Kinderland – Liliana Corobca

Fără să anunțe nimic special, poate și din cauza unei coperți nu prea bine alese (vor remedia cei de la Polirom prin reeditarea din 2015, în colecția Top10+), cartea m-a luat cu ea încă de la prima pagină, și m-a surprins din primele rânduri, Căpușa era lipită de burtă, aproape de buric, sugând sângele copilului, cu forța sa expresivă și simplitatea voită, înșelătoare a stilului.

Imediat după scurta prezentare a celor trei protagoniști (sora mai mare, are în grijă doi frați, din moment ce ambii părinți sunt plecați la muncă în străinătate) și introducerea în care o căpușă intrată în burta celui mijlociu (Dan) le dă de furcă tuturor, scrisă la persoana a treia, autoarea cedează narațiunea chiar surorii celei mai mari, Cristina. Aceasta, folosind o exprimare potrivită vârstei (deși, în unele cazuri, unii termeni parcă prea rafinați pentru o fetiță de 12 ani îi scapă autoarei: exploatez, psihologic, se acutizează, se intensifică, cu regularitate, etc.), povestește despre viața sa de zi cu zi în satul în care se simte abandonată, însă pe deplin responsabilă de gospodărie și de frații mai mici; cel puțin până la întoarcerea părinților. De fapt, povestirea faptelor se îmbină cu scurte momente din trecut (de localizat temporal într-o epocă de aur pierdută, atunci când ambii părinți erau acasă), reflexii excelente despre viață și despre schimbările petrecute de când cei trei copii locuiesc singuri; iar ochiul critic al fetei spune adevăruri dureroase, pedepsește și premiază, după caz.

Prin ochii tânărului personaj feminin, sub formă de jurnal, Dragii noștri părinți! Ce greu trec zilele fără voi! Astăzi e duminică. Știu ce vom face azi. Ne vom duce în excursie în celălalt capăt al satului… aflăm apoi și alte detalii legate de alți copii din sat și familiile lor. Ajungem să cunoaștem marea parte a locuitorilor plecând de la copiii și nepoții lor, care intră în contact cu cei trei frați. Cele mai interesante povești ne sunt prezentate cu o ironie inocent-usturătoare, drama fiind îmbinată cu o detașare veselă și spontană și o sinceritate caracteristică vârstei.

Lelea Agripina stătea leşinată în dosul casei, după magazie, şi se odihnea după atâta alergătură. Au intrat numai vreo doi oameni să vadă care-i situaţia şi să-l mângâie pe nenea Andrei că tare mai plângea. Credea, ca întotdeauna, c-a omorât-o şi că, în sfârşit, va face puşcărie. Agripina aşa îi spunea: poate mor de mâna ta şi ai să ajungi la puşcărie, fascistule!

(…) Din cauza bocetelor lui sfâşietoare, babele şi muierile din sat l-au poreclit „Bocitoarea”. Cică cu aşa muzică şi versuri ar câştiga mulţi bani pe la înmormântări, că acum bocitori nu prea mai există, ca pe vremuri.

— Încă-i tânăr pentru bocit morţii, a zis un om.

— Se supără morţii dacă-i boceşte ăsta, a zis alt om. E şi cam curvar, iar nevastă-sa, dacă scapă cu viaţă de data asta, moare data viitoare, de mâna lui.

Explicația titlului vine târziu (în a doua jumătate a romanului) și se articulează în două părți. Nu că nu am fi înțeles despre ce e vorba. Kinderland este o condensare genială de factură germană a unor cuvinte ce, pe românește, ar atrage, cu siguranță, mai puțină atenție. În prima parte, Acum câţiva ani, a venit ajutor umanitar la şcoala noastră şi în fiecare cutie era câte un „Kinder”, adică un ou de ciocolată cu o jucărie mică înăuntru. Dar cineva a deschis cutiile şi a furat din ele ce era mai bun, în cutia mea, de pildă, nu era niciun ou. Credeam că kinder înseamnă ou. Apoi un copil străin ne-a spus că înseamnă copil şi ne-a învăţat jocul de-a kinderlandul, adică cei mici se joacă de-a cei mari, autoarea explică termenul în general, pentru ca mai apoi să revină, după câteva pagini, cu o clarificare contextuală, Cu fraţii ne jucăm de-a mama, tata şi cocuţa. Un fel de kinderland în familie. Eu sunt mama, de obicei, Dan, tata şi Marcel, cocuţa.

De reținut că acțiunea se petrece într-un sat din Moldova (Republica). Unele expresii tipic moldovenești îi mai scapă (nu știm dacă intenționat sau nu) autoarei: Aș fi crezut că este o născoceală, dar și eu când eram mică tot auzisem că are miere… La nivel social însă, nimic nu diferențiază satul moldovenesc de cel tipic românesc și de cel tipic rusesc. Până la urmă, ăsta e modelul tradițional real, încă neschimbat de atâția ani, pe care se poate construi literatură rurală la noi. Realistice interacțiunile dintre săteni, temerile și preocupările lor. Realistic peisajul și locuitorii săi. Narațiunea curge în ritmul cel mai lejer cu putință, îngreunându-se, încet-încet, și condensându-se spre final. Tonul se face mai profund, devine melancolic și misterios, mai ales atunci când protagonista o cunoaște pe Alisa, un soi de mag-alchimist-filosof feminin, o fetiță de aceeași vârstă cu ea, de care se simte atașată ca de o geamănă. Ea o va iniția în diferite ritualuri și va pronunța câteva descântece și vrăji pentru a-i aduce părinții acasă. Autoarea analizează în această parte semnificațiile simbolice ale unor elemente ale naturii: plante ce vindecă relele, apa moartă și apa vie (o viziune originală separă, conceptual și în proprietăți, apa stătătoare de cea curgătoare). O apariție revelatoare a unui mistreț rătăcit în prin pădurile din Moldova aproape că duce narațiunea în zona basmelor, Câtă forţă şi măreţie inspiră porcul sălbatic şi cât dispreţ sau greaţă puturosul porc din gospodăria noastră. Acela era un porc de care te puteai îndrăgosti. Pe care aş fi călărit şi eu spre o poveste.

Totul e de-acum pregătit pentru un final de o sensibilitate acută, iar cititorul își dă seama că toată cartea se desfășoară și a fost gândită, de fapt, ca un climax ascendent cu vârf de înaltă profunzime artistică.

Pavel Nedelcu

Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.

Cărți publicate:

Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri

Este de găsit pe pagina sa de autor.

pavelnedelcusite.wordpress.com/