Dacă aveţi păreri preconcepute despre musicals, dacă, la fel ca şi mine, nu aţi putut viziona Chicago pînă la sfîrşit, La La Land vă poate schimba părerea.
Încă de la primele minute am fost mirat să observ pentru prima oară un film care începe fără generic. În loc de asta, avem coloane nesfîrşite de maşini înţepenite în trafic. Cineva iese dintr-o maşină şi începe să danseze şi alţii urmează exemplul. Mai ţineţi minte videoclipul cu care s-au lansat Spice Girls? Scena cu care începe filmul este după aceeaşi reţetă – o filmare neîntreruptă. E de efect.
Filmul încîntă şi captează atenţia datorită atracţiei/potrivirii dintre cei doi protagonişti: jazz-pianistul Sebastian (Ryan Gosling) şi actriţa aspirantă Mia (Emma Stone) şi după filmul ăsta cei doi au devenit cred noua pereche de Hollywood sweethearts. Adică producătorul care îi va vrea iar împreună într-un film viitor va trebui să plătească pe măsura a ceea ce au demonstrat aici. Nu mi s-a mai întîmplat niciodată să nu văd deloc actorii din rolurile secundare. Magia celor doi, potrivirea desăvîrşită, energia pe care o degajă – tot filmul se sprijină pe frumuseţea unui cuplu de îndrăgostiţi, frumuseţe care umbreşte restul castingului. J. K. Simmons e pe generic… dar la final chiar şi-l aminteşte cineva? Eu în afară de muzicienii din formaţia lui Sebastian nu am “văzut” decît doi oameni în filmul ăsta, e de-a dreptul ciudat.
În primul rînd de la ce vine titlul filmului? Expresia are două înţelesuri. Starea de visare, inclusiv de a visa cu ochii deschişi cum fac cei doi protagonişti, şi tot La La Land este una din poreclele oraşului Los Angeles (pe lîngă City of Angels şi The Big Orange). La intersecţia celor două definiţii îi găsim pe Sebastian şi Mia: cei doi visează să dea lovitura în Los Angeles, fiecare în domeniul său de activitate. Sebastian îşi doreşte să ajungă proprietarul unui club de jazz în care să reînvie spiritul acestui gen de muzică (“maybe it’s gona die but not on my watch!” îi declară el Miei) dar filmul îl găseşte interpretînd la pian arii răsuflate de “jingle bells”, în timp ce Mia, de neînţeles pentru că interpretările par mereu perfecte, pică audiţie după audiţie. Eşecurile îi dezechilibrează dar îşi găsesc echilibrul unul în celălalt.
Filmul are candoare, este simplu şi în acelaşi timp complicat, după jumătate de oră eşti sigur că ai ghicit tot ce se va întîmpla şi totuşi la final eşti surprins. Cred că intenţionat scenaristul a început povestea aproape clişeic, pentru ca efectul surprizelor din final să fie mai puternic. Desigur, dacă iei filmul pe gratis de pe net, se poate întîmpla să judeci superficial, aşa cum sîntem tentaţi să facem cu lucrurile pe care le obţinem prea uşor (cărţi pe gratis, etc): să nu ai răbdare să treci de jumate.
E foarte greu să explici de ce ţi-a plăcut la nebunie un film atît de simplu cum e La La Land. Întotdeauna e mai uşor (şi mai distractiv) să desfiinţezi un film – cum am făcut-o aici cu Spectre, de exemplu.
La La Land este, după părerea mea similar cu The Actor, aceeaşi simplitate, acelaşi farmec, aceeaşi luptă de a te face remarcat într-o lume din ce în ce mai competitivă, aceeasi relaţie “super” cu care, datorită circumstanţelor o ea şi un el (vinovaţii fără vină) nu pot ţine pasul – dar totuşi povestea de dragoste e diferită. Trebuie notat şi faptul că muzica, interpretarea “fură” din timpul care în mod normal ar fi revenit intrigii dar dacă vă place (cît de cît :) ) muzica şi jazzul, atunci nu o veţi simţi ca pe o pierdere.
Luate individual, fiecare scenă dintre cei doi e un amestec de magie, fermec, naivitate, nostalgie. Mie cel mai mult mi-a plăcut cea în care Sebastian o aşteaptă pe Mia la intrarea unui cinematograf şi ea întîrzie. El se consumă, se uită des după ea apoi în cele din urmă intră singur şi dezamăgit în sală unde continuă să răsucească capul – şi totuşi, cînd în cele din urmă apare ea, dintr-odată pare cel mai calm bărbat din lume – pentru că nu vrea să-l simtă ea prea îndrăgostit. Îşi caută degetele pe întuneric exact ca doi şcolari şi chiar atunci se defectează proiectorul. Ce poate fi mai simpatic?
Cîteva cuvinte despre actori şi regizor.
Ryan Gosling are 36 de ani, e canadian şi eu l-am remarcat pentru prima oară în Drive (deşi nu mi-a plăcut filmul) dar de lansat s-a lansat pe Disney Channel în cadrul unor emisiuni pentru copii. Emma Stone e americancă, 28 de ani şi s-a lansat foarte devreme cu The Help (pe care l-am mai recomandat) şi imediat după aceea ca prietena Omului Păianjen din The Amazing Spider-man (care e o versiune mult mai bun decît cea jucată de Tobey Maguire). Regizorul Damian Chazelle a luat deja trei Oscaruri pentru Whiplash (2015) şi eu cred că va lua şi mai multe în 2017.
Mă consider un bun povestitor şi atît.
Escroc S.R.L. este prima mea „poveste” de 500 de pagini, publicată de Humanitas în 2013 sub forma unui roman.
Am luat cu ea „Cel mai bun roman” la Concursul de Debut Literar Unicredit/Banca Ţiriac.
În martie 2015, am fost ales laureat al Le Festival du premier roman de Chambéry (juriu din Franţa).
Al doilea roman, LIFTUL, a fost publicat în 2019 la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.
Apariție în numărul 5 al revistei Iocan: Pe Ana Lugojana.
Cel de-al treilea roman al meu, Ultima Armată a aparut în 2020 la Casa de Pariuri Literare.
Nominalizat pentru „cea mai bună povestire SF 2019” cu Ultima Frontieră apărută în numărul 5 al revistei CSF. O altă povestire SF poate fi citită în revista Galaxia 42 unde deasemenea colaborez: Sferoidul. Locul 2 la Concursul Național de proză scurtă SF Helion 2021 (locul 1, neacordat):
Artificial
Locul 1 la acelaşi concurs din 2021 cu Maşina de teleportat contrafăcută.
Volumul de povestiri SF cu titlul Artificial apărut în 2022 la editura Pavcon.
În prezent, scriu un mini-roman SF cu titlul (provizoriu) Abundent.
Ryan Gosling era în tinereţe un luptător blond în filmul Heracles cu o înfăţişare naivă, foarte diferită de cea de acum. A făcut un cuplu interesant cu Sandra Bullock pentru un timp. Ema Stone e tare frumuşică şi din secvenţele pe care le-am văzut cred că interpretează rolul cu multă sensibilitate Aproape că m-ai convins să vizionez filmul, deşi nu pot suferi musicals -urile.
Nu exista review negativ pentru filmul asta.. decit pe un site romanesc.. e unul scris de un pusti de 9 ani luat cu forta la cinema de taica-su.. in timp ce mama lui era prin mall… m-a distrat.
Ryan Gosling a învățat, se spune,în doar trei luni să cânte la pian pentru rolul ăsta. În scenele respective e chiar el.
Incredibil, da, si unde mai pui ca au si voce super amindoi.
Ema Stone mi-a adus aminte, în mod bizar, în scena de pe autostradă de la început, de Smeagol din Lord of the Rings. Aceeași mobilitate ca de cauciuc a feței, aceeași exoftalmie.
Filmul are 14 nominalizări la Oscar. Din câte am văzut, cele pentru actorii principali, ca și cea pentru cel mai bun film, sunt meritate. O poveste convingătoare despre cum eșecul și succesul în carieră pot uneori să influențeze eșecul și succesul în dragoste.
Un muzical fără excesiv de multă muzică, din fericire. Filmul aduce omagii clasicelor Un american la Paris, Dansând în ploaie, Casablanca. Mi-a plăcut.