La început erau biletele. Era și trenul, un șarpe de tablă lunguieț, cu un Iona rătăcit în burta lui, umblând de la un capăt la celălalt. Biletele de tren puteau fi folosite oricând. Îți luai astăzi un bilet de la ghișeu, te duceai anul viitor cu trenul la munte sau la mare, la rubedeniile de prin alte orașe, la dracul în praznic și chiar la dracul fără praznic sau doar la praznic, dacă murea vreuna dintre rubedeniile menționate. Și călătorea omul cu trenul și era fericit. Biletele erau din carton iar Iona le composta cu un fel de capsator, care mușca cu gura lui de steluță din maroniul hârtiei compacte. După ce termina cu un vagon, steluțele de pe jos erau atât de dese, încât copiii care se uitau la ele cu capul în jos, așezați de părinți pe scaun să adoarmă, credeau că se află sub cerul liber.
Apoi au început să schimbe biletele. Era trenul, același șarpe de tablă, cu doi de Iona veșnic prizonieri în interiorul său. Doar că termenul de valabilitate al biletului nu mai era nedeterminat. Trebuia să îți folosești călătoria în termen fix de cel mult două luni. Îți luai astăzi bilet de la ghișeu, peste două luni te duceai la nunta unei fiice sau fiu ai unei rubedenii îndepărtate, sau unde-și înțărcase și mutul iapa, fără să-ți pese dacă acest mut mai era cu ea sau o abandonase, imediat după înțărcare. Biletele se subțiaseră iar capsatorul domnilor Iona nu mai tăia la fel de bine. În loc de steluțe căzând pe bolta neagră a podelei, acum cădeau, după o lungă plutire zigzagată, hârtii galbene în formă de cerc, pe care copiii le puteau lua în mâini și arunca în ochii celorlalți copii, care nu mai dormeau, ci băteau nervos din picioare și dădeau pumni în geam întrebându-și părinții când vor ajunge la destinație.
După aceea au schimbat iar biletele. Era trenul, același șarpe de tablă, cu trei Iona pe care nu îi mai chema Iona, ci Thomas, și care înaintau ca printr-un labirint, pierzând deseori direcția. Biletele de tren puteau fi folosite doar în ziua în care aveai de gând să călătorești. Valabilitatea acestor bilete era de patru ore. Îți luai astăzi bilet pe săptămâna viitoare, luni, iar luni trebuia neapărat să pleci la drum, altfel îți expira. Dacă te răzgândeai, trebuia să te adresezi celui de la ghișeu înainte de ora douăsprezece a zilei de duminică. Ți se schimba data biletului numai dacă plăteai o suprataxă. Doar astfel puteai să călătorești marți sau miercuri, sau în orice altă zi a săptămânii ai fi poftit. Te duceai la munte sau la mare, sau la mare depărtare, acolo unde își pierduse dracul potcoavele (or asta însemna că iapa mutului putea să fie chiar dracul, ori însăși mutul în persoană putea fi, care pierduse potcoavele iepei tot acolo unde-o înțărcase?), sau la botezul unuia dintre fiii, la care deja te dusesei la căsătorie, ai vreunei rubedenii îndepărtate. Biletele erau acum simple foi albe de hârtie pe care cei trei Thomas le băgau în gura rece a unei mașinării ciudate. Aceasta își apăsa dinții ei puternici în hârtie și făcea din ea o interesantă sculptură în relief, pe care tinerii interesați de cultură o atingeau ușor cu degetul, mirându-se: li se părea mare lucru.
Într-o zi, trenul s-a oprit deodată într-un câmp. Călătorii s-au uitat curios unii la alții, fără să înțeleagă ce se întâmplase. Soarele scădea la orizont, cercul său portocaliu se scufunda în zare. Pe culmea unui deal, într-o curte cu livadă, un tată și un fiu alergau în jurul pomilor. Mama întindea rufe pe sârmă. Un câine negru alerga în jurul tatălui și al fiului și al mamei, lătrând și scuturându-și coada. Trenul, același singuratic șarpe, zăcea pe șinele sale ruginite. Călătorii se mișcau înăuntrul pântecelui său pachidermic, iar cei trei Thomas, ce deseori se loveau unul de celălalt, alergau dintr-o parte în alta surescitați. Nu li se răspundea și nu li se arunca nici o privire călătorilor care întrebau ce se întâmplase.
După trei ore, timp în care afară se înnoptase, iar înăuntrul trenului domnea foamea și setea, uitatul pieziș, reproșurile, înjurăturile, strigătele și chiar pumnii, căci câțiva începuseră să se încaiere pentru că, în stare de tensiune, își răspunseseră unii altora urât și se răniseră în orgoliu, trenul în sfârșit se puse în mișcare. Atunci toți călătorii își reocupară locurile și se liniștiră, devenind iarăși umani și înțelegători. După încă o oră jumătate, pe peronul unei stații oarecare așteptau trenul o suită de uniforme precum cele ale celor trei Thomas. Erau de ordinul zecilor și stăteau grămadă, sprijinindu-se de stâlpii de beton și fumând sau gesticulând cu iritare. Când s-a oprit în acea stație, au urcat toate deodată și s-au răspândit în coada și în capul șarpelui. Ultimii intrați au ocupat mijlocul. Treceau prin fața călătorilor și spuneau, Bună ziua, iar călătorul reacționa la acest salut foarte ciudat, căci scotea biletul din buzunar și îl băga sub râtul lor fără să le adreseze nici o privire. Ba chiar, unii erau de-a dreptul iritați, Că asta ne mai lipsea, să vină supracontrolul acum, după ce că ne-a lăsat în mijlocul câmpului ca pe proști, fără să ne zică nimica, iar alții, de-a dreptul enervați, îndrăzneau să răspundă direct uniformei, Da, sigur, biletul îl vreți, banii imediat îi luați, dar când e vorba de condițiile călătorilor, vă faceți că nu vedeți.
Dar haita de uniforme, cu boturile pline de salivă și bale până la pământ, scotea niște gohăituri de te băga în sperieți. Biletele astea au expirat de cinci minute, spuneau, Și eu ce să fac, răspundea vreun călător, dacă trenul a stat în câmp atâta vreme, Noi nu știm, nu putem ști, dar legea e lege, trebuie să o aplicăm, Ce să aplici domnule, ce să aplici, Îi aplic eu una peste meclă, sărea o călătoare dintr-un colț întunecat de vagon, Domnilor, vă rog să vă calmați, Ce să mă calmez, asta e bătaie de joc, se răstea alt călător curajos, Aveți biletele expirate de zece minute, trebuie să vă dau amendă, I-auzi, nu mai spune, Dacă doriți, puteți face contestație până mâine la ora douăsprezece, Nici nu vreau să aud, și-așa că am pierdut timpul azi, acum mă mai puneți pe drumuri și mâine, Doamnă, noi nu avem ce face, Ia nu mă mai domni atât și mai bine gândește, că nu s-a întâlnit hoțul cu prostul și nu m-am născut nici eu ieri.
Se spune că uniformele au împărțit atunci amenzi la toți călătorii din tren, până când li s-au terminat carnetele. Atunci, satisfăcute de rezultat, au coborât, binedispuse, la o altă stație oarecare, au intrat într-o cafenea, iar în jurul mesei pline de ceșcuțe și farfuriuțe și lingurițe a avut loc o scurtă ședință de reorganizare. Alții spun că, de fapt, numai cei trei Thomas dăduseră amenzi, și nu tuturor călătorilor, ci doar acelora dintre ei care îndrăzneau să protesteze. Alții încă afirmă că, de fapt, aceea fusese o călătorie cât se poate de obșinuită, că nu erau trei, ci un singur controlor, pe nume Iona, că, la momentul compostării biletelor, steluțe încă mai cădeau pe podeaua neagră a trenului și că orice altă versiune a faptelor e doar o născocire ciudată a vreunei minți rătăcite de scriitor.
Scriitor. Traducător.
Critic literar.
Redactor LiterИautica.
Cărți publicate:
Încotro ne îndreptăm (Litera, 2022) – roman
Treisprezece. Proză fantastică (Litera, 2021) – povestiri
Este de găsit pe pagina sa de autor.
Simpatica si reusita joaca, in acelasi timp un bun exercitiu de a sari dintr-o idee in alta asa cum ai sari de pe o bachiza pe alta.. nu stiu de ce mie nu prea mai imi reuseste.. cred ca mi-am mai pierdut din simtul umorului… sau din rabdare… :)
Stii ce ti-as recomanda, asa ca o maiestrie a acestui stil.. Marguerite Yourcenar – Povestiri Orientale.
Nu am terminat cartea asta din lipsa de timp.. cum era un dintre cele pe care le citeam la serviciu si brusc sint mai ocupat. Daca vrei ti-o pot da, o am de la Mihai.
Într-adevăr, zici bine stil mai pe urmă. Am reușit să pun cap la cap o serie de elemente pe care mă bazez mereu când scriu. Și da, sunt de acord că, să zicem cu un an în urmă, erai mai glumeț în comentarii dar și, mai ales, în ce scriai. Emanai pozitivism încurajator. Dar de când cu nobelul Svetlanei, parcă și tu ai devenit mai tragic. Sau ți s-a îngreunat viața, dar asta e o altă discuție :)
Vreau cartea aia, te rog să mi-o trimiți. Mulțumesc mult!
În timp ce pe de o parte viaţa i se îngreuna, pe de altă parte totuşi buzunarele i se uşurau, astfel că Pavel, trecînd pe lîngă un grup compact de femei uşoare remarcă o roşcată mioapă bine dar altfel nu rea deloc şi, încercînd să-şi oglindească de aproape chipul în lentilele ei biconvexe – create special să nu se mişte atunci cînd purtătorul clipeşte, şi vă repet aşa cum repeta profesoara mea de geografie care ştia bine unde ne poate duce neatenţia… deci lentilele biconvexe ale unei frumoase bipede (o expresie aleasă pentru a focaliza cititorul pe imaginea virtuală a unor membre inferioare deloc de duzină), el, chiar el Pavel, că doar despre acest vrednic băiat e vorba aici, îşi spuse că e de-a dreptul ridicol să nu poţi ridica o femeie uşoară sau două de pe trotuar cu conţinutul unor buzunare la fel de inconsistente. Discipolul şi colegul lui de bancă Agostino, care îl urma îndeaproape cărînd un sac de cărţi pe care amîndoi ajunseseră să le indrăgeasca pentru că le îndulcea viaţa de zi cu zi i-a spus că fetele sînt nişte foste refugiate sătule de pribegie pe care o ploaie caldă le făcuse să caute amintirea ţării lor natale chiar acolo, la intersecţia Gugliemo Marconi cu o stradă mai mică, apoi nu mai plouase mult timp dar ele se obişnuiseră cu locul şi nu pentru că Doamne fereşte ar fi avut vreun gînd să-l sfinţească, ci din contră.
– Măi, măi, Pavel, ce nu ai mai văzut lentile ?! îl întrerupse Agostino din reverie.
– Fii direct şi recunoaşte cel puţin că te doare mîna. Hai că mai car şi eu sacul, spuse Pavel. S-ar putea să fie mai greu acum cu fata asta în el dar bine că a încăput. E groaznic cît spaţiu pot ocupa nişte biete cărţi din care trebuie să recunoşti, de noi nu s-a prins mai nimic. Păcat de banii pe care îi irosesc bieţii noştri părinţi dar şi de timpul dascălilor ar trebui sa ne para rau si totusi nu simt nimic vis-s-vis de asta. Ciudat…
Pavel… da, aşa e, mi-am mai pierdut simţul umorului dar încă pot să-l scot la o adică aşa cum ar scoate un bătrîn cowboy pensionat Coltul ruginit ca să răspundă unei provocări la duel de la zece paşi fără răsucire prealabilă :)
Cartea a plecat spre tine. Nu-mi mulţumi mie, mulţumeşte-i lui Mihai şi conecţiei net foarte bune ce ne leagă :)
:)
Am să mă prefac că nu am citit ”duel” acolo și am să abandonez ”câmpul bătăliei” pentru a nu-ți aduce prejudicii și a nu-ți știrbi din reputație. Glumesc.
Merci amândurora!
Ca de obicei, proza lui Pavel este un exercițiu teoretic de generalizare și abstractizare a realității. Ce-ar fi dacă, și-a spus matematicianul Riemann, două drepte paralele se vor întâlni la infinit? Și Riemann a construit altă geometrie decât Euclid, una care deși pare absurdă, este totuși foarte logică și consistentă în nebunia ei. Cam așa ceva se întâmplă în textul de față. Ce-ar fi dacă biletele de tren ar putea fi folosite oricând, dar Cineva, Cel care este Stăpânul Biletelor de Tren, ar începe să diminueze treptat valabilitatea lor?
Nu puteai comenta mai bine, Florin. Merci.
Si atunci rutele ar trebui sa fie din ce in ce mai scurte pina ar tinde la 0. Tignalul de pornire ar coincide cu semnalul de oprire. SI nici un tren nu ar mai avea intirziere :)
Frumos, si mie imi place ce a spus Florin.
… o născocire poznașă a vreunei minți imaginative. O scriere în care ironia și umorul se plimbă braț la braț, spre satisfacția cititorului. Deosebirea față de scrierile tale anterioare (recente) e folosirea propozițiilor scurte în locul celor lungi. Și mi se pare foarte bine.
Propozițiile lungi sunt încă ”dragostea” mea, numai că nu le mai folosesc decât în anumite texte, în care vreau să transmit ceva prin lungimea lor. Aici, nu a fost cazul. Mulțam!
Frumos scris. Felicitari, Pavel.
Noroc, Laurențiu, mulțumesc!