L’ete Indien sau despre fizică și Oscar Wilde

În toată agitația aceea, nu mă gândisem să verific prognoza meteo pentru ianuarie, în New Delhi. L’ete Indien, de Joe D’assin era unul din cântecele mele preferate și am presupus că această expresie trebuie să vină de pe un tărâm cu o vara perpetuă. O supoziție care avea să mă coste mult – în toate cele 3 săptămâni petrecute acolo, aveam să tremur în continuu, în rochiile mele vaporoase, de vară. Tremuram probabil și de emoții. Agenția îmi răspunsese, într-un final, după o așteptare ce păruse o veșnicie – Twinkle și Harisha mă așteptau nerăbdătoare.
Nu pot spune cu exactitate care a fost momentul în care ideea unei adopții s-a născut în sufletul meu. Cu siguranță perioada pe care am petrecut-o, cu ani în urmă, la un orfelinat de fete din capitala Indiană a avut ceva impact. Atunci am descoperit, cu stupoare, indiferența către material. Copile, adolescente, tinere femei, aflate toate sub același acoperiș, unite în același gând – acela al libertății, al independenței, al fericirii. Nimic tangibil nu conta, totul era împărțit în mod egal, de la haine până la mâncare. În dormitoarele comune exista un singur dulap, cu haine pe diferite mărimi. Nici o haină nu aparținea cuiva. Nici un alt obiect nu era identificat ca fiind al uneia sau alteia – se foloseau, după necesități, toate aceste lucruri, pe rând, de fiecare fată în parte.
Se împărțeau idei însă – și dorințe. Înainte de culcare, fetele își permiteau să viseze. La viața ce urma să vină, la familiile pe care urmau să și le formeze. Cele mici așteptau încă un salvator din alte lumi sub forma unui părinte. Cele mari realizaseră că singurul mod de a prinde un fir de viață veritabila va fi să învețe și să muncească onest.
Tot sub acoperișul aceluiași orfelinat am învățat ce înseamnă să fii umil și să înțelegi, fără cuvinte, nevoile unei alte persoane, ajutând fără a aștepta nimic în schimb. Și toate acestea născute într-un mod natural, degajat, firesc.
Agenția alesese de această dată o altă instituție, din suburbie. A trebuit să călătoresc acolo, traversând New Delhi, retrăind emoții. Le-am cunoscut pe fete aproape imediat ce am ajuns.
Twinkle avea ochi negri adânci și o personalitate debordantă. La cei 16 ani ai săi trăia viața cu o intensitate nemaiîntâlnita de mine până atunci. Era avidă de noi emoții, jinduia după experiențe proaspete, se bucura la fiecare cuvânt pe care îl rosteam. Crea în mine o furtună de emoții. Avea, în același timp, o inteligență deosebită, bazată pe instinct. I-am dăruit Portretul lui Dorian Grey de Wilde, ușor nesigură, căci nu știam exact dacă va putea înțelege ideea din spatele textului. M-a rugat să îi citesc pasaje. A reușit să înțeleagă mult mai mult decât m-aș fi așteptat vreodată să facă o tânără de 16 ani și m-a uimit cu întrebări pe care noi abia reușeam să le formulăm la cursul de literatură engleză din liceu. Cartea a fost singurul dar pe care l-a primit cu încântare. Era mult mai mult decât un lucru material.
Harisha purta ochelari cu rame rotunde, fapt ce îi dădea o aură de maturitate pentru cei 11 ani. Își purta părul foarte lung și negru (atât de negru, încât uneori căpăta reflexe albăstrui în bătaia soarelui) într-o coadă cuminte, la spate. Era pasionată de matematică și fizică și adora problemele complicate, cu multe necunoscute. Putea să rămână într-o stare de contemplație în fața cifrelor ore în șir. M-a deconcentrat teribil și mi-a distrus orice barieră când m-a rugat să o ajut la o problemă de fizică. „Un tren pleacă din gara X, cu o viteză medie de 50Km/h…” Eu am terminat liceul uman, fizica mi-e străină precum îmi sunt limbile orientale. Deși uimită de lipsa de ajutor, a înțeles, printr-un bun simț înnăscut, că nu trebuie să insiste. Fiecare, cu ale lui. Doar mi-a zâmbit larg și m-a luat de mână. În acel moment a avut loc o stranie inversare de roluri – eu am fost copilul și ea mama.
Cât timp fetele erau la scoală, îmi ocupam mintea cu diferite activități, însă simțeam zilele trecând și eram dezarmată în fața propriei ființe și alegerii pe care trebuia să o fac. Venisem aici crezând că lucrurile vor fi mai ușoare, că poate voi avea noroc și una dintre fete va avea asupra mea un impact mai mare decât cealaltă. Realitatea, însă, a fost una foarte diferită. Eram urcată sus, într-un carusel de emoții, de stări contradictorii, de îndoieli și temeri. Mă gândeam uneori cum de am putut să mă îndrum singură către acest punct atât de nefericit de altfel, în fața unei alegeri ce avea să creeze un impact nu doar asupra mea, dar și asupra altor două vieți.
Cum mi-am putut asuma responsabilitatea enormă de a veni, ca dintr-o altă lume, precum o Zână Bună purtând bagheta magică ce promitea fericirea pe de-o parte, dar care condamna pe de-o alta?
Dar iată-mă totuși, coordonând destine. Actul trebuia semnat a doua zi, o nouă amânare însemna intrarea într-un nou ciclu de adopție, iar eu nu îmi mai permiteam să mai aștept încă un an.
Am închis ochii și cu voce tremurândă am dictat funcționarului numele fetei mele, literă cu literă, ca și cum scriam chiar eu, adânc pe sufletul celeilalte, alegerea făcută.
A doua zi plecam cu Twinkle către casă, amândouă tremurând de emoție. Într-o lașitate pe care nici acum nu mi-o iert, mi-am luat la revedere de la Harisha înainte de culcare, fără să-i spun ce decizie am luat. Știam că nu mă pot întoarce, nu îi puteam crea vise pe care nu aveam cum să i le împlinesc. I-am sărutat mâinile mici, murdare de cerneală și am strâns-o la piept ca și cum îi ceream să mă ierte. Atunci, acum, întotdeauna.
Am zărit-o la fereastră în timp ce ne urcam în taxi. Mi-a zâmbit amar.
Un tren pleca din gara X…

Daria Ionescu

Prahoveancă născută la poalele munților. Locuiesc de ceva ani pe țărmul Mediteranei, la Barcelona. Scriu impulsiv, cursiv și poate prea rar. Povestile mele sunt inspirate aproape întodeauna din realitate.