La furat

Bicicleta lui scîrțîia puțin, și-a dat seama de asta cînd au pedalat pe lîngă azilul de bătrîni și parcă sunetul se izbea de gardul clădirii și revenea înapoi amplificat.
– Nici măcar nu e în stare să-și ungă bicicleta.
– De ce nu-ți repari pana la a ta? E așa de anul trecut.
– Pentru că în loc să mi-o fac pe a mea i-am făcut-o pe a lui. În plus, cu a mea prind viteză prea mare și mă enervează să te tot aștept!
– Deci așa? Te plîngi că sînt prea lentă?
– Am spus eu că ești lentă? Am spus că bicicleta mea e de nouă sute de dolari și a ta nu a costat nici două.
– Și a lui nici o sută!

– Păi are el nevoie de bicicletă scumpă? Nici nu s-a urcat pe ea de cînd a început vacanța. Eu cînd eram ca el pierdeam nopțile cu prietenii nu să stau lipit de televizor.
– Ne-am apropiat de locul ăla?
– Ce loc?
– Locul unde l-ai văzut.
– Ok, eu ți-l arăt și tu îl furi.
– Eu îl fur si tu te uiți la mine?!
– Nu, dragă. Eu țin de șase!
– Ești incredibil. Bărbat, și mă lași pe mine, o biata femeie să-l fur.
– Ți-am spus că mi-e jenă.
– Ce să spun, nu povesteai tu cînd ieșeai la furat în România?
– Asta a fost demult. Și aici nu este România.
Se opriseră lîngă o casă, prima casă după azilul de bătrîni. Și-au rezemat bicicletele și au privit spre curtea în care se găseau tot felul de arbuști. Apoi, chiar cînd ea se pregătea să avanseze în direcția curții, pe alee s-au văzut alungite două umbre. Felinarul, bătîndu-i din spate, și imediat vocile a doi bărbați care au început să discute în franceză.
S-au tras lîngă tulpina unei sălcii, așteptîndu-i pe cei doi să se îndepărteze. În lese aveau doi cîini care nici măcar nu s-au uitat în direcția lor.
– Ăla din stînga e românul!
– Ăla masiv, chelios?
– Da. De obicei mă fac că nu-l cunosc dar la Magda, la botez, am vorbit mult cu nevastă-sa și cu el m-am salutat. Și el mă cunoaște dar la fel, se face că nu mă observă.
– Îți dai seama ce-ar fi fost dacă ne vedea?
– Haide că nu are ochelari cu infrared.
– Ok, dacă ne simțea cîinele, dacă se smulgea din lesă și venea pînă la noi. Și el după cîine, să-l recupereze, ne găsea aici. Doi dubioși. Și cînd se apropia, ne recunoștea. Pe urmă afla toată comunitatea: vecinii ăia erau la furat, i-am văzut cu ochii mei! Nu te știe la magazin, dar să vezi ce te-ar ști în curtea altuia!
– Păi deocamdată nu am furat nimic. Urmează să o facem. Dacă nu o să fii tu fricos.
– Mai, tu chiar nu ai idee cu cine vorbești. Dacă e vreo carieră pe care știu sigur că mi-am ratat-o, atunci e cea de hoț. Dar acum m-am maturizat: am început să-mi imaginez din ce în ce mai bine cum e să fii prins. Și una e să fii prins în România unde furtul e cît se poate de obișnuit și alta e aici. Mai știi vremurile alea cînd vorbea toată lumea de țiganii care au furat lebedele și le-au mîncat…
– Tipic tu. Iar trebuie să faci din țînțar armăsar.
– Mai bine ai tăcea și ai trece gardul. Uite, ăia nici nu se mai văd.
– Ai rucsacul la îndemînă?
– Uite-l! Mișcă-te repede și dacă se aprinde vreun bec pe sensor pur și simplu pleci.
Zece minute mai tîrziu pedalau înapoi spre casă. Cînd i-au depășit pe cei doi cu cîinii au întrerupt conversația ca să nu fie auziți vorbind în românește. Cei doi au continuat să vorbească în franceză.
– Ce accent frumos are!
– Normal, dacă e profesor de franceză, nu?
– Și nevastă-sa?
– Tot profesoară de franceză. Și vrei să știi ceva?
– Ce?
– Și mama ei tot profesoară de franceză a fost, numai că în România.
– Și mama lui?
– De unde să știu?!
– Oricum, nu are accent de Quebec.
– Pentru că au fost profesori de franceză și în România! Logic că nu au accent.
– Dar nici de român nu are.
– Pentru că vorbesc acasă cu copiii în franceză.
– Așa ți-a spus ea?
– Da
– Au o fată și un băiat, nu?
– Da, fata a terminat a doișpea. Într-a unșpea, fata a vrut să facă la seria de literatură dar ei nu au lăsat-o.
– Și?
– A făcut economie. Și acum e la universitate la marketing.
– Bravo ei. Cu literatura ce naiba făcea? Profesoară de franceză, a treia generație?!
Au ajuns acasă. Băiatul lor se uita la televizor și atunci el i-a aruncat ei o privire care semnifica: “vezi că nici măcar nu observă că am intrat ?”
Au împrăștiat conținutul rucsacului pe masa din bucătărie și s-au privit mulțumiți. El și-a scos telefonul, a încadrat și a făcut o poză. Apoi a trimis-o pe FB chat vărului din România.
“Ia uite, vărule, ce producție am eu aici! După cum ți-am spus, sînt de acțiune!”
A așteptat răspunsul vărului, l-a citit de două ori parcă fără să înțeleagă apoi și-a privit perplex soția.
– Nu e soc, e liliac sălbatic japonez!
– Și ce, din ăsta nu iese socată?!
– Nu dragă, socată se face numai din soc.
– Deci am rupt copacul oamenilor degeaba?
– Măcar miroase frumos….

Cornel Balan

Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial

Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.

Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.

În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.