Ieri am plecat la dentist să-mi mai consolidez dantura. Nimic deosebit, s-ar putea spune, dar cum printre alte preocupări sunt şi îngrijitor de căţele, trebuia să rezolv problema. Nu puteam s-o las pe Mura, cam nărăvaşă la doar un pic peste un an, împreună cu bunica Saba ajunsă la 17 ani, vai de capul ei, că probabil găseam din două, una.
Am dus adolescenta la coteţul ei, locuinţa copiilor din vecinătate care doar în acte mai sunt proprietarii făpturii, că în rest fugitiv… vin’la tata să pupe prinţesa, nu mai mușca ca tâmpita că-mi rupi pantalonii… Vai iubita, vin’la mama, a mâncat fetiţa? a făcut caca fetiţa? a făcut pipi? nu mă mai linge, animalo… Tatiiii vezi că ne grăbim, avem niţică treabă, o mai lăsăm un pic.
Cum timpul mă presa am luat cu mine „prinţesa” şi castronul cu păpiţă ca s-o ţin ocupată până dispar din locaţie, am momit-o în bucătăria tinerilor și auzind sunetul specific făcut de porci în troacă, m-am furişat înspre ieşire. Când închideam cu cheia, dinăuntru se auzeau deja chelălăieli sfâşietoare iar uşa metalică era raşchetată cu entuziasm. M-am închinat şi am plecat la dinţi.
Am revenit nici într-o oră cu gura pungă strângând între masele, alea care au mai rămas, un şomoiog de vată ca să nu-mi pierd tot sângele din vene. M-am apropiat de uşă, am ascultat şi neauzind nici musca, am deschis încrezător. Fetiţa stătea cuminte pe canapea de ziceai că e de pluş, doar când m-a văzut s-a repezit un pic la mine, a devenit brusc fericită şi m-a călărit niţel. După emoţionanta regăsire am plecat repede la domiciliul personal, să nu se streseze prea tare „prinţesa”. N-a trecut mult şi a început să vomite. O dată, de două ori, vomita într-una. Am sesizat imediat factorii de răspundere că ceva nu este în regulă cu patrupeda.
Mai târziu, când au venit de la veterinar şi au terminat ancheta la locul faptei, am primit un telefon de jos şi vocea fetei un pic impacientată a început să înşire… a mâncat o pungă cu boabe cu tot cu pungă, a găurit canapeaua, a servit dischete demachiante, beţişoare de urechi, parţial nişte facturi, a ros nişte papuci şi nişte pastile de Nurofen… Asta e, ce vrei să-i faci acum, bine măcar că nu mai face gripă…
M-am nascut fara sa ma intrebe nimeni daca vreu si din nenorocire n-o sa ma intrebe nimeni nici cand vreau sa mor.
Nu doar lungimea textului dar și faptul că nu e scris cu prea multă grijă (formă și chiar aș îndrăzni să spun conţinut), mă face să propun aceste rânduri pentru Atelier.
Se poate însă reveni pe text, se mai poate lucra la micile și marile detalii. O mai clară descriere a câinelui, a personajelor, poate chiar relatarea vizitei la dentist, acolo unde s-ar putea întâmpla atâtea lucruri interesante…
P.S. mă refer în special la fraze ca : Am sesizat imediat factorii de răspundere că ceva nu este în regulă cu patrupeda. De asemenea, există și probleme serioase cu virgulele, care lipsesc în prea multe locuri.
Eu as indrazni sa va incurajez chiar sa faceti asta. Stiti bine ca nu revin in functie de parerile altora. Nu sunt scriitor si am facut textul la botu’calului fara sa ma adancesc in perfectionrea stilului sau a formei. O s-o fac in eventualitatea in care doresc sa-l trimit Academiei Romane la sectiunea „proza scurta” si fiind pe taram literar din fericire, chiar nu conteaza lungimea. Deci la „ATELIER” birjar… parafrazandu-l pe nenea Iancu.
Textul poate fi privit ca o schiță/anecdotă. Dincolo de stil, forme și altele asemenea, se cere totuși să fie corect scris, cam asta ar fi obiecția principală. Adică s-ar cere mai multă atenție la editare. Am adăugat eu acum diacriticele lipsă, am corectat vreo două cuvinte scrise greșit.
P.S. Până la urmă, aici pe site (chiar dacă nu se numește Academia Română) se cer texte literare (cine publică își asumă faptul că textele îi vor fi privite în felul ăsta, ca niște creații literare, nu articole de blog, să dau un exemplu).