La mare

Ana a moștenit de la mătușa ei o căsuță de vacanță, așezată pe malul mării, în care Iolanda și-a petrecut ultimii douăzeci de ani de viață. Cadoul a surprins-o, dar a și bucurat-o.
Pentru Ana, căsuța e perfectă. Pe lângă camera luminoasă, una singură, mai sunt o baie mică, o bucătărie în care, ca să ajungi la aragaz, trebuie să te strecori, cu mare grijă, pe lângă dulapuri și frigider și o terasă de lemn acoperită cu o copertină decolorată, cu o masă, un scaun și un balansoar. Atât. Strictul necesar. Tot mobilierul e cam vechi dar, din fericire, patul e foarte comod. Ana doarme bine și se trezește odihnită.
S-a instalat acolo de câteva săptămâni și, de atunci, a reușit să facă destul de multe. A dăruit din mobilă, în cameră erau înghesuite câteva obiecte inutile, care micșorau spațiul și i-a dat unei femei necăjite toate hainele mătușii, mult prea mari pentru ea. A reparat ici-colo, atât cât s-a priceput, a vopsit, a zugrăvit, a făcut curat și și-a adus câteva lucruri strict necesare din apartamentul ei din capitală. Și așa, încetul cu încetul locul a devenit acasă.
Și-a propus să stea la mare toată vara. Un adevărat răsfăț la care a visat de multă vreme, dar pe care nu și l-a putut permite niciodată. E și nu e în vacanță. S-a apucat să lucreze la un roman și are nevoie de liniște. Cartea se naște destul de greu. Ca de obicei, sunt zile în care scrie ușor și altele în care bate pasul pe loc.
Și totuși simte că acolo îi e mai bine decât în altă parte. Ziua, marea îi dăruiește din energia ei, iar noaptea, o liniștește. Când nu plouă, și din fericire plouă destul rar, Ana scrie pe terasă, de dimineața până seara, cu o pauză la prânz când pornește spre stațiunea cea mai apropiată. Dacă merge pe malul mării, de la ea până la marginea stațiunii sunt cam doi kilometri. Și ceva mai mult, dacă o ia pe șosea. Dar preferă să meargă pe malul mării fiindcă drumul e mai frumos.
Uneori nu prea are chef să-și părăsească nici cartea la care lucrează și nici terasa. Acolo se simte în largul ei. Și cu toate astea, la prânz își aruncă geanta pe umăr, își pune pălăria de soare și pleacă la drum. Știe că nu e bine să se izoleze complet, deși uneori e tentată să o facă. Punctul terminus al excursiei zilnice e mereu același. Chiar la intrarea în stațiune a descoperit un mic restaurant pescăresc, cu mâncare pe gustul ei. În restaurant stă cel mult o oră, poate o oră jumate și pe urmă se întoarce acasă .
Ana se acomodează încetul cu încetul cu casa de la malul mării și, mai ales, e fericită că poate să lucreze din nou. După plecarea lui George s-a temut că n-o să mai reușească să scrie. O vreme n-a reușit să pună pe hârtie nimic ca lumea. Și-a respectat programul obișnuit, dar fără rezultat. După micul dejun, s-a așezat la birou, hotărâtă să lucreze. Și ore în șir a stat și a privit foaia albă din fața ei, s-a jucat cu pixul și, fără să vrea, s-a gândit la George. La gesturile lui. La ticurile lui. Uneori îl auzea strigând-o. Alteori simțea nevoia să stea de vorbă cu el. Să-i povestească ba una, ba alta. Se obișnuise să-l știe acolo, lângă ea. Nu reușea să și-l scoată din minte. Zi după zi a făcut eforturi mari să-l înțeleagă. Și apoi să-l uite.
Ana n-a prea cunoscut-o prea bine pe Iolanda. Era verișoara mamei ei, o verișoară destul de îndepărtată. A întâlnit-o la câteva reuniuni de familie. La nunți și la înmormântări. Poate că au schimbat câteva cuvinte, dar nu prea multe. Simple banalități. Nimic special. Și-o amintește destul de vag. Era o femeie masivă, îmbrăcată mereu în haine largi, gri sau negre, nu purta niciodată bijuterii, vorbea tare și zâmbea rar. Iolanda nu era deloc cochetă. Își strângea părul la spate și nu se machia deloc. Nici măcar nu se ruja. Nu prea semăna cu femeile din familia lor.
Dar Ana a descoperit-o abia după ce s-a instalat în căsuța de pe plajă. Atunci și-a dat seama că în tinerețe Iolanda fusese o femeie plină de viață, veselă și foarte îndrăgostită. Cu totul și cu totul altă persoană decât cea din amintirile ei.
Sub pat, într-o valiză veche, Ana a găsit o mulțime de scrisori și câteva fotografii alb-negru. Seară de seară le-a citit pe toate, deși ici-colo s-a mai poticnit, fiindcă cerneala era aproape ștearsă. Pe cele mai interesante le-a pus de-o parte, ca să le recitească. Și poate să le folosească într-o carte viitoare. Fiind datate Ana a înțeles că fuseseră scrise cu mai bine de 50 de ani în urmă. Pe atunci Iolanda era cam de vârsta Anei. Și avea aceleași probleme ca și ea.
Scrisorile erau de la un bărbat care se semna D. Ana a înțeles că D era însurat și avea un fiu. Iubitul Iolandei regreta amarnic că își ascultase părinții și o părăsise pe Iolanda pentru a se căsători cu o femeie cu care nu se potrivea câtuși de puțin. Soția lui era bogată, dar mai era cicălitoare și geloasă și îi făcea viața amară. Dacă n-ar fi fost copilul, un băiat pe care D. îl adora, cu siguranță că ar fi părăsit-o și s-ar fi întors la Iolanda. Dar îi era imposibil. Ca să fie lângă copil, trebuia să-și accepte soția cu toate defectele ei.
In valiză mai erau și câteva scrisori pe care Iolanda i le scrisese lui D, dar nu le expediase niciodată. Mai rar niște scrisori atât de triste.
În seara în care a terminat de citit toate scrisorile din valiză, Ana, tulburată de povestea Iolandei, n-a reușit să adoarmă. Era târziu și ea continua să se întoarcă de pe o parte pe cealaltă. A numărat în gând sute de oi, poate chiar mii, a ieșit pe terasă și a privit stelele, a băut pe îndelete un pahar de vin roșu și iar s-a culcat. Și când, într-un târziu, a adormit, l-a visat pe George. Se făcea că mergea pe plajă. Nu, nu era singur. Îl însoțeau un copil de vreo opt ani și o femeie tânără.Probabil fiul și soția lui. George a salutat-o și atunci femeia s-a apropiat de ea.
Cele două femei și-au strâns mâinile. George i-a făcut un semn de rămas bun și s-a îndepărtat, urmat de copil. Pe băiat nu-l interesa femeia aceea necunoscută, întâlnită întâmplător. Abia aștepta să ajungă la țărmul mării.
După ce George a plecat, Ana a încercat să-și elibereze mâna, dar n-a reușit. Femeia o ținea strâns și n-avea de gând să-i dea drumul. Observând unghiile lungi și ascuțite ale femeii, Ana și-a dat seama că semănau perfect cu ghearele unei pisici pregătită să-și atace prada. S-a simțit amenințată, a încercat să-l cheme pe George în ajutor, dar n-a reușit să scoată niciun sunet.
Și atunci s-a trezit. Era leoarcă de transpirație și inima îi bătea cu putere. A respirat adânc încercând să se liniștească.Tulburată, a simțit nevoia să iasă la aer. S-a așezat pe balansoar, s-a învelit cu un pled și a decis să aștepte acolo răsăritul soarelui.

Monica Patriciu

Mishamona