Legenda Catiței lu’ Puțână

În satul unde locuiau bunicii mei trăiau două bătrâne aparte. Erau prietene foarte bune, se cunoșteau din copilărie și au rămas apropiate până când una dintre ele s-a hotărât, în mod inexplicabil, să moară la vârsta de 82 de ani. Sigur, o să zici că nu e nimic extraordinar în asta. Probabil și în satul în care locuiau bunicii tăi existau două bătrâne care erau foarte apropiate una de alta. Dar femeile de care vorbesc eu aveau o legătură cu totul și cu totul specială.
Pe una dintre ele o chema Eugenia Vulcu, dar toată lumea o știa drept nană Jeni a lu’ Toghierea. În cazul de față, „gh” din Toghierea se pronunță ca un „d” mieros. Așa era peste tot în sat. Toți aveau diminutive și toți erau „ai cuiva”. De multe ori, dacă un străin se oprea la casa cuiva unde oamenii se adunaseră la stradă la o bârfă să întrebe de cineva, conversația suna cam așa:
– Bună ziua, zicea străinul coborându-se din mașină.
Doar cei cu mașini se opreau și puneau întrebări de genul ăsta, pentru că veneau de departe și nu știau care era obiceiul în locul acela. Cei care veneau cu bicicletele erau din satele apropiate, deci din partea lor nu existau dubii. Oamenii de pe bănci îl studiau, apoi unul dintre bărbați zicea cu glas puternic:
– ‘Nă zâua!
– Nu vă supărați că vă deranjez…
– Nu să supără ñime’, răspundea același om.
Străinul, mirat de ciudata sinceritate rurale, explica:
– Caut pe domnul Vasile Pașca.
Atunci oamenii de pe bănci începeau să se uite unii la alții, să șușotească, și în final unul dintre ei îl întreba pe străin:
– Al cui îi?
Străinul afișa atunci o expresie de confuzie și neputință, de parcă întreg pământul îi fugea de sub picioare și de sub mașina lui orășenească. Ridica din umeri și repeta:
– Al cui e?
– Da, omule, al cui îi? A lu’ Colcea, al lu’ Catinca … trebe să șcim al cui îi, și-atuncea îți spuñem indie îl găsășci.
În punctul ăsta, străinul simțea că nimerise într-o altă dimensiune, unde numele și prenumele unui om nu mai era de ajuns pentru a-l identifica printre semenii lui. Străinul ridică din umeri și încearcă să își amintească dacă a auzit vreodată pe cineva referindu-se la Vasile Pașca pe care îl caută el ca fiind „al cuiva”. După un timp, își ridică fruntea și întreabă timid, din colțul gurii:
– Al lu’ Susag?
Atunci toate frunțile se descrețesc și se aude un oftat general:
– Aaaaa, Vasîle al lu’ Susag! Sâgur că șcim unde îl găsășci. Mno, fii atent aicea: meri tăt nañtie vro 300 gi metri, apoia coceșci cătă pădurí. După ce treci gi casa primarului și gi brutărií, vezi o casă cu poartă roșie. Mno, acle stă a lu’ Susag.
Străinul încerca să rețină toate detaliile astea, fără să își pună întrebări suplimentare, se urca în mașină și pleca să îl găsească pe Vasile al lu’ Susag. Așa era în sat. Nu conta cine erai și pe cine căutai, dacă știai al cui era respectivul, aveai toate șansele să îl găsești, indiferent unde era ascuns.
Dar se pare că am deviat de la poveste. Cum spuneam, cele două femei aveau un fel de legătură care trecea dincolo de timp și spațiu, sfidând raționalul și general valabilul. De fapt, nimic nu ilustra mai bine legătura lor decât însăși nana Jeni a lu’ Toghierea. Odată am stat și eu pe bancă, la stradă, ascultând-o povestind despre vremurile de demult. Avea ochii împăienjeniți de lacrimi și vorbea despre prietena ei de-o viață:
– O șciam pe Catița djie când eram mici. Merjam împreună la școală, ni ducea taica-meu cu ștrafu până-n satu vecin și nie lăsa lângă primărií. Dje acolo merjam pe jos câceva suce dje metri, și ne țâneam dje mână, să șcie tătă lume că sâncem împreună.
Bătrâna vorbea cum munceau împreună la câmp, cu părinții și frații lor, cum mergeau la horă în fiecare duminică.
– Orce prunc care trăjea să ñe danseze pă vruna dân noi, musai era să vină cu vrun preten, că altfel nișiuna dân noi nu să mișca dân loc! râdea bătrâna.
În final s-a găsit un tânăr care să înțeleagă nevoia celor două fete de a fi împreună, și s-a prezentat împreună cu un prieten să le invite la dans. Legăturile s-au făcut pe loc.
– Am dansat tătă duminica șea, ș-apoi băieții or rămas cu noi. Erau prunci serioși, nu că așcia d-amu. Dup-un an am făcut nunțâle, împreună.
– Toți patru, nană Jeni?
– Tăți patru, la cort, în curtea colectivului.
– Fantastic!
– Da, o fo fain, zâmbește baba.
Apoi nana Jeni povestește despre cum au rămas grele aproape simultan și au împărțit greutățile și bucuriile sarcinilor împreună. Amândouă au avut câte 3 copii, dar nana Catiță a pierdut unul cu două luni înainte de naștere. Viețile eu mers mai departe, cu bune și cu rele, copiii au crescut și părinții au îmbătrânit. Apoi copiii au plecat la oraș, să își facă rostul. Bărbații celor două femei au murit unul după altul, la interval de doi ani și le-au lăsat văduve și singure, să își țină de urât una alteia, ca pe vremea când erau copile. Și au ținut-o așa ani buni, până când copii nanei Catița au anunțat-o că i-au cumpărat un apartament la oraș, în capitală, și că voiau să o ducă acolo, ca să aibă grijă mai mare de ea. Le era greu să se deplaseze săptămână de săptămână în satul natal, pentru că era departe de capitală, și acolo nu erau nici medici. Bătrâna Catița lu’ Puțână se îmbolnăvise cu trecerea anilor și suferea de tot felul de afecțiuni. Cu lacrimi în ochi, cele două bătrâne s-au îmbrățișat și și-au luat rămas-bun una de la cealaltă, cu promisiunea ca Jeni a lu’ Toghierea să vină să o viziteze pe Catița lu’ Puțână, acolo, la oraș, când va putea.
Au trecut câțiva ani și, într-o zi ploioasă, nana Jeni a primit un telefon.
– Centralista mi-o zâs că era de la Catița. Catița mă suna dje la oraș, să vadă ce mai fac.
Bătrânele s-au salutat și s-au bâlbâit, emoționate și fericite, și au stat de vorbă mult timp:
– Catiță, apu cum îi la oraș?
– Cum îi la oraș?
– Da, cum îi aclo?
– Ah, păi mno, îi binie. Îi cald. Îs mulce mașâni.
– Mașâni?
– Da, îs mulce. Tătă zâua le văd ge la geam, și le ascult cum claxonează.
– Claxonează?
– Da, claxonează, fac zgomot, dracu să le ia! Da ia zî, Jeni, șe mai face a lu’ Prodan? S-o-nsurat cu pruncu’ ăla?
– A lu’ Prodan? Da, cum nu? Au ș-un băiat, mere la școală la anu.
– I-auz! Blăstămatu!
– Da, mare blăstămat îi pruncu. Samănă pă Prodan ăl bătrân.
– Ce mai face Prodan ăl bătrân?
– Apu, o murit amu-s vro doi ani.
– Ah, da, am uitat. Cum o fost mormântarea?
– O fost faină.
– O fost faină, zâci? Multă lume?
– Multă, multă. Era om fain Prodan. Și popa o vorbit mult, nu s-o-mbătat.
După câteva ore de conversat, bătrânele au ajuns la concluzia că era musai să se întâlnească.
– Jeni, n-ai vre să vii la mine?
– Să vin la cine?
– Dă. Iacă, vorbií cu Pavăl și i-am zâs c-aș vre să mărg acasă, da n-are timp să mă ducă nime. Da o zâs că dacă vreu să chem pă ciñieva la minie, pot să chem. Nu-i ñiciun bai.
– Să vin la oraș, mă Catiță?
– Păi da. Vii aci, stăm dje vorbă și noi ca oamenii, nu la celefon. Că, mno, mi oțâră dor dje cini.
– Și mie mi dor dje cini, Catiță.
Zis și făcut. Bătrâna și-a cumpărat bilet de tren, a pregătit un pachet pentru prietena ei, o sacoșă imensă în care a pus tot felul de borcane cu gemuri și compoturi și dulcețuri și murături, și sticle cu bulion și rachiu și așa mai departe, și chiar a tăiat o bucată de slănină și a înfășurat-o în ziar, să îi duca nanei Catița să guste și ea, că probabil îi era dor de niște slănină din satul ei. Încărcată cu toate aceste bunătăți, a urcat în tren și a așteptat să ajungă în capitală. După vreo 12 ore, viermele metalic a oprit în Gara de Nord a Bucureștiului. Bătrâna a coborât și s-a holbat la tot ce vedea în jurul ei. Își petrecuse toată viața în satul ei, unde cea mai înaltă clădire era cea a școlii – avea un etaj. Aici, în capitală, toate clădirile erau imense, bătrâna avea impresia că orașul acoperea lumina soarelui cu înălțimea lui de ciment. Peste tot era plin de oameni, grăbiți și vorbăreți. Foarte multă lume trecea pe lângă ea, nimeni nu îi dădea binețe. Nana Jeni a ridicat din umeri, așa o fi la oraș. O avertizase și nana Catiță că la oraș oamenii sunt altfel, să nu pună la suflet.
Deci, nana Jeni, optimistă și trăgând după ea bagajul pentru prietena ei, a luat-o spre capătul peronului. Pe lângă ea treceau bărbați îmbrăcați în maiouri și tricouri, nebărbieriți și cu șepci soioase pe cap, strigând mereu „Taxi! Taxi!”, dar bătrâna nu i-a băgat în seamă prea mult.
Ajunsă în capătul peronului, a luat-o la dreapta și a ieșit în stradă, pe bulevardul Dinicu Golescu. Acolo era plin de mașini și camioane, toate mergeau cu viteză. În satul ei, nana Jeni văzuse doar tractoare și câteva Dacii obosite, lumea nu prea avea mașini noi. A privit în stânga și în dreapta, bulevardul era lung, părea nesfârșit și aceea a fost clipa în care…
– M-am dat sama că nu șciam inge stă Catița.
– Păi cum, mamaie, te-ai urcat în tren și te-ai dus până în București fără să știi unde mergi?
– Ei, șciam inge merg, da nu șciam exact.
– Aveai adresa nanei Catița?
– Nu. Nu chiar.
– Păi, și ce-ai făcut atunci?
– Păi, era plin dje oameni aclo, tăți strâgau „Taxi!” când treceai pe lângă ií. Unu dintre ií s-o lăudat că ti duci inge vrei tu. Mi s-o părut promițător, dar când m-am îndreptat cătă el, altu l-o tocmit.
– Și atunci ce-ai făcut?
– Păi, m-a îndreptat cătă un altu. Când m-o văzut că vin cătă el hotărâtă, o țâșnit și mi-o luat bagaju dân mână. Era să cadă p-o parte cu el! râde nana. – O zis: „Băga-mi-aș picioru’, maică, da’ ia zi, ce-ai aci, cărămiz?!” I-am zâs că-s bunătăți păntr-o precenă dje-a me. Atunșea m-o întrebat: „Inge vrei să tie duc, maică? Tie duc inge vrei tu!”, și atunșea io l-am întrebat: – Șcii inge locuieșce Catița lu’ Puțână?
Toți ne-am ținut respirația.
– Omu o stat câceva clipe, apoi fața tătă i s-o luminat. „Sâgur că șciu, că doară-i vecina me. Hai că ce duc la ea.”

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.