„Klara și Soarele” de Kazuo Ishiguro sau Despre etichetarea genurilor

Din ce în ce mai des cad în atenția mea romane care conțin elemente de science fiction dar la care îmi spun, dezamăgit, la final “acesta nu e SF”. Cred că e momentul să recunoaștem că popularitatea de care se bucură acest gen în ultimii ani este aparentă și că mulți confundă SF-ul cu un gen nou care nu face parte din nici una din „categorie” știute (hard SF, cyber punk, etc). De exemplu, Povestea slujitoarei de Margaret Atwood nu este science fiction, cu toate că acțiunea se petrece în viitor, în Statele Unite. Desigur, cineva ar putea spune că oricum în Povestea slujitoarei nu există roboți și tehnologie avansată.
Ei bine, dar dacă ar exista? Dacă unele dintre slujitoare ar fi androide, la competiție cu slujitoarele-femei? Ar trece acest fapt dintr-odată cartea la science fiction? Părerea mea este că nu. Oricum am da-o, Povestea slujitoarei de Atwood, la fel ca și alte cărți de-ale ei, la fel ca și Să nu mă părăsești de Kazuo Ishiguro și, mai nou, Klara și Soarele, ultimul lui roman apărut anul acesta, aparțin acelui gen larg care, tradus din engleză, s-ar numi „literatură speculativă”. Poate fi pe alocuri fantastică, pe alocuri suprarealistă și poate avea elemente împrumutate din SF, dar nu destul cît să fie SF.
Așa cum spune chiar Margaret Atwood, încadrarea depinde totuși mult de perspectiva și inteligența pe care o are cititorul: Frankenstein de Mary Shelley s-ar putea strecura în categoria SF deoarece autoarea cărții în realitate credea că electricitatea e capabilă să reînvie țesuturile moarte. Dar Războiul lumilor de H. G. Wells? Cum cititorii din acea vreme, majoritatea, credeau că pe Marte trăiesc ființe inteligente, această carte poate fi clasificată la categoria SF.
Cu alte cuvinte, ce nu e SF pentru mine, altuia i se poate părea SF pur. Subiect închis.
Klara și Soarele este cel de-al optulea roman al lui Ishiguro (laureat Nobel) și mulți spun că poate fi încadrat într-o trilogie de literatură speculativă alături de Să nu mă părăsești care explorează ideea clonării și de Uriașul Îngropat. Într-un interviu din 2015, Ishiguro se confesează spunînd că romanele sale sînt mult mai asemănătoare decît par la prima vedere: Am tendița să scriu din nou aceeași și aceeași carte.
Pentru cine a citit Rămășițele zilei și Să nu mă părăsești, declarația aceasta nu sună ca o glumă. Ca și în Rămășițele zilei povestea e redată într-un stil pedant, de persoană care percepe o realitate diferită de felul cum o simțim noi ceilalți (de parcă ar suferi de sindromul Asperger) – acolo era Mr. Stevens, majordomul tipicar, aici, Klara, un „artificial friend”.
Ca și în Să nu mă părăsești, aș zice că mare parte din plăcerea cărții constă în  arta de a descrie fără a divulga („show but don’t tell”) – adică informația se dă cu lingurița astfel că, truc clasic a la Sheherezada, ești de la pagină la pagină mai curios să afli care e de fapt intriga. Dar la un moment dat, pe la jumătatea cărții afli aproape tot și, din păcate, din punctul meu de vedere, din acel moment romanul își pierde magia. Nu mai rămîn destule elemente care să-l susțină. Majoritatea dialogurilor sînt plictisitor de politicoase, prea de multe ori banale, iar personajele nu au „adîncime” – par făcute din carton.
Romanul e structurat în șase părți. În prima parte luăm cunoștință cu lumea văzută prin ochii Klarei, un „prieten artificial”, android expus spre vînzare într-o vitrină de magazin. Pe parcursul cărții ne dăm seama că, într-un viitor destopic, copiii americani sînt educați acasă, interacționează prea puțin cu alții de vîrsta lor, iar „prietenii artificiali” au rol de companion și de educator.
Josie și mama ei o cumpără pe Klara (cea alimentată cu baterii solare) exact la timp, pentru că tocmai apăruse un model mai performant, așa că cele de design ca al Klarei începuseră să nu mai aibă căutare.
Klara vede lumea altfel decît o văd oamenii și bineînțeles, relațiile inter-umane pentru ea, la început, sînt destul de greu de descifrat. Asta nu înseamnă că pentru noi sînt mai puțin bizare. Pe măsură ce citim, observăm că părinții nu vorbesc „normal” cu copiii lor sau că „binele” pe care li-l doresc s-a degradat într-atît încît te și miri care e rostul apariției copiilor într-o lume atît de strîmbă, egoistă și artificială?
Un lucru care pe mine mă deranjează cînd citesc o carte cu roboți este aspectul ultra-sensibilității și a „emoției” simțite de o inteligență artificială. Mi-e foarte greu să mă las prins de ideea că o mașină condusă de linii de cod și programe logice ar putea fi rănită, mulțumită sau recunoscătoare în real time. Așa ceva nu există și nu va exista niciodată dar cu toate astea Ishiguro se folosește tocmai de sensibilitatea mașinii pentru a scoate în evidență artificialitatea societății din perspectiva androidului care „simte enorm și vede monstruos” cum ar zice Caragiale. (Totuși, de ce să nu recunosc, așa ceva poate funcționa, cum este cazul filmului A.I. de Spielberg care rescrie diferit povestea lui Pinocchio.)
Fără să fac o analiză prea detaliată, după părerea mea romanul excelează în cadrul părții a întîia, a doua și a șasea. Finalul, cu toate că e super-clișeic, face sens.
Pe lîngă relația principală Klara-Josie, a doua relație principală descrisă este cea dintre Josie și mama ei și o alta, cea dintre Josie și vecinul de-o seamă cu ea, prietenul ei din copilărie, Rick. Spre deosebire de Josie, despre Rick aflăm că este „unlifted” – un termen inventat de Ishiguro special pentru a prelungi misterul. Descoperim pînă la urmă că termenul „unlifted” se referă la acei copii care nu au fost „îmbunătățiți genetic” la naștere. Au mai puține șanse de a fi acceptați la universitate și de se realiza dar, pe de altă parte, au șanse mai mari să fie sănătoși. Cu alte cuvinte, părinții din acest viitor distopic trebuie să aleagă între aceste două opțiuni: un copil cu mari șanse de a ajunge ratat, dar sănătos, sau unul cu mari șanse de a se realiza, cu condiția să nu moară de niscaiva boli ciudate (a căror simptome autorul nu își pierde timpul să ni le descrie).
Rick, nemodificat genetic, are mari dificultăți să fie acceptat la universitate, deși descoperim că e talentat, inteligent și a reușit să construiască de unul singur un nou tip de dronă. Interacțiunea dintre Josie și Rick e un punct slab al romanului. Se simte că Ishiguro a fost adolescent de mult și nu prea își mai aduce aminte cum era.
Așa cum spuneam, cartea are cîteva clișee, unul dintre ele fiind clișeul excluderii, marginalizării celui diferit. Doar că, bineînțeles, diferit aici nu are legătură cu religia, rasa sau culoarea pielii, ci, mai degrabă, cu modelul de ultimă generație sau cu preconcepția „mașină insensibilă”, cum e scena copiilor invitați la Josie și care o vor hărțui gratuit pe Klara, doar ca să se distreze.
O scenă asemănătoare are loc într-un cinematograf. Cum am citit romanul înainte de a fi tradus în limba română, pentru o mai bună înțelegere voi traduce un scurt pasaj în continuare.

„– Scuzați-mă. O doamnă pe care am estimat-o ca avînd patruzeci și șase de ani, într-o rochie luxoasă, albastră, a venit în fața mea dar se adresa doar către Josie și Cindy. Ne întrebăm dacă intenționați să aduceți acest aparat în sală.
– Hei, și ce vă privește dacă avem de gînd să o aducem sau nu?
– Locurile astea sînt foarte căutate, a spus doamna. Nu ar trebui să fie ocupate de mașini. Dacă aduceți această mașină în sală, ne vom găsi în dezacord.
– Nu văd de ce ar fi treaba dumneavoastră…
– E în regulă, a spus Josie. Klara nu o să intre la spectacol și nici eu…
– Asta n-are nici o legătură, a spus Cindy. Sînt chiar supărată pe chestia asta. Apoi adresîndu-se doamnei: Nu vă cunosc! Cine sînteți? Să veniți și să ne vorbiți în felul ăsta…
– Deci este aparatul tău? a întrebat-o doamna pe Josie.
– Klara este AF-ul meu, dacă asta mă întrebați.
– Mai întîi ne iau slujbele. Apoi ne iau locurile la teatru?
– Klara? Tatăl Klarei își apropiase fața de a mea. Te simți în continuare ok?
– Da, sînt bine.
– Ești sigură?
– Poate că mai devreme am fost puțin dezorientată. Dar acum sînt bine.”

În concluzie, pentru cei care vor să-l descopere pe Ishiguro, le-aș recomanda să citească, dacă nu au făcut-o deja, Rămășițele zilei – adevărata lui capodoperă sau chiar Să nu mă părăsești – roman unde kafkaesque-ul situației și bizareria dialogurilor ține cititorul în priză pînă la sfîrșit.

← ÎNAPOI LA CUPRINS

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.