nu mai ştii de tine şi urli Vamanos Mexico din toţi rărunchii. După ce a băut alcool zile la rînd (nederanjat de nimeni) într-un acces de energie de genul celor pe care-l apucau pe Popeye Marinarul după ce dădea pe gît o conservă de spanac, Amorez şi-a atenţionat prietenii, urlînd: “O să fac ceva nemaiauzit, o să intru în istorie!! O să opresc nenorocitul ăsta de vapor!”

Apoi le-a cerut prietenilor să-l filmeze cu telefoanele mobile. Folosind un şezlong pe post de trambulină, s-a aruncat de la nivelul 15 al vaporului direct în oceanul Atlantic.

A fost ultima oară cînd a fost văzut.

Acum trei săptămîni, doi fraţi canadieni (care din întîmpare au fost anul trecut în aceeaşi şcoală cu ai mei) copii de demnitari, se aflau în Miami. Acolo fusese repartizată mama lor cu serviciul. Folosind maşina corpului diplomatic, cei doi băieţi, unul de 15 ani, celălalt de 17 ani, s-au dus să se întîlnească cu un drug dealer. Cel mare a intrat înarmat în locuinţa dealerului iar cel mic a aşteptat în maşină cu motorul pornit. Intenţia lor era să-l jefuiască pe dealer. După nişte schimburi de focuri, la care pînă la urmă a participat şi cel de 15 ani, fratele mare şi-a pierdut viaţa. În afara lui, a mai murit încă o persoană iar dealerul şi un altul au fost grav răniţi. Cel de 15 ani se află acum sub jurisdicţia Floridei (stat în care există pedeapsa cu moartea) şi va fi judecat ca adult.

Oricît ar fi de trist sau de cinic ce spun… e posibil ca vreo 5% din totalul şmecherilor să dispară în felul ăsta. Come alcoolice, înecaţi, înfipţi cu 150 la oră în vreun copac.

În schimb, ceilalţi 95% or să ne mănînce zilele.

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.