Leagănul de la marginea lumii

Lumina pătrundea în cameră printre deschizăturile draperiilor stacojii, preluând culoarea acestora și conducând-o în paharul aflat pe masă, unde se spărgea într-un joc vioi de culoare, crâmpeie de curcubeu incandescent pâlpâind pe degetele ce băteau aritmic în lemnul mesei. În jurul acesteia, aflați într-o aranjare ce denota o simetrie atent aleasă, stăteau câteva persoane, cufundate într-o o liniște aproape funerară, acompaniată într-un duet inoportun de ritmul degetelor. Se putea auzi scurgerea timpului printre gândurile lor, preluând din profunzimea acestora pentru a deveni de o vâscozitate ce făceau secundele să pară mult mai lungi decât erau cu adevărat. Ochii bărbatului, de o concentrare ce sugera o învecinare dăunătoare cu nebunia, se aflau într-un dialog mut cu celelalte persoane din cameră, trecând de la unul la altul, pe măsură ce încerca să iscodească gândurile ascunse în spatele frunților. Intensitatea privirii lui denota o oarecare frumusețe, ochii părând a fi coroana unei fețe trudite de gânduri, sub aceștia putându-se citi nopțile nedormite, petrecute în cadrul unor studii obscure. Barba șleampătă, de un roșu aprins, insinua un profund dezinteres pentru aspectul lui, susținut de asemenea de o cămașă șifonată.

Își opri privirea asupra lui P., o prietenă mai veche, de care nu-și mai amintea cu exactitate când și în ce circumstanțe o cunoscuse, putând spune același lucru și despre celelalte persoane prezente, originea relațiilor lor fiind mult prea atenuată de trecerea timpului sau de o uitare inerentă vârstei. Putea totuși să afirme că îi cunoștea de cel puțin două decenii, întâlnindu-i probabil în cadrul vreunui cerc științific sau artistic. Dintre ei, doar P. era singura care nu își găsise o pasiune și o continuare firească în științele exacte, preferând să își pună creativitatea și imaginația la lucru pentru a deveni pictor, folosindu-se de Sienna naturală, galbenul cadmiu și roșul carmin pentru a crea cu penelul ei reprezentări ușor absurde ale orașelor prin care a cutreierat și ale persoanelor pe care le-a cunoscut, având tendința de a atribui caracteristici umane clădirilor și caracteristici de inanimate ființelor. Arta își cere întotdeauna birul de la un creator îndeajuns de candid să facă un troc cu Ea, oferind, în schimbul dedicației artistului, a timpului sacrificat pentru a-i îmbuna toanele, vagi iluzii de a lăsa în urmă o perisabilă moștenire, precum și o sănătate șubredă. Pentru P., birul artei fusese îndeajuns de scump în primii ei ani ca pictor, încât, neavând suficient de mulți bani pentru a-și cumpăra toți pigmenții doriți, primele ei tablouri erau dominate de tonurile verde smarald. Timpul îi ușurase, în schimb, pactul făcut cu arta, astfel încât reuși să își facă un nume după câțiva ani de trudă. De când intrase P. în cameră, aducând odată cu prezența ei un subtil miros de migdali înfloriți, aceasta își țintuise ochii pe raftul stivuit cu cărți aflat lângă fereastră, plimbându-i de la un titlu la altul, în timp ce se afunda din ce în ce mai mult într-o melancolie ce își strecura tentaculele pe sufletul ei. Încerca să determine dacă vreunul din titlurile de pe raft îi fusese dăruit de către răposatul ei soț, al cărui bun prieten C. fusese. Dispariția soțului ei o schimbase, însă nu căzuse pradă sclaviei unei depresii sufocante, ajutată fiind de arta ei precum și de unicul lor fiu. Moartea soțului ei îl afectase în schimb pe C., care, la scurt timp după ce prietenul lui intrase în rândul răposaților, dispăruse, la rându-i, spre uimirea cunoscuților, precum și spre stupoarea lui P., care pierdea două persoane dragi în decursul a câteva luni. Scrisoarea primită de aceasta, având ca expeditor un C. despre care nimeni nu mai știa nimic de câțiva ani, o făcu să plângă deasupra unor planșe în lucru, lacrimile atenuând din tonul dur al portretului soțului ei, schimbând linii și forme pentru a trasa noi granițe ale emoțiilor, ce inspirau, după acest potop involuntar, o bucurie că s-au cunoscut și că și-au trăit o bună parte din viață împreună, în pofida unui final abrupt. Plângea pentru un C. întors de morți, plecat, probabil, într-o călătorie de a-l aduce înapoi pe al său Eurydice.

Înlăturând liniștea prin glasul lui ușor răgușit, glas de profesor care te îmbie să îl asculți, F. aruncă vorbele cu care oricine din încăpere ar fi dorit să înceapă „Cred că a venit momentul să ne spui ce se întâmplă cu tine, C. Scrisoarea ta ne-a luat pe toți prin surprindere, neașteptându-ne să apari așa, tam-nesam, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, pentru a ne spune să ne întâlnim de un imperativ care nu poate să sufere amânare. Era ca și cum am fi primit o scrisoare de la un mort. Neștiind unde ai dispărut, am crezut că l-ai urmat pe S. pentru a-i ține companie cu discuțiile voastre intelectuale. Așadar, ce se petrece? Unde ai dispărut?” F. avea dintotdeauna un scepticism deconcertant, curgându-i prin vene pe galera sarcasmului, atitudinea lui față de misterele lumii putând fi considerată un efect secundar al unei cariere în fizică, pentru mintea lui, misterele universului nefiind decât particule nedescoperite sau teorii nedemonstrate, o abordare pragmatică ce nu lăsa loc de fantasm sau oniric în viața lui. C. își lăsase câteva clipe de liniște, înainte de a răspunde celorlalți, timorați de paradoxul prezenței lui vii, trecând cu privirea peste fețele ce atârnau de fiecare parte a mesei, „F., P., A., în primul rând, vă mulțumesc pentru că ați venit, că ați dat curs invitației mele, trebuie să fie bizar să primiți o scrisoare de la cineva pe care l-ați considerat mort și, precum lui S., i-ați făcut deja un mormânt, gol și singuratic, în așteptarea oaspetelui pentru vecie. Ceea ce mi s-a întâmplat în ultimii ani, locurile pe care le-am văzut și cunoștințele pe care le-am dobândit, s-a transformat într-o încărcătură de care nu am putut scăpa, asemenea globului lui Atlas, de care mă voi detașa în sfârșit astăzi, în fața voastră. După cum știți, după ce S. a dispărut acum câțiva ani, prin ceea ce părea a fi un act considerat de mine sfidător, nu doar la adresa noastră, cât și la adresa vieții lui în general, ca și cum încerca prin sinucidere să justifice un absurd al existenței, o senzație de neapartenență la tot ceea ce societatea îi propunea, am început să o iau literalmente razna, neputând raționa asupra ușurinței cu care ne stingem din viață, asupra modului în care toate planurile pe care le facem se risipesc în neant sau felului în care poți pierde un prieten fără să poți să previi dispariția lui într-un fel, toate acestea subliind și mai mult statutul nostru de animale sociale, inteligente, dar fragile, al căror singur scop este acela de a-și întârzia și mai mult moartea, făcând așteptarea mai plăcută, în timp ce ne chinuim să ne găsim adevăratul țel. De multe ori mă gândeam care i-au fost ultimele gânduri ce i-au străbătut mintea în clipele finale, dacă pentru vreun moment s-a gândit la noi în momentul când s-a aruncat sau dacă, după ce solul i-a acceptat îmbrățișarea, zdrobindu-i splina în impact, a regretat vreun moment lucrul făcut. Aproape de fiecare dată, vocea rațiunii îmi spunea că nu s-a gândit sub nici o formă la ce lăsa în urmă, că mintea-i formidabilă îi fusese umbrită de ceva ce ținea ascuns de văzul tuturor cunoscuților săi. Toate aceste justificări, căutări ale unor motive pe care nu mai aveam să le aflu sub nicio formă, m-au făcut să intru într-o recluziune similară cu starea premergătoare morții. Petreceam toată ziua în întuneric, fără niciun motiv pentru a-mi mai părăsi camera în afară de nevoile zilnice, fără măcar să o văd pe soția lui S., pe P., și să o sprijin în clipele prin care trecea, fiind atât de egoist încât gestul meu de a refuza prezența oricui în viața mea se asemăna actului făcut de S. Trebuia să îmi justific într-un fel nu doar inopinata lui moarte, cât și toată fragilitatea noastră, de ființe ce își folosesc creativitatea pentru a lăsa o minimă urmă a existenței lor. În același timp, toate aceste lucruri coroborate se potriveau cu celelalte piese componente ale vieților noastre. Nu aveați și voi sentimentul că vă scapă ceva în fiecare zi, că trebuie să existe un înțeles ascuns dincolo de vălul pe care îl percepem la nivel biologic în materia înconjurătoare și că există o lipsă nejustificată a ceva inefabil, pentru care nici cuvintele nu s-au descoperit încă? Toate aceste miriade de senzații și gânduri îmi sfredeleau mintea, lăsându-mă la finalul zilei epuizat. Pe măsură ce încercam să găsesc această justificare, dădeam din ce în ce mai multe inconsecvențe în realitatea înconjurătoare, lucruri probabil sesizate într-un fel și de voi, dar lăsate să plutească în continuare prin spațiul minții voastre, temându-vă de ce ar putea să vă facă deslușirea lor. De exemplu, primul lucru pe care vă pot întreba este când ne-am cunoscut, în ce circumstanțe? Eu unul nu îmi aduc aminte cu exactitate de acest eveniment, la fel cum nu îmi aduc aminte ce am făcut înainte să vă cunosc pe voi. Știu și pot să recunosc sentimentul vag că am urmat o carieră în matematică, că mi-am făcut un renume și că mi-am trăit într-un fel viața, dar toate aceste lucruri nu sunt susținute de prezența detaliilor, ele oferindu-ne veridicitatea experiențelor noastre. Toate aceste aparente uitări m-au făcut să-mi părăsesc recluziunea în cele din urmă, pentru a-mi afla răspunsurile. Prima mea tentativă de a mă regăsi a fost aceea de a-mi vizita părinții, amintindu-mi cu ușurință orașul în care locuiau și deși am făcut acel drum de nenumărate ori, nu am putut scăpa de senzația parazitară că nu-mi este deloc familiar și spre surprinderea mea, am avut aceeași senzație în momentul în care mi-am revăzut casa parentală, cu ușile ei de stejar scorojit și cu ai săi pereți exteriori de un ocru pe care l-am găsit dintotdeauna ostentativ. Îmi părea străină și nu o puteam percepe ca fiind locul în care mi-am petrecut copilăria până când am plecat la studii. Am încercat să intru, dar bineînțeles că era încuiată, de fapt, ar fi fost stupid să nu-mi amintesc faptul că părinții mei au murit în urmă cu opt ani și că nu deschideam casa decât când mă lovea un dor de ducă și de meleagurile natale, nefiind îndeajuns de detașat de ea încât să o vând. Această bruscă realizare m-a făcut să le vreau să le văd mormântul, fără îndoială aflat în cimitirul orașului și vi se va părea de asemenea bizar faptul că nu am reușit să îl găsesc în tot cimitirul, căutându-l fără oprire timp de câteva ore, în cele din urmă lăsându-mă bătut. Nu se putea să trec prin aceste lucruri, nu trăiam un scenariu prost în care sufeream de o amnezie ce mi-a furat capacitatea de a-mi aminti viața sau de vreo afecțiune în care amintiri false mi-au fost inoculate în minte, dar gândul că anormalitatea în care mă regăseam avea totuși o explicație ce nu se încadra în domeniul științifico-fantasticului nu-mi dădea pace. Până la urmă, normalitatea nu face decât să fie regula majorității, pe care o stabilim ca să ne definim lumea înconjurătoare, în contextul în care nu ne putem explica starea de ordine a universului în care ne aflăm, reducându-ne astfel înțelegerea doar la sferele pe care le putem cu adevărat concepe. În contextul meu, normalitatea însemna toate amintirile pe care le puteam pune cap la cap, precum și toate persoanele pe care le cunoșteam și care mă cunoșteau, metodă prin care ne justificăm existența prin prezența unor observatori externi, care cu adevărat pot să ne ofere veridicitatea stării noastre de a fi. Așadar, fără a mai continua să divaghez foarte mult, am încercat să vorbesc cu persoanele pe care le cunoșteam în viața mea, cu prietenii mei rămași în viață și oricine își mai aducea aminte de mine, dar orice tentativă a mea de a face acest lucru se sfârșea în același fel, nimeni nu știa cine sunt cu adevărat, toate cunoștințele pe care mă bazam că mă vor recunoaște, pentru a-mi înlătura orice urmă de suspiciune de amnezie sau schizofrenie, toate eșuau prin același fapt, nimeni nu știa cine sunt. În momentul respectiv, singurele persoane de care știam cu exactitate că există erați voi, observatorii mei externi, dar puneam și acest fapt la îndoială. Am avut atunci un puseu de luciditate, în care am scris pe câteva foi de hârtie toată experiența prin care trecusem, cu intenția de a vă o trimite și de a ne întâlni. Însă ce a fost să urmeze acestor ultime luni de epifanie, m-a făcut să abandonez orice tentativă de a vă explica prin scris, ci doar printr-o întâlnire față în față. Pentru că ceea ce am aflat vă va schimba orice percepție pe care ați avut-o despre voi până acum și totodată vă va arăta toate piesele lipsă pe care nu le-ați putut pune cap la cap până în acest moment, pentru că în toată odiseea mea, provocată de conștientizarea fortuită a ceea ce eram, am descoperit taina existenței noastre, motivul pentru care încă nu m-ați uitat, nefiind cu adevărat nimic de uitat acolo unde nu a fost nimic în primul rând, o odisee mai demnă decât cea a argonauților, ducându-mă până la capătul lumii, locul efectiv unde se termină spațiul terestru și începe teritoriul insolit al imaginației, considerându-mă cu siguranță mai mult decât nebun Ce vrei să spui prin capătul lumii? și eu vă voi spune că lumea are un capăt abscons, care nu ni s-ar fi revelat niciodată de bunăvoie, un capăt care ar trebui să implice revolutul, dar din contră, sugerează, în același timp, o formă pură de început, pentru că chiar prin acest capăt, de care tot vreau să vă relatez de când am aflat de existența lui, lumea noastră își ia ființa și suflul vieții, pentru că lumea noastră este fictivă, noi suntem personaje într-un manuscris neterminat, iar capătul este locul prin care personajele sunt trimise de autorul nostru pentru a ni se alătura. Noi nu existăm într-o lume reală, singurele amintiri și cunoștințe sunt cele inoculate de Autor pentru a ne interpreta rolurile plănuite de către el, nu putem uita ceea ce nu a fost acolo niciodată”.

De ce am crede așa ceva, ar fi fost primul lor gând, care s-ar fi materializat prin corzile vocale în sunete aproape neinteligibile, deranjate de emoția pierderii unui prieten în brațele schizofreniei sau a unei imaginații mult prea afectate de o recluziune voluntară, însă ceea ce le străbătea spațiul vast al minții avea mai mult de a face cu vizualizarea marginii lumii cunoscute, pentru momentul în care C. vorbise, imaginația lor lăsându-se purtată de odiseea acestuia. A îl asalta cu întrebări era singura lor defensivă, acestea fiind iscusit îndreptate spre nelămuririle create de vorbele lui, cum de ai aflat ce suntem unde este marginea lumii de ce am fost creați în primul rând, răspunsurile lui lăsându-i captivii unui echivoc de nepătruns. „Poate virtutea cea mai mare pe care putem să o mai avem este aceea de a ne lăsa pradă absurdului, renunțând la straiele inadecvate ale bunului simț general, corset subtil menit să ne țină într-o captivitate contrară tentativelor noastre de elevare. Prin absurd, în cazurile particulare în care nu evită ordinea logică, nu facem decât să reducem la cunoștințele și experiențele noastre limitate ceea ce nu putem înțelege sau permite, ori în cazul de față, faptul de a fi personaje într-un manuscris, ne face să invocăm iraționalitatea ca o ultimă defensivă, într-atât de mult încât până și scenariul elucubrant al unei opere științifico-fantastice ni s-ar părea mai plauzibil.”, continuă C., oferindu-i replica unui F. sceptic. „Nu am putut aduce nicio dovadă, singurul motiv pentru care mă puteți crede este cuvântul meu, însă dovada se află acolo, în lumea largă, ascunsă de ochii tuturor după un șir lung și înalt de stânci, cuprins de o pâclă deasă de ceață. V-am adus în această încăpere pentru a vă convinge să mergem împreună..frica, ce-i drept, de a nu fi singurul nebun, ce participă la revelația creației, mă face să vă cer ajutorul.”

Sentimentul că trăiesc o farsă creată de o minte tulburată, nu o lăsa în pace pe P., ce își frământa mâinile de parcă ar fi fost vinovate câtuși de puțin, vinovate de a deveni brusc conștiente pentru a complota, cu un C. rătăcit, la un asalt contra stabilității ei emoționale, dacă stabilă poate fi considerată o structură construită pe o mlaștină deghizată în fermitate. Tremurând, cu fiecare-i mușchi crispat, spuse: „Nu știu dacă pot să am încredere în ceea ce spui, C. Dacă este adevărat..atunci, tot ce am făcut poate fi considerat o minciună, o piesă de teatru pe care nici nu am știut că o joc, păcălită fiind de un regizor ce mi-a oferit alt scenariu decât ce ar fi trebuit să joc cu adevărat.”
– Într-un fel, ai putea spune asta despre acest așa-zis Autor, că este un farsor care nici măcar nu a cuvenit să ne spună adevărul, continuă F.
– De ce ne-am „trezit” abia acum, dacă ceea ce spune C. este adevărat? Ce sens ar avea, după ce ne-am jucat rolul timp de o viață (cât de mult poate fi cuantificată viața unui personaj, fie și el unul conștient de propria-i existență? Ar trebui rediscutate unitățile de măsură, pentru că timpul devine obscen de redundant pentru o creatură care nu poate muri cu adevărat, unitatea cea mai potrivită devenind mai degrabă numărul de ființe ce au suferit și s-au bucurat alături de personaje, alăturate existenței lor ciclice, existență blestemată într-o reiterare fără povara amintirilor trecute)?
– Nu știu ce să răspund, singura certitudine este că tot universul pe care ne bazăm nu a fost terminat, fiindcă încă este un manuscris.
– Probabil unul prăfuit deja sau pe cale să fie aruncat la gunoi. Exact asta ar și face, eu unul mă bucur! Nu-are-decât! Dacă ai fi să postulezi ceva din toată treaba asta absurdă, ar fi aceea că orice creator de genul acesta nu își merita creația în primul rând, oferindu-ne nu doar o lume care nu a fost finalizată (poate asta și justifică de ce unele teorii nu pot fi demonstrabile?), ci și o viață care a scăpat doar parțial lanțului aleatoriului, iar faptul că am început să ne conștientizăm viața („Dar dacă este și acest lucru tot un rol?”), nu arată decât că influența lui asupra noastră a început să se diminueze. Mă bucur că am scăpat de sub auspiciile unui creator atât de frivol.
– Într-un fel, chiar dacă faptul că tot parcursul nostru a fost predeterminat, lipsit eventual de un aparent liber arbitru, nu aș schimba rezultatul. Dacă ar fi să-mi cunosc vreodată acest creator, nu i-aș mai cere o viață mai îndelungată. Sunt mulțumită de cum a decurs până în momentul acesta și totodată de alegerile mele, oricât de lipsite de libertate ar fi fost ele.
– De unde știi totuși că „manuscrisul” este neterminat?
– Să zicem că în decursul căutărilor mele… am găsit o cheie ce mi-a descifrat secretul acesta, un indiciu lăsat de autor, ca semn care să îi amintească de ultimul pas pe care l-a făcut. Marginea lumii se întindea precum o creastă nemărginită deasupra unei genuni, din ale cărei străfunduri se ridica stingherită necreația. Oscilând între creație și necreație, prima reprezentată prin pigmenți vii, reflexii ale luminii pe roua proaspătă, prin senzația de real pe care mi-o oferea pe pielea-mi asudată, a doua prin tonuri de creion, scrijelituri și o stare cacofonică generată de neputința ei de a atinge pragul creației, se unduia agale un leagăn, ocupat de o fetiță cu tenul măsliniu și cu o șotie pe buze. Lângă leagăn, se așterneau pe solul bătătorit figuri de scorpioni și clovni, încadrate într-un joc de șotron al simbolurilor. Curios mai mult de motivul pentru care un copil ar fi fost lăsat singur lângă o prăpastie nemăsurată, am încercat să aflu cine este Și tu cine ești, cine te-a lăsat singură aici? Eu sunt Cheia, încântată de cunoștință! Cine? bâigui eu uimit. Cheia! Fiecare creator își lasă o cheie în creația lui, o metodă de interpretare, o exegeză dacă vrei. O glosă îndesată care descrie calea prin care poți interpreta aspirația lui, starea creatorului în momentul creației, cât și bucata pe care o rupe din el pentru a o impregna în munca sa, făcându-i spiritul din ce în ce mai emaciat, pentru că fiecare creație își cere dreptul, partea ei din spiritul autorului. Negăsind cheia, interpretarea creației duce în cabotinism. Pe mine m-a lăsat să ghidez necreația lui, homunculii din cerneală, ce se sufocă în aerul unei imaginații sterile. O parte din necreație, mânată de tentativele lui de a scrie și de a-și îmbunătăți opera, își cere dreptul de a exista, trecând în partea noastră doar în momentul când se ridică la așteptările mele, atent alese de autor. Ar fi ciudat să am și eu o cheie pe undeva prin lumea aceasta, o cheie la cheie, asta ar fi trăznit. La fel de trăznit ca prezența ta aici, ești totuși prima creație care vine la marginea lumii. Ah, nu trebuie să fii surprins că folosesc un lexic nepotrivit pentru vârsta unui copil, cheile au fost dintotdeauna reflexii ale creatorilor, mici bucăți din ei. Ca și cum mi-ai fi citit gândurile, îi spusesem, așezându-mă lângă leagăn și privind neliniștit spre marea de necreație ce stătea atârnată nenatural între zenitul ei nemărginit, pe care mintea-mi nu putea să-l perceapă, și nadirul abisului din care se ridica.
Nu pot face asta, însă pot să-ți intuiesc gândurile după expresiile tale. Vezi? Dincolo de acest văl, cum se zbate necreația, nu poate trece. Se lovesc unul pe altul, se contrariază, fiecare simbol sau amintire vrea să îmbrace un homuncul, pentru a-l defini ca un potențial personaj, dar rezultatele sunt de-a dreptul caraghioase sau nu sunt îndeajuns pe placul meu. Poți să alegi cine intră? Da, îmi răspunse, păstrându-și același aer de ștrengăriță. Treaba mea aici se va termina totuși când manuscrisul va fi terminat, apoi îmi voi relua datoria de Cheie. Poți să îmi spui ceva despre S.? Cine? S., un prieten..s-a sinucis acum mult timp, nemaiavând cum să îi aflu gândurile, motivele ce l-au determinat să facă asta, am început să caut inconsecvențele din viața mea, aducându-mă în cele din urmă aici. Oh, acel S, da, bineînțeles că îmi este familiar. A făcut cel mai mare tărăboi când a trecut din necreație, întrebându-se despre orice i se oferea ca rol, provocând probleme acolo unde nu ar fi trebuit să fie și răstălmăcind toate simbolurile în șotii. Mi-a plăcut, spuse, încetând să-mi mai vorbească, cu ochii ațintiți, într-o melancolie stingheră, spre vălul transparent al necreației.
Lăsându-mă contrariat, sfâșiat de ceea ce mărturisisem, am plecat cu dorința de a vă căuta pe voi, lăsând Cheia în continuare pe leagănul ei de la marginea lumii.
– Dar de ce autorul nostru nu ne-a mai terminat? Poate a murit?
– Să îi fie de bine!
– Sau poate era mult prea dificil să o mai facă. Arta, căci a ne crea pe noi poate fi considerată și artă, în pofida faptului că avem defecte inerente, poate să ceară un bir mult prea mare de la cineva îndeajuns de candid să facă un troc cu ea. Poate autorul, creatorul nostru, a fost îndeajuns de naiv încât să fi fost corupt de o Artă, iscusită și vicleană, antrenată timp de mii de ani în coruperea naivilor și visătorilor. Ea poate fi și crudă, într-un fel, pactul nostru nu face decât să ne ofere posibilitatea de a ne da formă frustrărilor, durerilor și pasiunilor noastre pentru a le putea ucide mai ușor. A ucide un lucru cu o formă bine determinată este mult mai comod decât a ne lupta tot timpul cu o nebuloasă, armele noastre nefiind adaptate uciderii fantomele noastre interioare. Într-un final, prin durerile noastre sacrificate pe altarul artei, ea ne poate oferi un catharsis mult căutat, atât timp cât le porți suporta cu stoicism. Ceea ce ar explica nefinalitatea noastră. Poate chiar noi îi eram frustrările și reprezentările durerilor lui. Oricât de chinuitoare pot fi, ne atașăm de unele din poverile noastre, nefiind pregătiți să ne despărțim de ele, mai mult din cauza gândului că nu ne-ar mai aparține. A scăpa de o durere cunoscută pentru a lăsa loc altora necunoscute, ultimele sunt o terra incognita de care ne este frică să o descoperim, iar prin nefinalizarea noastră, se asigură că îi vom rămâne cunoscute. În același fel în care un Pygmalion, dornic de a se desăvârși prin căile sculpturii, oferă formă frustărilor și inadecvărilor în privința femeilor, rezultând o Galatee splendidă, dar înverșunată, care îi amintește cu fiecare privire că s-a îndrăgostit de ceea ce îi displăcea cel mai mult.
– Pe aceleași note ale urii aș juca și eu. Singurul mod prin care mai pot riposta contra lui este doar acela de a-i găsi imperfecțiunile în creația lui și de a i-le scoate și mai mult în evidență, făcându-l să revină asupra noastră, împiedicându-i liniștea și odihna, doar pentru a-și corecta greșelile, până când fiecare cuvânt ar fi potrivit la locul lui, fiecare imagine ar avea doza perfect de simbolism, până când fiecare caracter ar înceta să fie doar o înșiruire de trăsături și fapte. Până când am fi complet definiți.
– În schimb, eu voi încerca să regăsesc prin pictura mea ceea ce el a simțit când ne-a creat. Prin empatia cu el, pot ajunge să înțeleg de ce ne-a creat așa cum a făcut-o și să îi descopăr motivațiile, aspirațiile lui pentru care a suferit. Dacă va descoperi un personaj care îi simte sufletul, poate îl voi convinge să nu cedeze. Nu-l urăsc pentru că ne-a făcut.
– Dar tu, C.?

Lumina continua să se spargă indiferentă în paharul aflat pe masă, lăsându-i pe cei patru să își dezbată revelația.

Claudiu Popa

Îmi place să istorisesc și să născocesc prin cuvinte vieți care poate s-au întâmplat cândva. Citesc mult, dar nu îndeajuns. Lucrez ca inginer software.

pcmanticore.gmail.com