Prima dată i-am văzut pe toţi nouă dormind în camera lor, singura lor cameră cu paturi suprapuse şi cu o măsuţă la care stau când doamna Silvia, când doamna Ştefania, împodobită acum cu o fâşie de beteală suspendată de tavan, de care atârnă câteva globuleţe. I-am spus directorului nu e nevoie să-i văd, o să-i cunosc data viitoare, dar el a insistat, nu, haideţi să-i vedeţi acum, oricum dorm. Înainte de a intra în camera lor negociasem într-un fel care dintre grupe îmi va reveni, eu voiam o grupă mai mare, aveam naivitatea să-mi imaginez că vom scrie şi ne vom imagina împreună atâtea, directorul mi-a tăiat-o scurt, creativitatea se manifestă doar la cei mici, aşa că dacă vreţi ceva în genul ăsta pe ei vi-i dau.
La prima noastră întâlnire m-am dus înarmată cu o mulţime de cărţi și de poveşti, dar mi-am dat seama cât sunt de caraghioasă cu ambiţiile şi aşteptările mele, cum să încapă atâta dintr-o dată în universul celor nouă copii dintr-o clădire în faţa căreia când opresc taximetriştii mă întreabă, nedumeriţi, sigur aici vreţi să coborâţi, sigur asta e adresa, o clădire cu o curte mică de tot, nici măcar curticică n-aş putea s-o numesc, cât zece paşi, fără un petic de iarbă sau un pom în curte. Am lăsat baltă poveştile şi am încercat să-i fac să înţeleagă că au nume frumoase, nume pe care trebuie să le folosească în locul poreclelor, m-am bucurat atât de tare când Mihaela şi-a rostit numele pe care abia îl descoperea, Mihaela, chiar e un nume frumos, doamna, m-a pus să-l scriu şi l-am silabisit împreună, Mi-ha-e-la, şi ea privea vrăjită semnele acelea care-l compuneau, mai vreau să-l scrieţi, doamna, mai vreau să-l văd.
Toţi mi-au spus întreabă-i ce le place, fă cu ei ce le place, aveam să descopăr că nici măcar întrebarea asta nu li se potrivea, că întrebarea asta e pentru copii născuţi în case normale, care au pe lângă ei o mamă sau un tată, dacă nu un bunic, o bunică, ce vă place e pentru pentru copii care au avut ocazia să-l cunoască pe Winnie și să mângâie un căţel, o pisică, pentru copii care cunosc nume de flori sau specii de dinozauri, pentru copii în ale căror camere se îngrămădesc jucării şi cărticele. Ne place pisica, ăsta a fost singurul răspuns pe care l-am scos de la ei, altceva n-au ştiut să-mi spună, Andreea le-a adus postere cu pisici şi căţei, au fost atât de fericiţi, o să le lăsaţi aici, ne-au întrebat la final, după ce au învăţat cuvântul „botic”, data viitoare ne-au luat de mână, doamna, doamna, uitaţi, lipiseră posterele cu pisica şi câinele pe perete, în felul ăsta dormeau cu ei, aşa cum și-au dorit.
Intervievat în legătură cu atentatele de la Paris, neuropsihiatrul Boris Cyrulnic, prieten cu unul dintre caricaturiștii de la Charlie Hebdo, a vorbit despre pericolul generalizării, „la pensee paresseuse”, conform căreia există tentaţia de a-i face vinovaţi pe toţi musulmanii. A explicat cât de uşor poţi deveni adeptul unei ideologii şi poţi fi folosit de diverse grupări extremiste dacă eşti marginalizat şi, în plus, orfan, cum e cazul fraţilor Kouachi. Responsabilitatea este şi a societăţii franceze, iar soluţia este educaţia, mai ales educaţia prin cultură, îmbogăţirea perspectivei cu ajutorul poveştilor, a ficţiunii, crede Cyrulnic, care și-a pierdut ambii părinți în lagărele naziste.
După estimările UNICEF, aproape 100 de milioane de copii din lume sunt orfani, iar 8 milioane dintre aceștia locuiesc în centre de plasament. Citez din volumul “Copiii abandonați ai României. Privațiune, dezvoltare cerebrală și eforturi de recuperare”, semnat de Charles A. Nelson, Nathan A. Fox și Charles H. Zeanah și apărut la Editura Trei: “Dintre toate aspectele care au fost studiate în legătură cu copiii anterior instituționalizați, comportamentul social și emoțional prezintă cele mai mari deficite. Deficitul este cu precădere pronunțat în relațiile de atașament, cel mai probabil din cauza absenței semnificative a interacțiunii sociale umane din instituții în primii ani de viață și necesității existenței unui astfel de stimul pentru crearea unor conexiuni adecvate în acele regiuni ale creierului asociate comportamentului social tipic.”
Peste 150 de voluntari fac lecții cu 300 de copii instituționalizați din București, în cadrul programului “Dă-ți pasiunea mai departe”, pornit în vară de asociația Ajungem Mari. Iarina Ștefănescu, inițiatoarea și coordonatoarea proiectului, și-a transformat casa în birou și își dedică tot timpul copiilor abandonați sau fără părinți. Ea a reușit să convingă Direcțiile de Protecție a Copilului din București să primească voluntari care să facă lecții de română, matematică, engleză, biologie sau scriere creativă cu copiii instituționalizați. “După statistici, sunt mii de ONG-uri în România, dar cam 1% din ele lucrează cu Direcțiile de Protecție a Copilului”, spune Iarina, câștigătoarea premiului pentru Voluntarul Anului în educație.
Corina Sabău este scriitoare, jurnalistă la Radio România Internațional.
Tara noastra cu mii de biserici care dau pe dinafara duminicile de ortotocsi practicanti, si uite ca „ajuta-ti aproapele” nu ajunge pina la ofelinatul de care povestesti tu. E trist. Sint curios ce s-ar intimpla daca fetele ar tine o prezentare “Dă-ți pasiunea mai departe” intr-o biserica din Bucuresti inainte de slujba… Ar convinge f multi, vreau sa cred, Altfel e o religie goala si egoista.
Cu articolul de fata pe mine m-ai fi convins sa vin voluntar cu voi, daca as fi in Bucuresti.
Dar cel putin acum stim ca pe linga „ne place pisica” acesti copii vor spune „ne place Corina!”
Ma alatur lor. Si mie imi place Corina! :)
Voluntariatul in ” tara noastra cu mii de biserici ” isi cauta inca drumul.Oamenii sint goi si egoisti.Implicarea bisericii, in mod real, in problemele comunitatii este la un nivel minim.Religia cred ca arata ce trebuie facut, dar cine mai pune in practica ? Acesti slujitori ai bisercii au fost cu siguranta voluntari, dar cu timpul au ajuns angajati pe state de plata si probabil nu mai au chef de ore suplimentare. Putem fi voluntari si sa ajutam oricand, daca dorim si mai ales daca simtim asta. Felicitari celor care o fac ! Nu am inteles despre ce orfelinat este vorba.
Multumim! Asociatia Ajungem Mari e tanara, si-a inceput activitatea din vara, dar face o treaba excelenta. Si e foarte important ca s-a ajuns la o colaborare cu DGASPC.