Jurnalul unui cântăreţ de jazz

nedelcoviciAm citit “Jurnalul unui cântăreţ de jazz” de Bujor Nedelcovici, carte apărută la editura Allfa, în 2013 şi una dintre cele cinci finaliste la concursul Augustin Frăţilă.
Jurnalul este scris la persoana întîia, în mare parte la prezent, în afară, desigur, a pasajelor în care ne sînt povestite amintiri sau vise. Personajul principal, Pascal, este cîntăreţ de jazz, un fost cunoscut trompetist, aflat în prezent la apusul carierei. Pascal mai susţine din cînd în cînd recitaluri cu doi dintre vechii colegi/prieteni dar, din cauza unor probleme pulmonare, s-a reprofilat pe pian. Personajul principal este divorţat şi locuieşte într-o garsonieră împreună cu motanul Bill.
Încă de la începutul romanului, Pascal ne informează că suferă de o amnezie care pare destul de gravă, din moment ce la un moment dat pare că are probleme să-şi aminteasca pînă şi numele. Pe parcurs înţelegem că amnezia este cumva indusă, poate pe fondul nemulţumirilor, a refuzului de a-şi aminti trecutul. Cu toate acestea sîntem imediat bombardaţi cu o mulţime de amănunte, uneori de o precizie neverosimilă.
Parcă pentru a rupe monotonia “jurnalului”, Pascal ne prezintă lucrurile pe lîngă care trece şi care-i trezesc interesul – cum ar fi de exemplu titlul unui film de la cinematograf. De prea multe ori, din senin din iarbă verde, sînt introduse tot felul de “noutăţi la zi” prin gura unor personaje. Cel puţin mie, mi s-au părut fals create aceste personaje, pentru că apar numai pentru a vorbi despre “subiect”, după care dispar destul de brusc din scenă.
Aşa este cazul unui tînăr care sună la uşa lui Pascal, pentru a-i mulţumi pentru sfatul, primit cu ani în urmă, de a practica jazz-ul. Tînărul însă nu va vorbi despre jazz, ci despre “occupy movement”, şi-l convinge pe Pascal să vină în zona în care sînt amplasate corturile protestatarilor pentru a-i încuraja – cum altfel decît cîntînd.
La fel intră mai tîrziu în scenă un alt personaj, vecin şi “martor al lui Jehova”, parcă doar pentru a vorbi despre “declaraţia Balfourd” a lordului Rothschild de la 1917, prin care acesta e de acord să se formeze statul evreu. (“În 1917, da parcă atunci, Belfour a făcut demersuri… “) Sînt foarte multe pasaje detaliate, cu trimiteri istorice, care chiar dacă nu au fost luate din Wikipidia – ar fi foarte urît din partea mea să afirm aşa ceva –, lasă exact impresia asta. Mi-ar fi plăcut mai multă consecvenţă, care ar fi dat credibilitate personajului: e uituc sau invers: are o memorie care cu siguranţă bate pe cea a unui tip obişnuit ?
Într-o frizerie se discută despre “primăvara arabă” cu frizerul originar din Maroc. O doamnă “foarte veselă de obicei” care apare pentru o scenă şi apoi aproape că dispare complet, vorbeşte despre violul în masă suferit de nemţoaice după căderea Berlinului. Etc.
În afară de pisoiul Bill, de-a lungul jurnalului Pascal încep două dialoguri stabile. Unul cu fiul lui, Olivier – şi el intrat în scenă după o lungă absenţă, iar altul cu Relli, o fostă dragoste de pe vremea cînd cariera de jazzman fusese la apogeu. Se înţelege că Relli este cu mult mai tînără. Între timp se măritase, avea doi copii, se relocase într-o altă ţară chiar după terminarea studiilor (la Sorbona) şi… ofta după Pascal. Îl regăsise prin intremediul e-mail-ului şi încerca să-i amintească detaliile dragostei lor. În cele din urmă Relli îşi minte soţul, pretextînd că e invitată la o conferinţă şi zboară la Paris pentru a se întîlni cu prima dragoste, Pascal, chiar dacă între timp trecuseră foarte mulţi ani. Se întîlnesc, fericiţi să descopere că pasiunea lor rămăsese neschimbată cu trecerea anilor.
Face dragoste de cîteva ori cu Relli (hm.. nu intru în amănunte) din cînd în cînd întrerupt de vreun telefon al soţului sau de intervenţiile “motanului Bill”, apoi la un moment dat ies în oraş pentru a se întîlni cu o doamnă Catherine cu care Relli se împrietenise în avion! Împreună cu ea vor discuta psihanalism, Freud, Jung, the whole nine yards, cum Catherine văzuse filmul Dangerous Methods, de care fusese se pare impresionată. (Filmul chiar e interesant).
Pentru a contura mai bine felul de a fi a unui personaj stabilit la Paris, aproape pe fiecare pagină ne sînt redate expresii mot a mot în franceză, uneori simple cuvinte, alteori fraze mai lungi, niciodată traduse. Cunosc franceza suficient de bine, deci nu m-au deranjat franţuzismele, dar totuşi am aflat că la dopuri de pus în urechi se spune “boule quies”, iar expresia “ am rămas bouche bee” am presupus că înseamnă “cu gura căscată”.
Ar fi putut ieşi o carte superbă dacă bătrînul ar fi fost trist, părăsit, uitat. Dacă lîngă el ar fi fost numai pisica, gîndurile despre muzică şi niscaiva vise premonitorii.
Cu certitudine, Bujor Nedelcovici a scris şi cărţi mult mai bune decît Jurnalul, cum observ din wikipidia că are două premii ale Uniunii Scriitorilor.

264 de pagini, ISBN 978-973-724-698-1


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *