Less Than Zero – Bret Easton Ellis

De la început, țin să te avertizez că Bret Easton Ellis, autorul acestui roman, este unul dintre autorii mei preferați. Cărțile lui (le-am citit pe toate șase) m-au impresionat și, da, chiar m-au influențat chiar în scrierea propriului meu roman de debut. Deci, s-ar putea să nu pot menține o atitudine obiectivă, deși voi încerca.

Less Than Zero este romanul de debut (publicat în anul 1985, pe când autorul avea doar douăzeci și unu de ani!) al unuia dintre cei mai importanți scriitori americani ai sfârșitului de secol XX. Deși Ellis a dobândit notorietate mondială abia după (de fapt, dacă îmi aduc bine aminte, controversele au început înainte de) publicarea celui de-al treilea roman al său (infamul American Psycho), primul său efort literar a dobândit un statut semnificativ ca unul dintre romanele care au surprins cel mai bine zeitgeist-ul Americii anilor ’80.

Less Than Zero a fost ecranizat (în mod inutil, dacă mă întrebi pe mine, pentru că filmul rezultat are prea puține lucruri în comun cu romanul) doi ani mai târziu după publicare, cu Robert Downey, Jr. și James Spader în două din rolurile principale, și a fost o dezamăgire din punct de vedere al box-office-ului.

Romanul – la fel ca toate celelalte cărți ale lui Ellis – nu are un subiect și o structură narativă tradițională. De aceea mi-am propus să îl desfac, și să prezint fiecare element separat.

Ca să îți faci o imagine de ansamblu – deși descrierea care urmează nu va ilumina deloc asupra conținutului cărții – povestea este cea a unui tânăr de bani gata, pe nume Clay, care se întoarce înapoi în Los Angeles pentru sărbătorile de iarnă ale anului 1985, după primul semestru petrecut la o facultate din New York. Iar în L.A. are loc reîntâlnirea cu toți foștii săi prieteni din liceu.

De la început te lovește stilul narativ neobișnuit al romanului, lipsit de orice implicare emoțională (atât din partea personajului principat cât și a autorului) și la un moment dat mi s-a părut că sesizez chiar un refuz subtil al naratorului de a analiza sau judeca situația personajelor și acțiunile lor.

Toate personajele din Less Than Zero sunt, în aparență, identici: atât în aspect (toate personajele sunt – cu mici excepții – tineri de 18 ani, bronzați, cu părul tuns scurt și blond, cu trupurile tăiate din reviste cu fotomodele), în stare socială (toți provin din familii putred de bogate, cu părinți ocupând poziții importante în showbiz-ul Hollywood-ian, și toți conduc Ferrari-uri, Jaguar-uri, Porsche-uri și BMW-uri) cât și în atitudine față de societate și semeni (toți se leapădă de orice responsabilitate sau interes, și devin niște fantome insipide ale unor oameni care chiar lor le par străini).

Acțiunea se petrece în exclusivitate în L.A., iar dacă ai văzut destule filme despre high-life-ul de la Hollywood, vei recunoaște majoritatea locațiilor și referințelor menționate în carte. Iar Ellis nu lasă să îi scape nicio ocazie de a transforma toate acele referințe în instrumente prin care dezvăluie plictiseala care a pus stăpânire pe acești tineri zei căzuți în dizgrație.

Conversațiile purtate de personaje sunt non-conversații, ca și personajele care le poartă. Și ele sunt non-personaje. Aproape toate întâlnirile dintre Clay și restul găștii sale se sfârșesc cu una din aceste replici: Nu știu/Nu îmi amintesc/Nu contează/Nu mă interesează. Înstrăinarea tinerilor, atât de propria lor persoană cât și de cei din jurul lor, se accentuează pentru că toți tinerii își petrec majoritatea timpului sub influența narcoticelor sau alcoolului. Realitatea devine ceva îndepărtat, drapat într-o ceață densă și impenetrabilă, o ceață prin care niciunul din ei nu poate distinge marginile realității care îi înconjoară.

Lumea portretizată în Less Than Zero este una lipsită de orice sentimente, de orice implicare emoțională. Familiile stau la masă, în ajunul Crăciunului, și nimeni nu scoate vreun cuvânt pe gură. Tatăl semnează cecuri pentru copii lui, iar mama golește pahar de vin după pahar de vin, privind în gol cu ochi sticloși.

Clay și prietenii săi (Blair – iubita abandonată în toamnă, Rip, Vanden, Muriel, Julian – prietenul său cel mai bun din liceu, Trent, Kim etc.) își petrec timpul mutându-se de la un party la altul, consumând destulă cocaină încât să îl pună la colț pe Tony Montana din Scarface, bând și ascultând muzică, discutând despre lucruri care nu îi interesează. Cu toții sunt din cale-afară de promiscui, și toată lumea e bisexuală.

Exemplu de conversație (parafrază) din Less Than Zero:

– Crezi că ar trebui să o sun, să vorbesc cu ea ? Să rezolv situația asta ?

– Nu știu. Poate ar trebui.

– Mda, ar trebui să o sun, să rezolv chestia asta.

– Da. Sun-o.

– Știi ce ? Dă-o dracu’, n-o sun. Nu mai contează.

Punch-line-urile de la finalul fiecărui pasaj sunt demonstrații clare de cinism mult prea tăios pentru un autor de doar douăzeci și unu de ani, iar cu atât mai mult pentru niște personaje de optsprezece ani. Romanul inspiră un sentiment de renunțare, are o aură de nihilism care dă un nou sens termenului ”nihilism”. Iar faptul că personajele sunt tineri de doar optsprezece ani face ca totul să fie și mai tulburător. Spiritele lui Clay și ale prietenilor săi sunt pierdute undeva în timp, oarbe, fără posibilitatea de a-și găsi drumul înapoi.

Detașarea personajelor de toate cele ce se petrec în jurul lor, dezumanizarea lor devine de-a dreptul înfricoșătoare pe măsură ce dai paginile. Întâmplările devin din ce în mai sinistre, din ce în ce mai violente.

La un moment dat, unul dintre prietenii lui Clay răpește o fetiță de doisprezece ani, pe care o ține sechestrată într-un apartament, și o violează când are chef, dar ceilalți nu fac absolut nimic pentru a o ajuta, și chiar în sinea lor recunosc că nu le pasă. Edificatoare este și scena în care un grup de prieteni de-ai lor urmăresc un film snuff, și toată lumea în afară de Clay – care simte repulsie – este excitată de imaginile de la televizor. Câteva scene îi arată pe tineri privind-o pe una dintre prietenele lor injectându-și heroină, deși tânăra este pe moarte. O altă scenă îl arată pe Clay prinvindu-l pe prietenul său din copilărie, Julian (abuzat fizic și sexual de proxenetul său, Finn, căruia îi datorează foarte mulți bani), în timp ce acesta se prostituează. Lista poate continua la nesfârșit, dar calmul cu care sunt prezentate evenimentele de către personajul principal este tot mai apăsător.

Legăturile dintre protagoniști se rup una după alta, dar cuvintele cu aer categoric nu au aceeași forță în universul lui Less Than Zero, pentru că, așa cum spune chiar Clay la final, nu îi pasă, pentru că ”nu vreau să îmi pese. Dacă mi-ar păsa, asta doar ar înrăutăți lucrurile, și ar fi doar o chestie în plus pentru care să îmi fac griji. E mai puțin dureros dacă nu îmi pasă.”

Asta este lumea unor oameni care par să se fi născut blazați și care ridică nepăsarea la un nou nivel. Asta este povestea unor personaje care nu evoluează de-a lungul romanului, pentru că nu pot evolua. Ele au ajuns deja la capătul liniei, și știu că acolo nu se găsește absolut nimic decât întuneric și amorțire. Povestea aceasta există pentru ca și noi, restul, cei care încă mai credem că lucrurile se pot rezolva, să ne dăm seama că în final, totul va fi pierdut.

Romanul are tendința să devină repetitiv dar dacă ești atent, îți dai seama că lucrurile nu sunt atât de simple. Dincolo de stilul minimalist, lipsit de analize și sentimente (specific prozei lui Ellis), mizele cresc cu fiecare scenă în parte, chiar dacă pare greu de sesizat. Iar dacă nu, atunci ia-o pur și simplu ca pe o lecție pe care profesorul ți-o predă de o mie de ori, pentru că repetiția este mama învățăturii.

Finalul romanului este melancolic, amar și evocă realizarea (repetitivă, la rândul ei) propriei decăderi și a propriei decadențe, a violenței și a nepăsării celor optsprezece ani de viață care l-au adus pe Clay în punctul acela. Dar, așa cum recunoaște chiar el, destul de subtil, lecția este învățată și ea prea târziu. Nu se mai poate face nimic.

Citind cartea, am avut aceleași gânduri ca și alții înaintea mea: personajele astea nu există. Poveștile astea nu există în lumea reală. Acesta este un roman fantastic. Nimeni nu e atât de înstrăinat de umanitate, atât de bogat și de nepăsător la tot ce se află în jurul său. Iar dacă vei citi cartea, la fel îți vei spune și tu. Narcisismul și solipsismul din Less Than Zero depășesc orice imaginație, dar dacă ești sincer cu tine însuți (așa cum am fost eu), vei recunoaște că personajele acestui roman, conversațiile și situațiile sunt mai actuale și mai reale decât ar vrea oricare dintre noi să recunoască. Iar în asta constă adevărata lui greutate.

Stau și mă gândesc: poate că la vremea respectivă, romanul nu a lovit chiar atât de puternic un nerv al societății, dar dacă ar fi fost publicat – să zicem – treizeci de ani mai târziu, în 2015, impactul ar fi fost altul. Pentru că zilnic văd tot mai mulți oameni înghițiți de nepăsare, propria lor nepăsare, și amorțeala socială se întinde spre ambele capete ale vârstei. Fiecare generație decade în propriul ei fel, dar toate ajung în același loc, în final., iar Less Than Zero și-a demonstrat abilitatea de a rezista testului timpului.

Deși unii ar spune că proza minimalistă a lui Ellis are multe lipsuri, acest recenzor este de părere că există un fel de poezie brutală, necruțătoare și foarte puternică în ea, o mână care desenează nostalgia într-un fel în care puțini autori (mai ales atât de tineri pe cât era Ellis la vremea respectivă) o pot face.

În final, poți spune despre Less Than Zero că este un roman satiric (așa cum chiar Ellis a făcut), sau poți spune despre el că este un roman de groază, plin de o teroare postmodernă care izvorăște nu din colții monștrilor supranaturali sau întunericul gotic al holurilor bântuite, ci din absența oricărui act, gând sau sentiment care s-ar putea numi omenesc din sufletul personajelor pierdute în propria lor singurătate, victimele abandonului absolut.

Deși nu e cel mai bun efort al lui Bret Easton Ellis (în opinia mea, acest titlu îi revine celui de-al doilea roman al său, The Rules of Attraction, sau poate lui Glamorama), după ce l-am citit, pot afirma și eu fără să mă eschivez: acesta este unul dintre cele mai traumatizante romane pe care le-am citit vreodată.

Cosmin Leucuța

M-am născut în 1986, la Arad.
Am fost educat prin școli de cartier.
Uneori mă inspir din viața reală, iar alteori turez imaginația.
Am scris primul roman (”Laptele negru al mamei”) la 23 de ani, și l-am publicat la 27.
Dintre poveștile apărute aici, pe LiterNautica, aproape toate au fost publicate de editura Casa de Pariuri Literare în volumul ”Numele altora”.
În 2018 editura Polirom mi-a publicat romanul ”Hoodoo”.
Locuiesc lângă Timișoara, împreună cu două pisici și doi șproți.
Cam atât.
Deocamdată.