Jurnalul ultimei iubiri

Însingurarea şi tăcerea devin aleanul femeii ce a pierdut iubirea. Declarativ învinsă, devastată de granitul neputinţei atunci când ştie, vede tot, cel puţin cu ochii minţii, şi, în neputinţa de a schimba ceva, îşi acceptă soarta. E un sentiment dezolant când totul este în detrimentul tău şi nu poţi face nimic, frustrant când nu poţi modifica cursul hazardului, nefast când nu-l poţi opri.
Deseori pozează ca învingătoare pentru a nu-şi dezvălui slăbiciunea, pentru a nu recunoaşte cât de zdrobită îi este inima şi ţine „duşmanul” aproape printr-un gest masochist, ţine ghimpele verde să nu piardă nimic, să ştie tot şi s-o doară cât mai mult, în speranţa că poate în acest fel îi va trece. Dar se scufundă demenţial în confuzii, în vise spulberate: sentimentul iubirii nu pleacă, ghimpele otrăvește şi mai tare. Și poate nici nu dorește să plece, ci să asiste la propria ei neputinţă, la o luptă pierdută înainte de final, la visul realizat doar de el, cu alta… Trăiește amărăciunea mângâierilor lui pe alt trup, al şoaptelor de tandreţe prin alt glas, prin mărturisirile alteia.
– Sunt fericită, aş striga fericirea pe străzi, nu credeam că se poate îndura atâta fericire. Mă iubeşte!… mă iubeşte… mă iubeşte…
– Fii fericită, A!
O boală fără leac, prinsă într-un labirint. O moliciune dulce-amară, distructivă, ce anihilează raţiunea.
Cine este în stare să ureze fericire celeilalte cu omul ei iubit? Ea doar, victima deznădejdii.
În misterul închistat al scoicii se află adevărul purtat de vise, strălucirea inimii ce uneori rămâne nevăzută. Ochii doriţi nu au privirea îndreptată spre ea şi atunci pleacă în agonie şi moare undeva departe de orice adumbrire.
„Am auzit prin vântul ce adie că-ţi este dor de zâmbetul din noapte, de clipe de iubire. Dacă-mi e şi mie tu n-ai să ştii, că ai plecat fără de veste. Nu-ţi spune gândul oare că o parte din tine care refuză să plece, a rămas tulburător de vie în sufletul meu? Mă vezi? Sunt aproape, sunt cu tine… Ochii ce mi-au întipărit în minte chipul tău au uitat să mai doarmă, şlefuind iubirea. Forma luminii de vară, ultimele raze ce-ndulceau privirea ta, bucuria de a fi cu tine, decimă elixirul, gemând.”
– Dacă nu pot auzi, din gura ta, cele două cuvinte care mă înfioară, poate e mai bine. O, nu, nu e drept să te prefaci, nici nu e necesar. Poate voi supravieţui…
– Draga mea, nu sunt decât un neghiob umil şi actualmente am nişte probleme existenţiale. Regret, eşti singura fiinţă pe care nu doresc să o supăr. Dar momentan….
– Ajunge… te cred iubire, am să te aştept! La mine nu s-a schimbat nimic, sunt o fiinţă profundă şi aşa voi fi mereu. Nu-ţi face griji pentru mine… unde ar fi atunci sacrificiul meu? Tu ştii ce-i mai bine pentru tine.
Şi apoi tăcere, multă tăcere şi multă linişte.
Problemele momentane erau de fapt o blondă superbă, cu ochi albaştri.
„În suflet îmi eşti de-o veşnicie, plin de tine-mi este gândul şi nu pot să-l alung. În extazul nopţilor târzii, îmi eşti mângâierea din dulcea amintire, a ceea ce putea să fie, panta lină dintre obstacolele vieţii şi alinare în speranţa, că ai să mă iubeşti din nou.”
Dar, cine ştie…
Viaţa adună laolaltă tristeţe, bucurie, regret, iubire, iar umbra le poartă cu ea. De ce să regreţi ceea ce nu ai putut înfăptui? Din ciob de stea nu se va mai naşte una întreagă. Ciobul, ciob rămâne.
– Răutăcioaso, de ce nu-mi răspunzi ?
– Cred că mă confunzi…
– Alungă acidul, eu te iubesc…
– ………….
În singurătatea luminii gândul răstălmăceşte tot ce-i aduce timpul în cale: bucuria tinde spre tristeţe, iubirea spre ură şi jalea spre cânt… şi gândul merge mai departe spre un univers clădit pe nimic, în care nimicul să fie totul, aburul esenţa vieţii, amintirea granit… fără cuvinte, doar tăcere şi şoapte de tăcere.
Şi scoica şi-a închis din nou carapacea.
Doar necuvântul mai doare, culoarea transparentă ce izvodeşte parfumuri suave, gingăşia florii crescută între spini, amintirea frumuseţii ancestrale din grădinile iubirii.
„De dor nătâng eu am uitat azi, m-am eliberat de iubire, m-am descotorosit de urme, pot zbura, aripile nu-mi mai sunt îngreunate de amintiri dureroase şi pot chiar să te iert. Pentru focul părjolitor de vară am primit balsam de la toamnă, de la ploaie rece şi iarnă, de la vântul aspru, care te-a dojenit. Gata, nu mai sufăr, nu te mai pizmuiesc! Ascultă dragul meu muzica melancolică a eliberării, foşnetul gerului oţelit ce înghite regrete, lasă inima să clipească după raza strecurată prin copacii goi şi te vei elibera şi tu. E atât de bine…”

Sofia Sincă

Iubitoare de literatură.
Cel mai mult îmi place să scriu despre ceea ce scriu alții…