Jocul sunetului

“Muzica este sufletul limbajului.” (Max Heindel)

Vă puteți imagina o lume fără sunete, o lume mută? O lume fără muzică? O lume fără vocea persoanelor dragi? Sunt sigură că nu. Dar dacă nu am știi niciodată ce este sunetul? Dacă ne-am fi născut într-o lume în care sunetul este doar o legendă, unde cuvintele ar fi simțite, nu doar spuse? Undeva unde o singură privire vă transmite un întreg roman. Aproape perfect, nu?
Să ne imaginăm că sunetul ar fi o persoană. Nu ar fi doar o persoană cu dublă personalitatea, ar fi o persoană cu mii de personalități care nu se întâlnesc niciodată. Am urî o astfel de persoană, nu?
Nu v-ați întrebat vreodată de ce unora ne place un gen de muzică și nu putem suporta alt gen de muzică? De ce un om poate asculta heavy metal și să se liniștească, iar alt om să auda doar zgomot insuportabil? Sunetele pot fi combinate în atât de multe moduri contradictorii încât nu le putem cataloga, doar să ne gândim câte subgenuri are un gen muzical și ne doare puțin capul.

Azi merg împreună cu niște prieteni la un concert pe care îl aștept de mult timp. De fapt, nu e doar un concert, e un adevărat festival. Fanii trupelor anunțate și nu numai s-au grăbit să își cumpere bilete, sunt chiar bucuroasă că am reușit să îmi procur bilet!
Soarele a apus deja, ultima pană de lumină a apus. Secunde, minute de întuneric și liniște. Un bătut silențios de tobe a răsunat, încă două secunde și s-a auzit și basul. Fiecare în parte reacționat diferit la aceste sunete. Cei din jurul meu au inceput să țipe de entuziasm, dar eu îmi doresc să nu o fi făcut. Acele sunete erau dumnezești  și nu am înțeles de ce ceilalți au ales să le strice perfecțiunea și continuitatea. Nu înțelegeam de ce acea gălăgie din jurul meu își dorea să dezarmonizeze acele sunete.
M-am lăsat încet pe vine și m-am așezat jos. Am ridicat capul și l-am îndreptat spre cer. O stea a strălucit, apoi un fragment de lumină mi-a picat în ochi.
Acum vedeam totul! De fapt, cred că totul. Din instrumentele trupei ieșeau note muzicale, perfect normal; doar că acele note s-au fragmentat încet în..licurici? Licurici care intră în urechile tuturor. Puteam vedea cum licuricii intrau în capetele oamenilor, ale prietenilor mei și se zbenguiam în interiorul pereților cranieni.
Am strigat la cea mai apropiată persoană de mine, dar părea că mă ignora, așa că i-am luat capul în mâini și l-am apropiat de ureche.  Acei “licurici” formau o muzică acolo.
-Sunetul își face treaba! Nu îl deranja! a răsunat din spatele meu o voce prea matură.
– Acesta este sunetul? Asta e muzica? spun eu revoltată.
– Nu! Micii licurici sunt doar ajutoarele sunetului. Sunetul este, de fapt, doar în mințile voastre, ale oamenilor.
– Cum adică? Cum să fie sunetul doar în mințile noastre? Atunci cum de auzim toți aceleași sunete?
-Asta se rezolvă cu ajutorul licuricilor, grea munca asta. Tot ce credeți voi că e sunetul..este doar o iluzie. Adevăratul sunet nu există, este doar plăzmuirea creierului uman. Vă imaginați că oamenii spun lucruri, că cineva va cânta, că sunteți strigați. Este simplu, tot ceea ce auziți este doar reacția sistemului vostru nervos la impulsurile undelor din aer.
-Stai..atunci, de ce putem purta o conversație?
– Asta este și mai simplu. Totul se transmite prin reflecția pupilei, nu ziceți voi că înțelegi mai bine o persoană care vă privește în ochi când vă vorbește? Asta este chiar adevărat. Acum o să întrebi cum puteți minții atunci, acest amănunt nu este tocmai verificat, cel mai probabil este consecința unei legături slabe între ochi sau inexistența ei.
– CEE!? țip eu.
În acel moment prietenii din jurul meu s-au întors și m-au întrebat ce am pățit. M-au întrebat sau le-am citit eu în ochi? Mi-am îndreptat privirea către scenă și m-am concentrat pe sunetul muzici.
Nimic nu imi poate fi mai neclar decât sunetul propriei voci în acest moment.

Elena Berghila

www.facebook.com/ele.love.5494